În rândurile de mai jos mi-am propus să explic de ce comportamentul DGPI în raport cu fondurile istorice de arhivă deținute de Arhivele Naționale ale României (ANR) este nu doar nepotrivit, dar și fundamental greșit, să numesc realități trecute cu vederea în contextul tensiunii publice a prezentării crizei generate la ANR și – nu în ultimul rând – să ofer niște soluții pentru ieșirea din impas.
Cred că două principii ar trebui să subîntindă orice discuție democratică despre subiect: cel al loialității instituționale (indiferent ce memorie instituțională există în anumite structuri ale statului, cine ocupă funcții acolo, cetățenii trebuie să le crediteze onestitatea și să se comporte ca și cum acestea sunt la dispoziția lor, privilegiind instrumentul dialogului) și al neutralității dublat de respectul pentru adevăr.
Principala instituție a statului aflată în centrul discuțiilor privind gestionarea autonomă a documentelor aflate în gestiunea ANR, cu au un anumit grad de clasificare, este DGPI (Direcția Generală de Protecție Internă a Ministerului de Interne).
Serviciul contrainformativ al ministerului a intrat sub control parlamentar abia în 2016 (!), prin efectul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 76 din 2 noiembrie 2016.
Este și momentul în care, cel puțin în descrierea formală a structurii, dispare componenta de „Informații” (înainte de momentul HG nr. 76 se numea Direcția Generală de Informații și Protecție Internă), realizându-se astfel, tardiv e adevărat, o legitimă limitare a competențelor și evitarea suprapunerii cu SRI în materia culegerii de informații privind securitatea națională.
Citește și: Cum ieșim din tărâmul secretului: despre libertatea de cercetare în România
Cel puțin teoretic, din 2016, limitele noului design instituțional au privilegiat protecția contrainformativă a cadrelor ministerului, nelimitându-se însă la asta.
La acel moment legiuitorul recunoștea inexistența anterioară a mecanismelor de control democratic a DGPI – „lipsa unui cadru instituțional clar definit, cu mecanisme previzibile de control democratic din partea autorităților civile legitime”. O realitate descrisă drept un risc, menționat ca atare în partea introductivă a actului normativ, cel al „apariției unor abuzuri împotriva drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului”.
DGPI are două atribuții principale, mă opresc doar la prima însă, singura relevantă în analiza de față. Este vorba despre „desfășurarea activităților de informații, contrainformații și de protecție în scopul identificării, prevenirii și contracarării amenințărilor, vulnerabilităților și factorilor de risc care pot conduce la tulburarea gravă a ordinii publice sau care vizează informațiile, patrimoniul, personalul, misiunile, procesul decizional și capacitatea operațională ale structurilor Ministerului Afacerilor Interne”.
Să facem puțină analiză pe text, ca să duc discuția acolo unde eu identific problemele. Dacă în prima parte a textului de mai sus, „amenințările, vulnerabilitățile și factorii de risc” sunt motivați de posibilitatea unui context care ar derapa înspre „tulburarea gravă a ordinii publice”, în partea a doua, după acel „sau”, avem doar „amenințările, vulnerabilitățile și factorii de risc” care vizează „informațiile, patrimoniul etc.”
Semnele sunt că acest decupaj (mă refer la identificarea amenințărilor etc.) nu se face în urma unor analize calibrate și sistemice, preferându-se, în privința „patrimoniului arhivistic” retragerea in corpore a unor unități arhivistice sau fonduri din circuitul public de cercetare facilitat de ANR, plecându-se unilateral doar de la gradul de clasificare, dintr-o comoditate inerentă dificilului proces de selecție.
Pentru că înainte de selecție e necesară o apreciere epistemică. E mult mai simplu să retragi un întreg fond arhivistic, decât să faci o analiză chirurgicală și să extragi doar ceea ce consideri problematic. Legal, identificarea „amenințărilor, vulnerabilităților și factorilor de risc” se produce în baza unor „strategii și politici de ordine publică, apărare și securitate națională, în concordanță cu obiectivele și prioritățile informative naționale”.
