Despotu’ „luminat” și zădărnicia mersului la pomu’ lăudat cu sacu’

Când a început pandemia COVID-19 și s-a închis sala de gimnastică, mi-am propus să alerg virtual de acolo de unde locuiesc, adică din Smithtown, Long Island, New York, până la San Francisco, California. Cam 3000 de mile, tzokum-pak – așa cum zicea tata la „în total”.

În plus, am hotărât să redau într-un jurnal gândurile mele din timpul alergărilor. Am adunate câteva sute de pagini și, rasfoindu-le, am găsit astăzi următorul gând de la segmentul alergat între milele 1.195 și 1.200 [nu mai știu data exactă, cu vreo doi ani în urmă]:

Vladimir Putin a afirmat după întâlnirea cu președintele Biden că „There’s no happiness in life. There’s only a mirage on the horizon, so we’ll cherish that.”

Afirmația lui a făcut puțină vâlvă aici. Happiness este la temelia vieții americane, însăși Declarația de Independența menționează „pursuit of happiness” ca unul din argumentele ce justifica existența statului american.

Pe de-altă parte, Putin nu este un idiot. El este ceea ce unii numesc un despot luminat [din punctul de vedere al intereselor pe care le reprezintă] și care pentru mulți est-europeni este modelul ieșitului din rahat [mă refer la teoria despotului luminat ca fiind soluția, nu la Putin]. Am auzit ideea asta spusă repetat în ultimii 30 de ani, inclusiv de persoane tinere, educate, trăite în afara țării, cel mai recent rostită de către o anume consilieră locală din Hunedoara.

Putin este în mod evident un despot, poate cel mai cunoscut la ora asta. Întrebarea este dacă este și luminat? Debatable.

El a studiat la universitatea Leningrad, o instituție de învățământ de vârf în lume, cu 8 laureați Nobel și profesori vestiți precum Pavlov, Lev Landau, Euler, Liapunov [cel cu principiul de stabilitate] și Mendeleev [cel cu tabela]. Educația o are, în mod cert. Politica lui a repus Rusia în gura lumii, după dezastrul din vremea lui Elțin.

Desigur, Puțin a devenit între timp un tiran și o frână a progresului democrației și civismului, un pericol constant pentru toți – ceea ce arată doar că teoria despotului luminat nu este soluția pentru nimeni, nici măcar pentru România, pentru că nu există despot luminat.

Cei doi termeni sunt incompatibili – un despot nu poate fi luminat, iar un luminat nu acceptă să fie despot.

Revenind însă la afirmația lui Putin, cred că arată diferența esențială între Vest și Estul său. Estul nu crede în fericire, crede că este o himeră, în timp ce Occidentul, sau cel puțin SUA, crede că fericirea este temelia ce justifică existența unui stat. Nu națiunea, cât capacitatea de a oferi fericire tuturor cetățenilor săi.

Trăind de atâția ani în SUA, mi-am dat seama că asta este una din marile diferențe în felurile în care sunt înțelese și procesate viața în cele două părți ale lumii.

Citește și: Merită România să intre în Schengen? 

Chiar și dacă toți ar fi de-acord că fericirea este la temelia oricărui stat, întrebarea este: ce înseamnă, de fapt, fericirea?

Și în mod evident, ce înțelege [sau nu înțelege] Putin și ai lui prin fericire, nu este ce înțelege Biden și ai noștri. Sau cum zicea vechea vorbă: „cine-a învățat la ruși, nu va gândi că Bush”, dar asta era vechea noastră cunoștință Ilici.

Oricum, afirmația lui Putin este, în opinia mea, in a nutshell diferența între Estul său și Vest. Restul sunt nuanțe.

Desigur, când am scris gândul cu pricina, nu știam că va fi un război în Ucraina în 2022. Sunt gânduri raw, nedigerate, pe care aș putea să le elaborez dacă le iau puțin la puricat.

Tirania lui Putin a înglobat între timp o dimensiune criminală. But that’s not what I want to write about now.

Gândul meu de-atunci este legat de ideea de la temelia vieții americane și anume faptul că statul este instrumentul prin care individul își realizează libertatea și dreptul la viață și pursuit of happiness.

Nu pe dos, adică datoria individului de a-și sacrifica permanent totul, mai ales pursuit of happiness cu spectrul unei vieți irosite, pe altarul ideii unui stat himeric.

A doua idee a gândului este că un despot nu poate fi luminat, cei doi termeni sunt incompatibili. Despot luminat este un oximoron: un despot poate fi șmecher, inspirat, pragmatic, poate inteligent, foarte probabil criminal, etc. etc. – dar nu luminat.

