Odată cu agresiunea rusească asupra poporului ucrainean, temele de politică externă au devenit cele mai importante teme în spațiul public românesc. Lucru cât se poate de firesc, mai ales că, pentru România, războiul ruso-ucrainean este unul de graniță. Pe scena internațională, acest război este definit drept războiul democrațiilor împotriva autoritarismului, iar cuvintele nu sunt alese în mod întâmplător.
Începând cu mandatul președintelui american, Woodrow Wilson, politica externă a SUA a avut, ca parte din politicile sale, promovarea democrației în lume, în ideea că statele cu democrație consolidată sunt state mature, rafinate, care înțeleg să respecte regulile comunității internaționale și nu încalcă dreptul internațional dintr-un imbold expansionist. Iar astfel se pot preveni războaie.
Desigur, de-a lungul timpului, această temă constantă a politicii externe americane a avut parte și de critici, unele cât se poate de valide. Uneori această politică de soft power a luat forma unui idealism nesustenabil sau alteori a fost folosită în mod demagogic de către președinți americani pentru a-și justifica intervenția militară în lume, un exemplu clasic în acest sens fiind decizia președintelui Bush de a invada Irakul.
Cu toate criticile valide sau nu, consolidarea democrațiilor în lume consider a fi un obiectiv cât se poate de benefic, câtă vreme o altă formă de organizare politică mai bună nu există. Politica pragmatismului în relațiile internaționale, care susține că tot ceea ce contează în interacțiunile dintre state sunt interesele statelor naționale, iar deasupra lor nu există altă formă de autoritate cum ar fi organizațiile internaționale, duce în mod inevitabil la războaie.
Citește și: Cum ieșim din tărâmul secretului: despre libertatea de cercetare în România
În plus, fără o democrație consolidată, interacțiunea economică dintre state poate aduce prosperitate (vezi cazul Chinei), dar drepturile și libertățile cetățenilor sunt ciuntite masiv. Anunțul lui Joe Biden, imediat după câștigarea alegerilor americane, că un obiectiv al administrației prezidențiale este consolidarea alianțelor națiunilor democrate, nu a adus nimic nou, doar a continuat o linie democrată de politică externă americană devenită clasică.
La fel ca multe alte state, și România, prin liderii săi, a împrumutat la nivel de discurs această temă americană a democrațiilor în luptă cu autoritarismul rusesc, dar o folosesc într-un limbaj strict demagogic și pentru legitimarea în plan extern, în niciun caz pentru o îmbunătățire a ei în plan intern.
Din contră, aș spune că asistăm într-un mod pasiv la o deteriorare a democrației românești și nu se întrevede nicio speranță în orizontul apropiat ca lucrurile să înceteze.
Ce înseamnă, mai exact, democrație consolidată? Respectarea principiilor separației puterilor în stat: încurajarea de către clasa politică a independenței magistraților, presă liberă, chiar incomodă, alegeri liberi pentru a putea fi respectată alternanța la putere, o altă condiție fundamentală a democrației.
Separația puterilor în stat devine posibilă, într-un stat cu un anumit trecut istoric cum este România, și atunci când există un control civil real asupra serviciilor secrete. Sunt respectate toate aceste condiții de către președintele Iohannis și coaliția PSD-PNL? În mod evident, nu.
Le iau pe rând:
Independența justiției.
Deși jurnaliștii de la G4media au dezvăluit recent intervenția politică brutală în justiție pentru a fi îngropat dosarul de plagiat al premierului Nicolae Ciucă, aș spune că acest incident nu este deloc unul izolat, iar sistemul judiciar românesc este, în realitate, pseudo-reformat.
Tradiția ca judecătorii și procurorii să plece urechea la voința politică datează încă de pe vremea partidului-stat și nu a dispărut niciodată în România. Mai ales pentru magistrații carieriști care vânează posturi înalte.
Așa cum a bătut vântul voinței politice, așa s-a pliat și un anumit curent influent din magistratură. A apărut un curent suveranist în rândul clasei politice? El s-a resimțit imediat și în orientarea unor judecători și procurori care au început să conteste supremația dreptului UE în raport cu cel național.
A existat o perioadă de boom judiciar, prin colaborarea parchetelor cu SRI, au existat și magistrați susținători înfocați ai acestei colaborări, fără a avea onestitatea profesională în a încerca să îmbunătățească baza legală extrem de firavă care a făcut posibilă această colaborare.
Un exemplu cât se poate de elocvent în această „elasticitate” a magistraților îl reprezintă chiar Lia Savonea, un judecător care și-a creat o adevărată rețea de influență în rândul magistraților, și care, în perioada de glorie a Laurei Kovesi, reprezenta un magistrat fidel al sistemului în direcția colaborării DNA-SRI. După schimbarea de paradigmă, și-a schimbat și ea viziunile judiciare, reprezentând și încurajând curentul suveranist din justiție, care a descurajat magistrații incomozi. Justiția la nivel înalt, decizional, nu a fost niciodată, în totalitate, independentă în România, iar în această perioadă, percepția magistraților reformiștilor este că leadershipul politic încearcă să o reducă total, până la irelevanță.
