Încă din 2014, când Federația Rusă a anexat ilegal Crimeea și a ordonat acțiuni militare sub acoperire pentru susținerea separatiștilor ruși din Donbass, presa și analiștii de politică externă din spațiul vestic au acordat multă atenție acțiunilor militare de subversiune ale Federației Ruse derulate în state din Vest.
Oficiali americani și europeni au acuzat Rusia că a întreprins operațiuni sub acoperire cu obiectivul de a influența rezultatul alegerilor din Statele Unite în 2016 sau pe cel din Franța în 2017, de a organiza o lovitură de stat în Muntenegru în 2016 ori de a conduce atacuri cibernetice asupra unor instituții internaționale (Agenția Mondială Antidoping sau Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice).
Acțiunile ilegale ostile ale Federației Ruse pe teritoriile statelor europene au fost însă mult mai numeroase, inclusiv în zona statelor baltice.
În majoritatea dintre aceste acțiuni, au apărut ofițeri fie ai Direcției principale a Statului Major General al Forțelor Armate ale Federației Ruse (GRU), fie ai Serviciului Federal de Securitate (FSB).
În fapt, politica externă a Federației Ruse, după anul 2012, nu poate fi înțeleasă în întregime fără o analiză a ascensiunii sectorului de securitate și puterii sale de influență asupra factorul decizional de la Kremlin.
Înăsprirea regimului autoritar de la Moscova s-a produs gradual, prin înlăturarea oricăror pârghii de check&balances dinspre puterea legislativă și concentrarea întregii puteri privind politica externă și de securitate în mâinile unui sigur om, mai exact, ale lui Vladimir Putin.
În sistemul prezidențial american, de pildă, Congresul deține pârghii de a bloca deciziile de politică externă ale președintelui și tot în interiorul Congresului există și comisii pentru exercitarea controlului civil asupra serviciilor secrete, cu atât mai mult cu cât fac parte din echipa decizională de la Casa Albă.
În Federația Rusă, după dizolvarea URSS, la nivelul Dumei de stat, controlul civil asupra sectorului militar a devenit inexistent, deși în mandatele lui Vladimir Putin, puterea comunității de informații în aparatul de stat a crescut enorm.
Și nici nu a fost reformată pentru a se desprinde de mentalitățile și modurile de operare ale KGB.
Secretarul Consiliului de Securitate în Federației Rusă, corpul politic care ar trebui să controleze establishment-ul militar, este un fost șef FSB, Nikolai Patrușev.
Politica externă a Federației Ruse nu a fost una unitară în cei 30 de ani de la dizolvarea URSS. Valentina Feklyunina, lector senior la Newcastle University, identifică patru faze ale politicii externe ruse, fiecare având un pattern dominant:
1. Căutarea integrării cu Vestul (1991-1995);
2. Echilibrarea cu Vestul, 1996-1999;
3. Concurența cu Vestul, 2000-2012;
4. Provocarea Vestului, din 2012 până în prezent.
În fapt, am putea spune că ultima etapă a provocării Vestului a putut fi pusă în practică de către Federația Rusă inclusiv prin intermediul serviciilor secrete.
GRU nu este însă singurul serviciu secret rusesc care derulează operațiuni în afara teritoriului rus pentru a atinge obiective de politică externă ale Federației Ruse.
Citește și: PRESShub în 2022. Ce am făcut și cu ce bani
Jurnaliștii ruși de investigații specializați în servicii secrete Andrei Soldatov și Irina Borogan au explicat că inclusiv serviciilor de informații interne ruse (FSB) au derulat, începând cu anii 90, activitățile ostile în afara țării, în Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Moldova, Tadjikistan și Uzbekistan, semnalând astfel că rolul lor nu se mai reduce la acțiuni strict interne.
FSB a folosit în mod regulat „măsuri active” pe teritoriile care alcătuiesc fosta Uniune Sovietică, operațiuni pe care le derulează în prezent și în războiul ruso-ucrainean.
Într-un raport pentru Congresul american referitor la politica externă a Federației Ruse, publicat în aprilie 2021, analiștii Andrew S. Bowen și Cory Welt susțin că întreaga comunitate de intelligence din Rusia (FSB, SVR, GRU și FSO) joacă un rol important în politica externă a regimului de la Kremlin.
„Aceștia sunt activi și influenți și operează cu un sprijin semnificativ din partea Kremlinului. Puterea și influența agențiilor de informații sunt adesea influențate de legăturile personale strânse ale liderilor acestora cu Putin și cu alți factori de decizie politică.
Adesea numiți siloviki (oameni de forță), personalul de rang înalt al agențiilor de informații nu formează un bloc coerent, dar reflectă un background în domeniul securității, al informațiilor sau al serviciilor militare”, susțin Bowen și Welt.
Observația analiștilor americani este confirmată inclusiv de profesori ruși, precum Alexander Sergunin, profesor de relații internaționale la Universitatea de stat St. Petersburg, care a publicat, în anul 2016, un volum de analiză a politicii externe a Federației Ruse.
Serguin atrage atenția asupra faptului că deși Ministerul Afacerilor Externe, condus de Serghei Lavrov, are atribuții oficiale de a coordona politica externă, rolul său în procesul decizional la Palatul de la Kremlin este limitat.
Citește și: VIDEO Konstantin Doroșenko: „Dacă am putea, ne-am proteja cu un gard de Rusia”
Rolul lui Lavrov constă mai degrabă în a implementa deciziile lui Putin, nu în a le influența.