Citește și: Noua direcție a adevărului: distrugerea memoriei istorice românești
În legătură cu modul în care se concepe o atare strategie, înaintăm spre al doilea punct al discuției.
Trebuie spus că pentru DGPI analizele privind amenințările, vulnerabilitățile și factorii de risc se fac la nivelul ministerului, punându-se în practică prin ordinele ministrului. Cum am stabilit mai sus, nu suntem în situația „tulburării grave a ordinii publice”, ci doar în partea a doua a articolului 10 din OUG 76/2016. Asta înseamnă că amenințările, vulnerabilitățile și factorii de risc se stabilesc prin raport cu o analiză internă a DGPI.
Ori aici avem adevărata problemă, care, formulată pe scurt, ar suna astfel: nu doar că analizele interne sunt proaste iar operaționalizarea lor e brutal de facilă, dar se pare că o importantă componentă ce ar fi trebuit asumată de analiză, nu există pur și simplu. O vom aminti imediat mai jos.
În jurul modului în care DGPI imaginează și agregă riscurile ș.a.m.d., s-ar ridica trei întrebări în opinia mea legitime:
(1) cum stabilește Direcția amenințările, vulnerabilitățile și factorii de risc prin raport cu patrimoniul?
(2) cum coroborează (și mai ales, dacă o face) ceea ce analizele interne conturează drept „amenințare” cu riscurile sistemice pe care propriul comportament le generează, și mă refer aici la riscurile la adresa democrației (scoaterea din circuitul științific a documentelor istorice constituie un asemenea risc) și
(3) dacă și cum decupează niște vulnerabilități, pe care le putem prezuma ca reale și bine/corect identificate, în teren, în interiorul unităților arhivistice sau fondurilor (pentru a evita retragerea unui întreg fond sau dosar, deși incriminate ar fi doar niște documente individuale, să spunem)?
Dacă „analizele” tale nu țin cont de ansamblul riscurilor la adresa societății, limitându-se doar la fotografia punctuală a gradului de clasificare, ignorând și conținutul documentelor și miza acestuia pentru cercetarea științifică, apare o problemă. Cred, astfel, că în construcția „analizei” la nivelul DGPI trebuie schimbată paradigma univocității.
Dovadă clară că analizele interne ale ministerului n-au fost corecte, neacomodând riscurile punctuale reale (pe care le pot înțelege: e.g. preluări de proprietăți în industria drepturilor litigioase, instrumentându-se documente de proprietate existente în fondurile ANR), cu necesități la fel de stringente ale societății în ansamblu, privind accesul la documentele istorice, dar și cu standardele democratice în materie arhivistică din UE.
Au eliminat niște riscuri dar au creat altele, mult mai mari și cu reverberații în chiar țesătura democratică. Nici modul cum au ales să elimine acele riscuri n-a fost cel mai inteligent (prin folosirea măsurii mari pentru detalii mici), în condițiile în care existau și alte căi de prevenție, nemaivorbind de fetișizarea indicelor de clasificare, care nu poate deveni unicul criteriu de selecție apofatică a documentelor.
Să mă explic. Conform legii proprii de funcționare, DGPI este obligată să-și supună analizele specifice interesului general al societății. Ori tocmai asta nu s-a întâmplat, Direcția privilegiindu-și doar lecturile interne, strict instituționale.
Ce te faci când „patrimoniul” ministerului este și parte din patrimoniul public, mă refer la Fondul Arhivistic Național, legat ombilical de procesele decomunizării și conștientizării participării instituționale (agenți ai statului) la Holocaust? Dați-mi un răspuns inteligent, vă rog!
Un serviciu de protecție care are extinse atribuții și pe „patrimoniu”, poate perfect legitime, ar trebui să vadă despre ce tip de „patrimoniu” vorbim aici. DGPI e pusă în situația să protejeze altceva decât clădiri, bunurile ministerului sau alte efecte. Arhivele nu sunt simple bunuri de inventar, conțin o verticală istorică ce privește întregul societății. Referindu-se la viitorul ei, prin intermediul memoriei.
