În discursul său de la Tușnad, premierul ungar a răspuns cu ironii grosiere mâinii pe care i-a întins-o omologul său român. Un precedent care îl va izola și mai mult în Europa. O analiză de Sabina Fati.
Există cel puțin cinci aspecte care au ieșit în evidență în atitudinea șefului guvernului de la Budapesta, Viktor Orban, la Băile Tușnad, unde vine în fiecare an pentru a menține viu sentimentul apartenenței maghiarilor transilvăneni la națiunea ungară.
Orban își lansează de mai bine de 25 de ani ideile aici, în acest mic oraș, care are puțin peste 1000 de locuitori, situat în mijlocul României și al Ținutului Secuiesc.
(1) Anul acesta discursul lui nu a avut nici coerența, nici însuflețirea de altădată și nu a reușit să înlocuiască vechea vervă cu ceva consistent.
(2) Dacă ambasadorul Ungariei la București nu ar fi fost chemat, zilele trecute, la Ministerul Român de Externe, pentru a i se comunica în ce condiții poate să-și țină premierul ungar tradiționala cuvântare și despre ce nu are voie să vorbească, poate că n-ar fi făcut decât să-și repete sloganurile din anii trecuți.
Așa a fost nevoit să recunoască autoritatea Bucureștiului asupra comunității maghiare și a regiunii în care aceasta locuiește, o situație pe care guvernul de la Budapesta nu o contestă de jure, dar pe care o pune între paranteze din 2010, de când Viktor Orban se află în fruntea guvernului ungar.
(3) Prin decizia diplomației române, Viktor Orban a fost obligat să-și recunoască limitele, chiar dacă a făcut-o folosind ironia naționalistă: „Ei scriu să nu vorbim despre unități administrative teritoriale românești inexistente. M-am întrebat la ce s-au referit, cred că la Ardeal și la Ținutul Secuiesc. Dar noi nu am afirmat niciodată că acestea ar fi unități teritoriale române.”
Viktor Orban a recunoscut că se supune unui „act oficial al statului român”, plin de condiționalități care îi amintesc de vechiul regim dinainte de 1989 și de una din glumele lui Hofi, celebrul comediant din perioada comunistă, despre „cine poate să spună dintr-o singură răsuflare: imperialist, revizionist, burghez, clerical, și șovinist, fascist.”
(4) Remarca lipsită de scrupule despre Transilvania îl readuce pe șeful guvernului de la Budapesta în ceea ce era și până acum: o persoană nefrecventabilă pentru oficialii români, chiar la scurtă vreme după ce a avut întâlnirea privată cu primul ministru Marcel Ciolacu.
A fost un interludiu pe care Viktor Orban nu a știut să-l valorifice în interesul țării sale, preferând să ia în derâdere apartenența Transilvaniei la România. Izolat în Uniunea Europeană din cauză că s-a dedicat cu trup și suflet Rusiei în conflictul din Ucraina, Viktor Orban demonstrează că și atunci când i se întinde o mână, el preferă să o muște, în loc să o strângă amical.
E un precedent la care vor lua aminte și ceilalți posibili parteneri ai Ungariei. Într-un fel, primul ministru ungar a recunoscut că liderii români nu-l mai bagă în seamă, atunci când a spus că președintele Klaus Iohannis a fost invitat la Budapesta, dar că deocamdată nu răspuns acestei invitații
(5) Linia ferată de mare viteză care să lege Bucureștiul de Budapesta și alte proiecte regionale pe care Ungaria ar fi putut să le înceapă prin intermediul României, cu sprijin financiar de la Bruxelles, pentru a ajuta inclusiv la repornirea economiei ungare aflate în impas, vor continua să se amâne, în logica revanșardă balcanică.
Apoi, premierul român va mai pierde câteva puncte pe fondul inflamărilor naționaliste începute de liberali, prin Rareș Bogdan, care concurează cu AUR în discursul anti-maghiar. Există, pe de altă parte, cel puțin două puncte de inflexiune, unde retorica lui Viktor Orban se întâlnește cu cea a lui Marcel Ciolacu: Biserica și suveranitatea în interiorul Uniunii Europene.
După ce două organizații ortodoxiste, Calea Neamului și Frăția Ortodoxă, și-au mobilizat membrii să vină la Tușnad, dar jandarmii i-au ținut departe, pentru ca situația să nu degenereze în violențe, Viktor Orban li s-a adresat implicit și lor:
„Am ajuns în siguranță aici. Luptăm pentru valorile creștine și noi trebuie să fim alături și avem nevoie de frații noștri ortodocși români”, amintindu-le că diplomația română i-a cerut să nu pună într-o lumină proastă valorile occidentale, dar că aceste valori înseamnă „migrație, LGBT și război”. Extremiștii români se recunosc deplin în afirmațiile premierului ungar.
De altfel, ei îl admiră pe Viktor Orban, chiar dacă îi urăsc pe unguri: „Sunt Viktor Orban al României”, se lăuda George Simion, liderul AUR.
Nu e clar dacă premierul român îl admiră sau nu pe șeful cabinetului ungar. Ar vrea, poate, să copieze unele măsuri impuse de autocratul de la Budapesta, dar deocamdată nu poate.
În orice caz, deschiderea lui Ciolacu spre Orban a fost luată peste picior de primul ministru maghiar: „România are un nou prim-ministru, îi dorim noroc, e al 20-lea de când sunt eu premier.” Altfel spus, e doar încă unul printre ceilalți. Și va pleca în curând.
Dincolo de argumentele pro-China și pro-Rusia, de premonițiile sale care prevestesc căderea democrațiilor în fața autocrațiilor, remarcile neinspirate, care au avut loc la două zile de la întrevederea cu primul ministru român, sugerează că Victor Orban își pierde instinctul politic.
Scrisoarea de mulțumire adresată lui Marcel Ciolacu post factum, cu gândul că poate drege busuiocul, nu face decât să scoată în evidență stângăciile și derapajele din discursul lui Orban.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
