În timp ce agresiunea ilegală a Federației Ruse în Ucraina se prelungește, fără a se vedea curând un tratat de pace care să convină ambelor părți, propaganda rusă începe să se rafineze și se diferențiază față de tezele răspândite de Kremlin începând cu prima invazie ilegală din 2014 și până la a doua din februarie 2022.
Există voci în spațiul public care susțin că demascarea tezelor false ale Kremlinului ar fi un demers exagerat, întrucât acțiunea în sine ar atinge dreptul la liberă exprimare și diversitatea opiniilor în spațiul public.
Argumentul ar putea poate sta în picioare, dacă invazia militară rusească nu ar fi produs nicio victimă umană, dar în momentul în care există rapoarte OSCE care asumă public faptul că există indicii clare că forțele armate ruse au comis crime de război și crime împotriva umanității asupra poporului ucrainean, când Curtea Penală Internațională a mobilizat cea mai mare echipă de investigatori creată vreodată pentru a investiga toate posibile infracțiuni ale dreptului internațional comise în Ucraina, dezbaterea despre propaganda rusă devine obligație morală a fiecărui stat democratic al lumii.
„Adevărul este prima victimă a războiului”, nota politiciana britanică Ethel Annakin în 1915, iar acest adevăr devine greu de depistat în invazia informațională de azi.
De amintit faptul că atât Tribunalul de la Nuremberg, cât și tribunalele care au investigat infracțiunile de drept internațional după atrocitățile din timpul războiului din Iugoslavia sau genocidul din Ruanda, au atras atenția asupra faptului că înainte de exterminarea propriu-zisă a grupurilor țintă, hate-speech-ul, instigarea la ură, justificarea pentru comiterea acelor atrocități au reprezentat un element central din planul criminalilor de război responsabili pentru masacre și reprezintă în sine o infracțiune.
În acest context legal, incitarea la ură asupra poporului ucrainean, justificarea la nivel de discurs public a agresiunii ilegale armate a Rusiei, anularea identității culturale și istorice a poporului ucrainean promovate sistematic de vocile Kremlinului reprezintă de asemenea o infracțiune, iar echipa procurorului Tribunalului de la Haga adună în mod indubitabil și astfel de declarații ca parte a rechizitoriului împotriva viitorilor criminali ruși de război.
Așadar, revenind la temele de propaganda ale Federației Ruse, una care transpare în spațiul public în mod frecvent ar fi compararea acestui stat cu ceea ce a fost la un moment dat în istorie, adică un imperiu. Se discută despre expansiunea imperială rusească care va înghiți Ucraina cu certitudinea unui profet care oferă sentințe definitive, iar comunitatea internațională nu ar avea altă opțiune decât să ia act de această realitate.
Folosirea forței armate pentru invadarea unui stat suveran este strict interzisă
O astfel de opțiune ar putea fi posibilă numai în măsura în care tot dreptul internațional ar fi anulat într-o clipită, lucru altminteri imposibil. Din punct de vedere istoric, disputele dintre două state prin invadarea unuia puteau fi posibile până la Primul Război Mondial.
Odată cu crearea Ligii Națiunilor, iar mai târziu prin reconfigurarea și formarea ONU, folosirea forței armate pentru invadarea unui stat suveran este strict interzisă în dreptul internațional, prevedere stipulată în Carta ONU. Imperiul reprezintă un moment depășit al istoriei umanității.
În prezent, pe scena internațională nu există decât state care au drepturi și obligații egale în interacțiunea cu alte state. De ce logica imperiului convine Kremlinului? Pentru că anulează principiul egalității dintre state în fața dreptului internațional.
În narațiunea Kremlinului, imperiul ar fi o putere grandioasă, care are puterea să acționeze cum dorește, iar Ucraina o simplă colonie, fără identitate și cultură proprie, care nu merită din partea rușilor decât „o operațiune specială militară”, nici măcar un război, așa cum transmite președintele rus Putin.
Mai mult, există experți în drept internațional care argumentează că violarea dreptului la autodeterminare al ucrainenilor, drept stipulat tot în Carta ONU, așa cum a procedat Rusia, ar constitui în sine o crimă împotriva umanității.
Ceea ce face regimul de la Kremlin din 2014 și până în prezent în raport cu Ucraina este anularea voinței poporului ucrainean de a-și decide în mod liber, fără interveniție externă, reprezentanții politici.
„Denazificarea” Ucrainei, mai exact, a elitei politico-militare care conduce în prezent țara, scop asumat de Kremlin, reprezintă o dovadă a violării dreptului la autodeterminare.
Comite Rusia infracțiunea de genocid în Ucraina?
Încă de la începerea agresiunii ilegale din februarie 2022, experții în drept internațional și drept umanitar internațional se află în dispută în privința comiterii sau nu a infracțiunii de genocid de către regimul de la Kremlin asupra poporului ucrainean.
