De unde vine ura față de refugiații tratați la Institutul Oncologic din Cluj

În ziua în care a izbucnit războiul, era programat la operația de cancer, la Kiev. N-a mai apucat să o facă. A pornit odată cu familia în refugiu. A ajuns în România și voluntarii români l-au ajutat să găsească ce căuta: un oraș, o gazdă, un spital.

„Eram programat pentru intervenție chirurgicală în Kiev, dar au început bombardamentele și toate intervențiile programate au fost anulate. Trebuia să mă operez, medicul a spus că nu se mai poate amâna. Am aflat că Institutul din Cluj acordă ajutor pacienților oncologici și am decis să vin aici”, declara pacientul ucrainean, conform unei publicații locale.

Într-adevăr, bolnavii ucrainieni care fug de război și nu mai au unde să primească îngrijiri medicale se pot trata gratuit în spitalele din România, conform Ordonanței de Urgență nr. 15/2022. 

Prin urmare, Institutul Oncologic din Cluj-Napoca a decis să trateze și aici bolnavii de cancer din Ucraina. Printre ei, era și Hnatiuk Serhii, în vârstă de 73 de ani, originar din Kiev. El a fost diagnosticat cu tumoră vezicală și le-a mărturisit medicilor că, dacă n-ar fi fost bolnav, ar fi rămas în țară sa să lupte cu arma în mână împotriva invadatorilor. A fost operat cu succes și este bine.

Publicarea știrii că Institutul Oncologic din Cluj e gata să aibă grijă și de refugiații ucraineni aflați în suferință, precum și postarea ei pe o rețea de socializare a stârnit numeroase comentarii de dezaprobare, atitudini critice față de decizia spitalului. „Las că plătim noi români la sănătate și vin alții gratis. Bravo Romania. Las că plătim noi pentru ei”, a comentat Bianca.

„Doamne ferește de război și de soarta celor refugiați… dar totuși… Pentru bolnavii noștri, indiferent de vîrstă, oare când vor fi fonduri? Sau ai noștri nu (mai) contează? Doar întreb, așa,  pentru un prieten… Mi se pare o totală lipsă de respect față de contribuabili, și asta nu e lipsă de empatie față de refugiați. Dar totuși, mi se pare că ce-i al nostru ar trebui să ne doară mai mult” scrie Edith Erzsebet. „Românii mai au acces la spitale ? S-au numai cei din Ukrajna ?”, întreabă Jozsef.

Medicul oncolog Patriciu Achimaș descria în știre situația dramatică a refugiaților bolnavi de cancer: „Suntem obișnuiți să discutăm cu pacienții oncologici.

Am fost nevoiți să învățăm cum să dăm vești nu tocmai bune, să comunicăm cu pacienții e partea noastră de meserie, dar e infinit mai complicat, emoțional, să te întâlnești cu femei tinere, care au venit din Ucraina cu copii aici și care au probleme de natură oncologică, să-ți povestească cum și-au părăsit casele. Vă puteți imagina cât de mult se amplifică reciproc problema dezrădăcinării cu cea a cancerului. Sunt probleme sociale imense.”

Cu toate acestea, reacțiile dure de respingere și revoltă față de tratarea refugiaților la Institutul Oncologic din Cluj, au curs cu sutele. Astfel încât, Institutul s-a văzut nevoit să revină asupra anunțului și să ofere explicații, justificări.

Citește și: Ajutor românesc pentru ucraineni. Ce s-a făcut bine, unde se poate face mai bine

„Un aspect important de precizat: cheltuielile generate de această situație de criză, dar care este temporară se asigură printr-un buget separat față de asigurații români, buget la care se adaugă și sprijinul Uniunii Europene”, au comunicat reprezentanții Institutului Oncologic clujean.

Am solicitat opinia lui Gabriel Diaconu, psihiatru cu experiență în tratarea traumelor de război, un bun cunoscător al comportamentelor afectate de conflicte majore. El crede că aceste atitudini, în general, reprezintă reacția de alertă la intruzia străinului, la faptul că ți-a pășit pe teritoriu. Însă, în analiza lui, arată că de data acesta, problema nu e cu străinul, problema e cu unii dintre noi, și cu tensiunea corzilor sociale în care trăim.

„Românii au o problemă fundamentală cu caritatea”, explică el, „și nu de ieri de azi. Suntem un popor ortodox, nu e așa?! Caritatea este – pentru majoritatea – acea formă de pomană poate rușinoasă, dar sănătoasă, care se dă de obicei la înmormântări ori parastase. O faci că-i musai.

Pleacă și din dispreț, și din prejudecată față de omul sărman care stă cu mâna întinsă, dar și teama irațională de molipsire, și mai ales dacă omul e mort. Drept urmare, când vine vorba de generozitate socială, sau de răspuns solidar la drama altor oameni, vei vedea furie față de exhibarea carității. Căci intervine instinctul nostru profund, frica de moarte, de Thanatos.”

Diaconu mai invocă un exemplu în care un apropiat al său se îndoia profund că, în cazul în care România ar fi pățit ce pățește Ucraina, cei din jurul nostru ne-ar fi ajutat la fel. El interpretează astfel această atitudine: Ce să fie? Complex de inferioritate? Este pe undeva. Dar e înșelător. E de fapt un complex de superioritate mascat. Noi, cei care n-avem nevoie. Noi, care ne ascundem păcatele, bubele și mucegaiul, dar grabnic predispuși la osândă dacă iese careva din plutonul rușinii și-al tăcerii complice.