Ca să fim mai clari, nu protejezi arhivele istorice ca pe depozitul de arme și muniții al Poliției. Aici responsabilitatea ta de protecție materială trebuie să se acomodeze cu interesul general al societății, care se referă (surpriză!) la conținutul informativ al documentelor pe care pretinzi ca le protejezi, sigilându-le, nu doar la gradul lor de clasificare. Întrebarea legitimă ar fi dacă ofițerii care au decis retragerea din circulație a unor fonduri arhivistice, le-au și citit?
Există vreo sinteză în baza căreia, urmând elementele de conținut, s-a conturat decizia cenzurii? Iar dacă au existat analize privitoare la conținutul acestor documente, din care ați extras concluzia că punerea lor în circuitul public este o „vulnerabilitate”, atunci dragă DGPI ai o problemă! Și nu una de competență istorică în sens strict, ci una legală, la fel de strictă, pentru că una din obligațiile tale este să subsumezi propriile analize mandatului general al statului: strategia națională de apărare și siguranță națională, care – ce să vezi! – acordă un loc central amenințărilor la adresa democrației!
Ori aici exigența publică ar trebui să-ți spună că ai și un alt tip de responsabilitate, care privește beneficiile intrării în circuitul public a arhivelor represive (fascism și comunism). Dacă stai cu ochii doar pe gradul de clasificare și nu te uiți la conținutul documentelor, preferând să le zăvorăști în spatele ușilor cu „nivelele de acces”, dragă DGPI, mi se pare că pierzi din vedere cealaltă responsabilitate structurală pe care o ai (și ea, la fel de legală ca cea pe care o invoci), și anume riscurile la adresa democrației.
Făcând pe paznicul dosarelor ai creat în altă parte un risc.
La asta nu cred că te-ai gândit, motiv pentru care riscul a devenit sistemic, afectând însăși țesătura democratică. Cunoașterea istorică, pentru orice societate liberă, dar mai cu seamă pentru una post-totalitară, este parte integrantă (!) din consolidarea instituțională și creșterea rezilienței democratice, nu este capriciul unor tocilari arțăgoși care-ți bat obrazul și te fac de rușine!
Exact ceea ce tu, DGPI, ar trebui să protejezi înainte de orice, întrucât, conform propriului act normativ, analizele tale privind riscurile și vulnerabilitățile se supun și subsumează strategiilor naționale de securitate și apărare, unde, mă repet, riscurile la adresa democrației ocupă locul central.
Prin urmare, dragă DGPI, propriul tău contract cu statul român, semnat prin normativele care te definesc, conține și acest tip de clauză esențială, aflată nu întâmplător în centrul problemelor. Nu cred că nu poți acomoda riscuri materiale pe care, cum spuneam, le înțeleg, cu cele sistemice, pe care am impresia că tu nu le înțelegi. Mi-e imposibil să cred că nu poți face efortul ăsta epistemic. Încearcă măcar.
Acționând astfel, DGPI își imaginează că analizele interne ale ministerului sunt mai importante și relevante decât ce a decis CSAT. Curtea ministerului devine o lume, un univers autoreferențial care ignoră, deliberat (pentru că nu-mi imaginez o altă explicație) riscuri de alt calibru, riscuri sistemice.
Poate luați un loc și vă gândiți puțin că ceea ce vă imaginați în minister ca fiind cele mai importante vulnerabilități, în realitate nu sunt cele mai importante. Ultimele voastre acțiuni tocmai asta demonstrează: ca ați eșuat în propriile voastre aprecieri, că analiștii au refuzat să vadă un tablou mai extins, mai complex, cu mult mai multe implicații decât, să admitem, furtul unui imobil de o rețea mafiotă prin traficarea documentelor de proprietate sau cadastru obținute de la ANR.