Pentru crime de război și crime împotriva umanității, lucrurile sunt clare, de ce nu există unanimitate și pe tema genocidului? Nu pentru că nu ar fi recunoscută gravitatea atrocităților (datorită tehnologiei avansate, detectarea masacrelor și distrugerea cu violență a unor întregi orașe au fost ușor de depistat), ci pentru că definiția ONU, intrată în vigoare în 1951, asupra genocidului are lacune de interpretare referitoare la grupul supus exterminării.
De adus aminte că procesele împotriva naziștilor de la Nuremberg (1945) sau ale Tribunalului Internațional de la Tokyo (1946) nu s-au încheiat cu condamnări pentru genocid, întrucât această infracțiune nu exista la acea vreme.
Ca o ironie a istoriei, cel care a inventat pentru prima dată acest termen și a avut o contribuție majoră pentru recunoașterea acestei infracțiuni a fost un evreu născut in spațiul URSS, într-o provincie a Belarus, Raphael Lemkin, care a studiat lingvistica și dreptul în orașul ucrainean Lviv.
Merită amintit și faptul că Lemkin, atunci când a creat conceptul de „genocid”, l-a explicat ca urmare a încercărilor de distrugere a națiunii ucrainene. Lemkin vorbea despre genocid ca având patru componente: decimarea elitelor naționale ucrainene, distrugerea Bisericii Ortodoxe Ucrainene, înfometarea populației ucrainene și înlocuirea sa cu non-ucraineni din URSS și din alte părți.
Inclusiv Holomodorul este interpretat de către unii experți drept un act de genocid comis de URSS asupra poporului ucrainean, unul neinvestigat de către un tribunal internațional.
Duritatea lui Medvedev
În privința dovedirii intenției de a extermina un grup bine definit (național, etnic, religios, politic), așa cum prevede definiția Convenției ONU, lucrurile sunt destul de clare, la cât de multe declarații ale oficialilor ruși privind anularea identității poporului ucrainean și incitare la violență asupra lui au apărut în spațiul public. O sinteză a acestor declarații incitatoare la ură o puteți citi aici.
Declarațiile fostului premier rus și actualul vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Rusiei, Dmitri Medvedev, sunt date ca exemplu privind duritatea discursului urii față de poporul ucrainean.
Așadar, indiferent dacă Ucraina va mai putea să își exercite dreptul la auto-apărare sau nu și să capituleze sau nu, Rusia nu va putea ieși „învingătoare” din acest act de agresiune.
Chiar dacă tribunalele internaționale privind infracțiunile de drept internațional se mișcă mai greoi, iar uneori primesc piedici politice, asta nu înseamnă că sentințele care vor face dreptate Ucrainei nu vor veni.
Un astfel de stat agresor nu va avea niciodată credibilitate să semneze acorduri de cooperare în materie de securitate cu lumea occidentală, câtă vreme nu își schimbă radical politica expansionistă în plan extern și nu va respecta standardele democratice.
În plus, infracțiunile privind genocidul pot fi investigate și de către tribunale naționale, nu numai de cele internaționale.
Un exemplu poate fi chiar România, după înăbușirea revoltei de la Timișoara: fratele dictatorului Nicolae Ceaușescu, Nicolae Andruța Ceaușescu, a fost condamnat pentru incitare la genocid, iar alți patru apropiați ai lui Ceaușescu (Emil Bobu, Manea Mănescu, Ion Dincă și Tudor Postelnicu) pentru complicitate la genocid.
A început războiul cultural?
Pe lângă propaganda rusească pentru a anula regulile dreptului internațional, mai există și o altă armă de război mai sofisticată a Rusiei, anume războiul cultural.
În mod evident, în lumea occidentală, liderul de la Kremlin este compromis definitiv, iar în acest context, operațiuni ale serviciilor secrete ruse pentru a salva în ochii opiniei publice occidentale „măreția culturii ruse” și a „rușilor buni”, prin sacrificarea prin critici a președintelui, sunt cât se poate de probabile.
Ce ar înseamnă, mai exact, acest lucru?
Crearea de către serviciile rusești de falși disidenți, care trăiesc în exil, așa cum au mai procedat și în vremea URSS, care să critice regimul de la Kremlin, dar să salveze onoarea marii puterii, apelând la argumente privind cultura sa sau să demonstreze existența rușilor cu viziuni liberale care condamnă invazia rusă și vor duce pe mai departe steagul rusesc.
Desigur, în lipsa unor probe evidente, să acuzi pe oricine vorbește în mod laudativ despre cultura rusă poate fi un gest exagerat, chiar o vânătoare, cum a fost mccarthyism-ul în Statele Unite, pe de altă parte, o doză de scepticism în privința credibilității celor care se erijează în purtătorii de imagine ai culturii ruse în lume, în timp de război, nu strică.
Să nu uităm că până și disidentul Aleksandr Soljenițîn a fost „reabilitat” chiar de către Vladimir Putin cu argumentul că lucrările lui fac parte din patrimoniul cultural rusesc, mai importante, la nivel de soft power, decât chinurile scriitorului într-un moment al istoriei.
Regimurile de la Kremlin, autoritare prin tradiție istorică, vin și pleacă, dar măreția acestui „imperiu” nu trebuie să moară niciodată, cultura devenind astfel un bun vehicul de promovare al lui.