 „Mecanismul psihologic este unul de identificare proiectivă”, explică el. „Altfel spus, aloci altuia sentimentele negative pe care nu le poți recunoaște la tine. Carevasăzică, cine ponegrește voluntarii, cei care fac în această lună caritate, care pun umăr și suflet în asistarea migranților suferă, de fapt, ei de o anumită hainie, o inadecvare superioară, vis-a-vis de tragedia celor fugiți din calea năpastei.

Unii poate chiar cred că pe ei nu i-ar ajuta nimeni, deci n-au să-și lase vreodată o șansă să fie în poziția respectivă. Alții consideră că universul e cel mult indiferent, dar mai degrabă dușmănos, și atunci orice mână întinsă e de fapt o capcană de evitat. Cum-necum ai da-o, astfel de ostilitate a fost, este și va fi mai mult decât o întâmplare.”

Citește și: Judecătorul Gabriel Mustață, în cursa pentru CSM. „Orice vot în cadrul Consiliului trebuie să fie în concordanţă cu recomandările exprimate de Comisia Europeană”

Diaconu atinge și un alt aspect, acela al unor posibile provocări: „Există și posibilitatea ca multe dintre aceste comentarii să fie, de fapt, plantate cu bună știință, încât să creeze emulație, să zgândăre fix cultura de suspiciune, de inadecvare și de superioritate a românilor, astfel încât să le scadă, sau chiar anuleze, orice pornire de-a fi oameni, de-a fi blânzi, decenți și săritori. Ceea ce în sine reprezintă o ticăloșie, dar ce este altceva războiul psihologic, informațional, când pui în luptă tot armamentul încât să anihilezi o țară, și tot ce este în ea? Știe bine Putin România și idiosincraziile ei!”

Într-o altă postare privind ajutorul acordat refugiaților și copiilor orfani din Ucraina, cineva se revoltă: 

Dintre țările UE, România a înregistrat cea mai mare rată a copiilor expuși riscului de sărăcie sau excluziune socială (41,5%) în 2021!

Ce-i drept, n-o să vă dea la televizor pe niciunul în cazul ăsta, nici lacrimi n-o să vedeți când o să oferiți ceva pentru orfani (că pe ei nu-i vede nimeni la față), sau pentru centrele Help-Autism, sau pentru bătrânii noștri, ROMÂNII noștri amărâți de prin cămine pentru seniori, nu ar fi o problemă pentru cei care fac asta din suflet și nu din ipocrizie și creșterea respectului de sine!

În încheiere, vă urez nimic. Mila e ca soarele, ori încălzește pe toată lumea, ori deloc.”

Opinia are sute de aprobări și distribuiri, iar comentariile aproape toate sunt în acord cu autoarea. De exemplu, Valeria scrie:  „Vă dau dreptate… de când au apărut refugiații, au uitat total de cei care sint în primul rând datori să ii susțină… Sărmanii copii…și așa nu aveau noroc d-apoi acuma. Ne săpam singuri groapa.”

„Mă simt rușinat, ca om și ca preot, de comentariile lor bolnave de ură”

Constantin Necula, un teolog cunoscut în România este revoltat de ura care se face simțită în societate și care răzbate și din aceste comentarii. L-am întrebat cum putem interpreta aceste atitudini, ce explicații pot avea și cum le-am putea răspunde.

„Privesc comentariile. Vai cum slăbește biata Românie din ajutorul acordat ucrainienilor. Mă simt rușinat, ca om și ca preot, de comentariile lor bolnave de ură, incredibilă ură. Să nu poți înțelege urgența unui astfel de moment e una, dar să lovești în plus peste lovire mi se pare alienare, așezarea în aceeași linie cu agresorul principal”, răspunde preotul Necula.

„Este cât se poate de limpede că eforturi particulare și o insuportabilă – pentru comentatorii binelui – unitate de acțiune a particularilor a făcut diferența în primele zile. Cine nu se uită decât la tik-tok-uri nu are cum să vadă, de exemplu, cum materialele pot fi filmate la schimbarea turei în graniță ori în momentele foarte scurte de respiro între valuri. Poți arăta și o mare seacă dacă o filmezi din perspectiva unei plaje colmatate.

Mi-am adus aminte, mai mult decât oricând, de spusa Mântuitorului: „ochi au și nu vor vedea, urechi au și nu vor auzi” cu  toate conotațiile pe care Însuși Domnul le arată (Matei 13. 14-16). Obsesia pe adevărul tău naște monstrul minciunii fără chip, lărgită nefiresc în haosul creat de lipsa congruenței intelectual. Apărătorii libertății cu elastic a măștilor refuză să vadă șenilele…”

Preotul Necula pune astfel de reacții pe seama lipsei de educație pentru solidaritate și generozitate.

„Noi nu ducem lipsă de bani, ci de caractere. De oameni care să înțeleagă urgența momentului și relevanta nevoie de comuniune. Până de curând aceeași oameni scriau împotriva distanțării sociale, acum se vădesc a fi frigizi la asumare. Un frivolism care descoperă cititorului atent doza de narcisism care pare că-i încântă”, spune el. 

„Orice incitare la nesimțire și ură este semn al agoniei morale în care ne zbatem de ani buni. Îndemnul de a vedea dramele de lângă noi și să nu empatizăm cu grava situație a ucrainienilor îmi par puerile și lipsite de etică. Domnul Însuși ne spune că-i avem pururea pe săraci alături de noi și că un sărac nu poate fi opreliște să ajutăm alt sărac”, avertizează Necula.

Și încheie amintind că „suntem prea săraci ca să nu înțelegem sărăcia lor. Să nu ne amintim de propria evadare din abisul comunist.”