În al doilea rând, vă invit să alegeți calea mai dificilă în locul celei facile. Cel mai ușor este să folosești un lacăt și o încuietoare și un nivel de acces restrictiv pentru personalul Arhivelor, să le închizi, să retragi documentele. În felul ăsta, sigur, ai certitudinea că hoții nu se vor mai folosi de documente (spun asta prezumând că interesele tale sunt legitime, și nu urmărești, cum ne lași pe toți să înțelegem din inabilul tău comportament, că vrei să institui, de fapt, o formă de cenzură).
Citește și: Republica Cehă preia președinția Consiliului UE
Poate există și o altă cale de a preveni folosirea ilicită a unor documente, utilizând propria infrastructură conspirată. Ai putea înainta, de pildă, informări exacte și credibile beneficiarilor, și urmări apoi legal cum se concretizează, prevenind astfel chirurgical o faptă ilegală. Dar asta, sigur, cere efort și imaginație operativă și cere și colaborarea loială cu partenerii instituționali. Știu, e mai simplu să tragi obloanele și să oferi apoi, în spatele birourilor capitonate, explicații sofisticate despre loialitatea ta față de stat. Dar cu cea față de cetățeni și democrație, cum stai?
În cazul distrugerilor de arhivă, aici ar trebui să fim clari: cea mai mare parte a lor s-a petrecut la deținătorii și creatorii de documente, înainte de a ajunge în fonduri publice. Din nepăsare, neglijență, corupție, transfer instituțional ambiguu sau litigios între întreprinderile socialiste și urmașii privatizați, depozitele sunt abandonate, împrăștiate, împărțite între arhiva utilă (cărțile de muncă, încadrările salariale, statele de plată etc.) și arhiva curentă, vândute sau distruse.
E o parte rușinoasă a mizeriei complice a tranziției, însă am face bine să nu ne întoarcem privirea. De pildă arhiva Întreprinderii „Autocamioane” Brașov a dispărut în depozitele unei firme private de care nu mai știe nimeni și la care istoricii nu mai au acum acces. O filă relevantă a istoriei muncitorești, dar și a rezistenței, a dispărut. Și e doar un exemplu din mii de alte situații similare.
O explicație suplimentară este distrugerea arhivelor de către oameni din Arhivele Naționale, motiv pentru care există mai multe dosare penale. Are SRI aici vreun rol, așa cum au scris unii arhiviști, bazându-se mai degrabă pe istoria orală instituțională? Nu cred.
Cred în schimb altceva: că anumite arhive instituționale sensibile au fost furate, după 1990, de ofițerii fostei Securități, în vasta operațiune de privatizare a cunoașterii (dau exemplul aici arhiva Institutului de Geologie și Geofizică – denumirea lui din ultimele două decenii comuniste, – arhiva acestuia în 1990 fiind preluată de ofițerul de securitate care răspundea de institut, în principal pentru hărțile geofizice, geologice, hidrogeologice sau metalogenetice.
Nu era deloc lipsit de relevanță să știi ce zăcăminte licitezi, sau ce suprafețe concesionezi pentru producția de ape minerale, nu?
Cât privește fondurile de arhivă create între 1990-2022, situația lor e la fel de gravă, incidențele de distrugere sau preluare ilegală (furt) fiind destul de multe. Una din explicații este dată de incapacitatea ANR de a le prelua, invocându-se lipsa spațiului necesar, asta și pe fondul precarei colaborări cu alte instituții ale statului, pentru susținerea și acoperirea nevoilor locative. Istoria noastră recentă se pierde lent, în generala impotență a instituțiilor abilitate de lege s-o protejeze.
Conform legii (art. 13 din Legea 16/1996), după trecerea a 30 de ani, ANR avea obligația preluării arhivelor unităților economice ș.a.m.d., corelat cu obligația deținătorilor de a le preda la ANR.
Un tablou interesant îl reprezintă BDS-urile, Birourile de Documente Secrete, existente la fiecare instituție sau unitate economică înainte de 1989 și rămase cu un statut special și în tranziție.
Deși legislația protecției secretului de stat se stabilizează normativ în 1971 (Legea 23) și 1972 (HCM nr. 19/14 ianuarie 1972), au existat evident și reglementări anterioare, arhivarea separată a acestor documente făcându-se din anii ’50, în baza reglementărilor interne secrete ale Securității sau Consiliului de Miniștri.