Presa liberă
Presa liberă este realmente o glumă proastă în România. Nu numai că Guvernul a avut grijă, în pandemie, să o cumpere într-un mod subversiv, făcând-o dependentă de acele alocări bugetare, dar este atât de nereglementată, încât din perspectiva unui politician puternic, prost să fii să nu o folosești.
Lipsa oricăror forme de concurs pentru obținerea unor posturi de conducere în presă (posturile respective venind de fapt la recomandarea politică sau chiar a serviciilor secrete), veniturile colosale ale unor lideri de opinie, totalmente nejustificate în raport cu munca lor, modul în care se scurg anumite informații către acești lideri, controlul discret asupra listelor de invitați în studio-urile tv care formează opinia publică, toate aceste probleme de fond distrug credibilitatea presei.
Desigur, există și excepții, mici insule de jurnalism în care jurnaliști cu statut de lider de opinie, cu experiență profesională bogată, au reușit să își păstreze și coloana vertebrală, dar ei devin nesemnificativi dacă analizăm fenomenul strict în baza cifrelor de audiență, în raport cu expunerea la publicul larg.
Alternanța la putere
Încă nu se pune problema la modul serios că acest principiu fundamental al democrației este alterat grav. Dacă însă acest bloc PNL-PSD se va suda și își va crea strategii pentru a conduce împreună și după alegerile din 2024, nu cred că se mai poate vorbi de pluralism politic la modul serios în România.
Un bloc puternic care să obțină peste 60% din voturi (PNL-PSD), un partid suvernanist iliberal (AUR), care va aduna tendințele naționaliste din societate, și o opoziție slăbită (USR și REPER), care trece printr-o perioadă de fragmentare puternică, transmit ideea că puterea PSD-PNL este tot ce contează în România, nu concurența și rivalitățile politice, nu teama de competitorul politic, care definesc spiritul democrației. Această situație de fapt descurajează electoratul reformist, având impresia că totul e pierdut/înghețat în România.
Controlul civil al serviciilor secrete
Chiar dacă a fost primită în NATO și UE, printr-un context regional favorabil, România a ratat acest obiectiv al controlului civil asupra serviciilor secrete. Pe de o parte, serviciile secrete, prin diversele forme de recompense, și-au format rețele clientelare puternice (că vorbim de generali în rezervă sau activi, este irelevant), iar asta reprezintă deja o formă de regres democratic, întrucât plasații în diverse funcții publice nu sunt nici pe departe cei mai bine pregătiți în acel domeniu, ci doar fideli rețelei.
Pe de altă parte, serviciile secrete sunt lovite de o confuzie de rol. Magistrații, politicienii, societatea civilă, toți percep în mod diferit rolul și atribuțiile pe care ar trebui să le aibă serviciile secrete, iar principala cauză pentru acest lucru este lipsa unui cadru legislativ coerent.
Celebrele drafturi ale legilor securității au demascat o intenție în a le oferi niște puteri nedemocratice, în defavoarea libertăților cetățenești și chiar dacă au fost retrase, pe moment, din dezbaterea publică, problema de fond rămâne.
Citește și: Viorica, întoarce-te! Ciucă nu ne lasă să râdem de el
Serviciile secrete au nevoie urgentă de o nouă etapă de democratizare, iar clasa politică românească nu cred că are puterea de a duce până la capăt acest obiectiv.
O lege organică, menită să reglementeze procesul decizional din CSAT privind operațiunile serviciilor, este obligatorie. În acest moment, deciziile din CSAT privind sarcinile serviciilor secrete reprezintă mai degrabă o zonă legislativă gri. La fel, lămurirea relației președinte-servicii secrete, pentru a preveni folosirea lor în lupta politică, sau demilitarizarea acestor structuri.
Reziliența statului în fața agresiunilor autoritariste, concept la modă în sfera publică, aflat pe agenda NATO, nu se poate realiza fragmentat, pe bucăți, prin eliminarea principiilor statului de drept, așa cum se întâmplă în România.
Nu poți cuminți justiția și să crezi că poți combate propaganda rusă strict demagogic, la nivel de limbaj. Strategia în sine este doar un mod de a ne păcăli singuri.
Dacă Rusia și-ar pune ca obiectiv destabilizarea acestei regiuni, sau a Republicii Moldova, va căuta să își atingă scopul, căutând să speculeze vulnerabilitățile oamenilor politici, magistraților și jurnaliștilor ușor cumpărabili, indiferent cât de viteji se arată ei în lumina reflectoarelor că luptă cu rușii.
În prezent, protejații regimului Iohannis se arată viteji, pentru că știu că regimul le garantează liniștea. Dar în sistemul judiciar, nu este deloc liniște, ci multe frustrări și nervi ținuți sub capac. Nu poți persecuta toate celelalte puteri ale statului, doar ca unei părți a clasei politice aflată la putere și acoliților lui să le meargă bine.