Ca să continui ideea domnului Lucian Mândruță din editorialul sau recent vis-à-vis de fascinația unora cu vremurile lui Ceaușescu, mie mult mai periculoasă mi se pare fascinația multora, inclusiv tineri de-acum, inteligenți și școliți pe-afară, cu ideea despotului luminat.

Citește și: Când a apărut manipularea că „înainte de 1989” era mai bine. Și de ce

Conducătorul, „farul” și „călăuza”, după cum se spunea pe vremea dictatorului, cel care visează în somn sau căruia îi șoptește experiență în ureche [ca în cazul domnului Călin Georgescu], ce este alb și ce este negru, și după care doar flexing-ul singular și de nereprodus al mușchilor săi poate trage după el întreagă șandrama pe drumul cel drept, direct către bunăstarea și fericirea universală.

Se pare că mitul despotului luminat este așa de frecvent încât vorba unui prieten vechi – „fiecare șefulet se crede un mic Ceaușescu.”

Sunt un mare admirator al lui Lorenzo Magnificul. Ideea de a tinde spre a fi un Renaissance man este una din obsesiile mele ca om. Why? I don’t know, mai ales că nu este un model pentru succes în zilele noastre, care reward mai ales specializarea extremă.

O reproducere a picturii „Journey of the Magi”, a lui Benozzo Gozzoli, cu Lorenzo în centru, stă pe perete în fața biroului unde lucrez. Imaginea mea idealizată despre Lorenzo Magnificul este cea a luminatului care și-a folosit talentul și banii pentru artă și cultură, în final pentru fericirea concitadinilor săi florentini.

Realitatea istorică a fost însă alta, după cum explică Desmond Seward în „The Burning of the Vanities: Savonarola and the Borgia Pope”.

Florența a avut un sistem democratic de guvernământ, pe care Lorenzo l-a distrus într-o asemenea măsură încât un urmaș de-al lui, Alessandro de Medici, a ajuns primul duce al Florentei. Lorenzo a transformat democrația reprezentativă a republicii Florența în ducatul familiei sale. Din ce scrie Seward, Lorenzo a fost Magnificul din cauza carismei și a personalității sale electrizante, dar nu a fost Luminatul. Nici măcar el nu a putut transcende vremurilor în care a trăit. Imaginea mea despre el este falsă.

Revenind la istoria Americii, după ce i-a învins pe britanici în Războiul de Independența, generalului Washington i s-a oferit să devină rege. Nu a fost de acord, a acceptat în schimb să fie primul președinte, în vremuri în care nu exista încă un precedent și un job description al funcției.

După opt ani, i s-a propus să fie președinte pe viață. Ar fi fost ușor, iar Constituiția nu limita numărul de mandate. A decis în schimb că venise momentul să se retragă din funcție și din politică, creând precedentul nescris al tuturor președinților americani viitori: exceptându-l pe Franklin Delano Roosevelt [care a avut mai multe mandate din cauza războiului mondial], nici un președinte nu a fost în funcție dincolo de opt ani, deși limita celor două mandate a fost introdusă abia prin anii cincizeci, șaizeci.

Cele două decizii ale sale, de a nu accepta să fie rege și președinte pe viață, au fost momente de o luminație exponențială, pentru că au creat precedentele esențiale pentru tânăra democrație americană. În același timp, au făcut ca generalul să nu devină conducătorul permanent și atotputernic al statului, respectiv un despot.

Viața generalului Washington este argumentul meu că fascinația cu aiureala despotului luminat este simplă amăgeală a celor care cred în vrăjitori, care printr-o lovitură cu bagheta lor magică schimbă din temelii legile economice și sociale, uneori legile istoriei.

Citește și: De ce nu ne vor olandezii în Schengen. Un răspuns neoficial

Am învățat trecând prin viață că fiecare din noi este imperfect, la fel cum sunt legile și instituțiile noastre. Speranța noastră este că, în timp, devin mai bune, deși perfecțiunea este asimptota pe care nu o vor atinge niciodată.

Am mai învățat că nu există despoți luminați, că la pomu’ lăudat nu te duci cu sacu’, ci că sunt doar situații în care deciziile personale pot face o diferență. Discutăm toamna asta cu un coleg de-al meu emigrant din Rusia că după ce Putin și regimul său vor fi oale și surcele [căci totul trece în final] va rămâne rușinea cu care restul rușilor vor trebui să se uite în ochii lumii până când totul va începe să se miște spre normal.

„Va fi ceva asemănător prin ce a trecut Germania după 1945”, mi-a zis colegul meu. Cred că are dreptate.

Este tragic și poate nedrept [căci ce poate face omu’ simplu, nu-i așa? ], dar ăsta este prețul de a nu te opune despoților „luminați”, indiferent unde și cine sunt ei.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!