Birourile BDS au fost gestionate, unilateral, de Securitate, prin ofițerul de obiectiv sau prin cel al Contrainformațiilor economice pe profilul unității și care o acoperea informativ. Ele conțineau atât documente economice clasificate dar și dosarele personale ale angajaților, cuprinzând avizele de acces și controalele, respectiv prelucrările contrainformative.
Acolo sunt și motivațiile avizelor negative, care puteau compromite o carieră, cea mai mare parte din ele generate de motive politice (originea socio-politică „dușmănoasă”) sau de fapte considerate suspecte: corespondență cu străinătatea, existența rudelor în afara României, vizite în exterior etc. ori de represiunea politică în sens strict: ascultarea „posturilor de radio reacționare” ori „colportarea știrilor”.
Nu există o reglementare arhivistică specifică în ceea ce privește BDS-urile, doar cele legate de „apărarea secretului de stat” (HCM 19 și Legea 23, amintite mai sus și ulterioarele), care atârnă de ele inerțial, deși atât problematica lor, conținutul lor ar fi trebuit acoperit de legea de funcționare a CNSAS.
Doar că, în realitate, lucrul ăsta nu se petrece sistematic, ci de la caz la caz, funcție de intuiția sau buna credință a actualului deținător. Găsindu-se într-o zonă nereglementată, controlul a rămas ambiguu după 1989, privilegiind astfel monopolul DGPI (pentru zona de competență) sau imixtiunea unor entități private. Arhivele BDS au rămas și acum, cât privește accesul și valorificarea, într-o zonă nereglementată, prilej de exercitare doar a restricțiilor care invocă reglementările privind documentele clasificate.
Clarificarea acestui teritoriu poate fi realizată doar prin cea de a doua soluție despre care voi vorbi mai jos.
Citește și: Copii exploatați sexual din grija statului. Instituțiile nu răspund
În ultimii ani, CNSAS a salvat mai multe arhive BDS de la dispariție, prin preluarea și protejarea lor, chiar dacă nici Consiliul, neavând temeiul legal al declasificării conținutului lor, nu poate să le pună în întregime în circuitul de cercetare. Documentele clasificate din interiorul lor nu pot fi, astfel, încă făcute publice. Iar aici este momentul să formulăm soluțiile.
Prima dintre ele se referă la Arhivele Naționale și la contextul care a declanșat criza, și anume: declasificarea tuturor documentelor istorice (1918-1989) din Fondul Arhivistic Național (FAN) printr-o HG la nivelul ministerului de Interne, în subordinea căruia se află ANR.
Pentru toate acele documente care nu sunt în FAN, și aici mă refer la toate documentele clasificate aflate în custodia instituțiilor, unităților economice etc. (mai ales arhivele BDS), este imperios necesar un al doilea demers, privind integrala lor declasificare. Mă refer aici la toate documentele clasificate (1918-1989), indiferent de emitentul instituțional, printr-un HG care să se refere și să opereze la toate celelalte ministere.
Ultima soluție pentru criza acestor săptămâni, care a prilejuit și masa rotundă din 30 iunie 2022, organizată de Societatea de Studii Istorice din România în colaborare cu mai multe instituții din Iași, este regândirea, în regim de urgență, a unei noi legi a Arhivelor Naționale.
––––-
Nu înțeleg de ce dumneavoastră, istoricii, vă lamentați de imposibilitatea ajungerii la acele documente secrete. Ce faceți cu ele? In ultimii 20 de ani nu faceți decât să povestiți aceleași lucruri cu alte cuvinte. Istoricii comunismului nu mai produc nimic relevant. Credeți că dacă aveți acces la documentele secrete, veți revoluționa istoria? Acest mesaj e o critica la adresa istoricilor români, care nu mai scriu nimic interesant. Desigur, de principiu, documentele trebuie desecretizate, iar serviciile secrete nu trebuie sa interfereze in accesul la surse