Iliberalismul – un termen prea mult folosit, insuficient explicat si din cate stiu, neasumat in linia scolastica a filozofiei politice.
Intuitiv, poate ar trebui pus in contrapondere cu termenul liberalism – in sensul lui clasic, izvorat din gandirea lui John Locke; adica:
– libertatile si drepturile idividuale (libertatea cuvantului, libertatea de asociere, de constiinta, dreptul la proprietate, la a dispune de propria persoana, etc – exista in cam toate constitutiile de tip occidental, inclusiv in cea a Romaniei);
– rule-of-law, aceiasi pt toti, care apara libertatile si drepturile individuale de mai sus.
Democratia liberala, inseamna democratia ingradita de liberalismul clasic (explicat mai sus).
Iliberalism? Mi se pare ca se suprapune cu autoritarismul. Ramane de vazut care ar fi sensul lui (mai ales daca poate fi inclus ca o referinta in filozofia politica). Iar analiza asta trebuie sa includa folosirea excesiva a acestui termen in discursul lui Viktor Orban (si cred eu, aruncat pe piata de catre acesta pt a pescui in ape tulburi).
Oare asa sa fie ? Oare aluneca Romania spre iliberalism ? Din cite stim alegerile in Romania sunt libere , presa ,asa cum se dovedeste chiar in aceste zile in care se contesta lega avertizorului si in care Teza de Doctorat Premierului Ciuca este lovita de semnul indoielii , nu pare a fi nicidecum aservita cuiva .Faptul ca tara este condusa de o forta , de o Alianta politica ce detine peste 65 de puncte procentuale intentie de vot in Parlament nu este nicidecum vreo forma de iliberalism . Nu exista alta solutie . Tara trebuia sa functioneze .Tintele aduse ca prioritate prin deciziile Uniunii Europene de forma PNNR si cele ce tineau de marirea capacitatilor militare ale Romaniei nu puteau fi ratate .Plecarea USR de la guvernare a obligat aparitia deciziei Presedintelui natiunii de a numi in functie un premier , general al armatei romane (de exceptie aceasta decizie )si de a aduce la guvernare singura colatie ramasa ca posibilitate formata din PSD si PNL. Fara majoritatea , identificata de text ca o dorinta de iliberalism , tara nu putea atrage granturile si imprumuturile cu dobinda mica si cu termene laxe de rambursare si nici nu putea decide modificarile pe care uninunea europeana le cerea ca obligatorii .Chiar azi ni se spune cum mai toate cerintele sunt deja configurate ele ducind Romania mai departe .Disparitia USR din forma cunoscuta noua prin aparitia Reper confirma , fara putinta de tagada , beneficul urias adus tarii de care anticipativele decizii ale lui Klaus Iohannis .Pentru un avizat cunoscator al problemei Tezelor de Doctorat este nevoie doar de a citi legile existente in momentul aparitiei Tezei actualului premier cum dealtfel este obligatoriu sa sesizim inervertentele fostei legi a avertizorilor ce cuprindea si atit de contestata problema a anonimatului . Razboiul din Ucraina modifica din radacini tot ceea ce stiam despre aceasta lume. Razboiul din Ucraina nu face altceva decit sa creeze alternative si sa oblige natiunile sa aleaga .Peste tot , in intreaga lume , vor aparea structuri noi de forma NATO si UE.In nordul Africii sau in Orientul Mijlociu , in Estul extrem sau in zonele insulare ale lumii , natiunile vor forma noi structuri de forma NATO si UE .Turcia intelege foarte bine ca nu are de ales decit sa ramana in aceste structuri din care face parte atunci cind ne referim la NATO si sa ramana pe un culoar de aderare , indiferent cit de multa vreme alege sa faca asta , cu UE .Deja Presedintele Germaniei si Frantei doresc a aduce aproape toate natiunile europene ce nu sunt membre in alianta UE .Un nou spatiu vital European va fi creeat curind acolo unde nici un fel de intruziune nu va fi permisa .Serbia , Albania , Muntenegru si altii vor intra rapid in structurile nou creeate ce ofera o aderare viitoare ca parte a finalului ce este pregatit fiecarei natiuni europene .Rep .Moldova are norocul sa intre rapid in structuruile UE cum dealtfel si Ucraina o va putea face daca Rusia nu poate avansa in teritoriile de dincolo de Nipru .Toate economiile tarilor riverane UE vor fi la remorca deciziilor general aprobate la Bruxelles si la fel se va intimpla si la nivel militar acolo unde NATO devine decidentul absolut fiind singura forta militara ce are imaginea de ansamblu a tot ceea ce se intimpla si a tot ceea ce trebuie facut . Deja Albania ofera posibilitatea de a construi (in curs de realizare )structuri NATO la marea Adriatica .Nici o alta forta nu va mai fi primita in Europa spre a investi sau a cumpara active europene .