„În ciuda faptului că Ministrul de externe e singura instituție cu responsabilitatea oficială de a supraveghea politica internațională, alți miniștri (cum ar fi Ministerul Apărării, comunitatea de informații, Comitetul Vamal etc.), președintele și administrația sa contează în procesul decizional”, explică Serguin.
În fapt, decizia ultimă în politica externă și de securitate este la președintele Vladimir Putin.
În acest context, este important de subliniat care sunt diferențele între serviciile secrete în sisteme democratice față de cele din regimurile autoritare. Cu atât mai mult cu cât președintele Vladimir Putin și-a justificat, de-a lungul timpului, atitudinea confruntațională față de Vest lansând, între altele, următoarele acuzații:
1. CIA ar fi ajutat teroriștii ceceni, în perioada războaielor ruso-cecene, oferindu-le statut de „freedom fighters”.
2. CIA ar fi organizat operațiuni secrete pentru a încuraja revoluțiile colorate din spațiul ex-sovietic.
3. CIA ar fi organizat protestele anti-guvernamentale de la Moscova din 2012.
4. CIA ar fi organizat Primăvara Arabă.
Deși acest tip de acuzații au fost frecvente în retorica oficialilor ruși, niciodată o instituție a statului rus nu a întreprins o anchetă pentru a aduce probe și chiar a trage la răspundere în sistemul rus de justiție presupușii vinovați, așa cum s-a întâmplat în statele din comunitatea vestică.
Serviciile secrete rusești nu au o tradiție care să pună importanță pe acuratețea, verificarea informațiilor sau probe.
În rapoartele dedicate decidenților politici, obișnuiau a le servi diverse teze care să le confirme propriile prejudecățile privind intențiile marilor puteri.
Cristopher Andrew, profesor emerit de istorie modernă și contemporană la Universitatea din Cambridge, fiind interesat de relațiile internaționale și de istoria serviciilor de informații, a arătat într-un studiu comparativ care au fost principale diferențe între serviciile secrete din Vest față de cele din URSS în perioada Războiului Rece.
Una dintre ele este tendința regimurilor autoritare pentru teorii ale conspirației . Inclusiv Stalin ajunsese să conteste veridicitatea rapoartelor venite din zona serviciilor secrete.
„Tendința de a înlocui teoria conspirației cu o analiză bazată pe dovezi atunci când se evaluau intențiile puterilor imperialiste din anii ’30 a fost agravată de dorința tot mai mare a lui Stalin de a acționa ca propriul analist de informații (…) <Nu-mi spune mie cum să gândesc. Dă-mi fapta și sursa!>
Rapoartele serviciilor de informații sovietice din întreaga epocă stalinistă, și chiar și după aceea, au constat în mod caracteristic în compilații de informații pe anumite subiecte, adaptate pentru a se potrivi cu opiniile conducerii politice, bazate pe puține argumente sau analize”, explică Andrew.
Expertul mai remarcă faptul că analiștii de informații KGB acționau în baza principiului „mulțumește-ți superiorii cu informații tendențioase”, informații care întăreau ideea că Statele Unite trebuiau să fie învinovățite pentru orice rău care se abătuse asupra Uniunii Sovietice.
De pildă, atât la începutul anilor 1960, cât și la începutul anilor 1980, KGB-ul a raportat Kremlinului că Statele Unite plănuiau un atac nuclear împotriva Uniunii Sovietice.
Or fără niciun fel de probă, acuzațiile din prezent ale lui Vladimir Putin față de acțiunile CIA argumentează mai degrabă idee că Federația Rusă nu s-a desprins deloc de practicile trecutului.
Citește și: VIDEO Konstantin Doroșenko: „Dacă am putea, ne-am proteja cu un gard de Rusia”
Trecutul personal al lui Putin ca fost agent în serviciile secrete poate, în același timp, explica suspiciunea sa profundă față de Vest.
Un alt specific al serviciilor secrete în regimuri autoritare este că sunt folosite de către liderul politic ca instrumente represive împotriva rivalilor politici și pentru prezervarea propriului regim.
Otrăvirea rivalului politic, Alexei Navalnîi, cu ajutorul unor ofițeri FSB, așa cum a arătat o anchetă jurnalistică Bellingcat-CNN, reprezintă un alt semn că serviciile secrete rusești nu s-au desprins de tacticile KGB.
Regimul rusesc militarizat care a lansat frecvent operațiuni tipice războiului hibrid asupra statelor din Vest dărâmă mitul potrivit căruia extinderea NATO către statele central și est europene ar fi principala cauza pentru înăsprirea regimului autoritar de la Kremlin.
Politica externă autoritară a Rusiei sub conducerea lui Putin a fost în primul rând preocupată de consolidarea puterii regimului, iar cauzele pentru ascensiunea lui ar trebui în principal căutate în interiorul său.
_____________________
Bibliografie
- Russian Military Intelligence:Background and Issues for Congress, Congressional Research Service, 15 noiembrie 2021
- Developments in Russian Politics, edited by Richard Sakwa, Henry E. Hale, Stephen White, Duke University Press, pagina 171.
3. Russia: Foreign Policy and US Relations, Congressional Research Service, 15 aprilie 2021.
4. Alexander Serguin, Explaining Russian Foreign Policy Behavior, Theory and Practice, Soviet and Post-Soviet Politics and Society, edited by dr. Andreas Umland, vol. 147, 2016.
5. Cristopher Andrew, Intelligence, International Relations and Under-theorisation, Intelligence and National Security, Vol. 19, nr. 2, 2004.
