Doina Jela este scriitoare, editoare și publicistă. Câteva dintre volumele sale se leagă de comunism, pentru că este și o romancieră excelentă: „Cazul Nichita Dumitru. Reconstituirea unui proces comunist”, „Telejurnalul de noapte”, „Această dragoste care ne leagă”.
„Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar” – cartea ei ecranizată de Lucian Pintilie cu un subtitlu, „După amiază unui torționar” – a ajuns la a treia ediție.
„Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste”, „Meditația transcendentală”, „O sută de zile cu Monica Lovinescu”, „Ungaria ’56. Revolta minților și sfârșitul mitului comunist”, în colaborare cu Vladimir Tismăneanu, sunt alte volume ale Doinei Jela.
PressHUB a discutat cu Doina Jela despre torționari, un subiect ce apare foarte des în scriitura sa.
PressHUB: „Lexiconul negru”, prin care v-ați legat numele în publicistica și în contextul culturii românești de după Revoluție, este o carte care a făcut istorie și a dat un ton în materie de subiect legat de torționari. De unde, doamna Doina Jela a venit această curiozitate? De ce ați ales să scrieți, în primul rând, „Lexiconul negru” și de unde această curiozitate pentru acești torționari?
Doina Jela: Ca orice scriere, cred că știi bine că nu îți vine așa…îți vine o idee într-o bună zi… Lucrurile se acumulează și, la un moment dat, în cine știe ce concursuri de împrejurări care se leagă, ajungi la treaba asta…
Întâmplător, ce a fost cu torționarii… chiar îmi amintesc bine…deci poate să fie și un moment, cum zici, Simona, pentru că, în toate cărțile mele, pe care știu precis că le-ai citit, dacă îți aduci aminte, există un personaj principal.
În prima carte, „Cazul Nichita Dumitru”, este acel muncitor de la Canal care a fost împușcat în cel mai mare și primul proces spectacol din august – septembrie 1952, în care au mai fost condamnați și împușcați încă doi dintre cei arestați și făcuți responsabili de eșecul lucrării de la Canal inspirată de sovietici.
Aici acesta este personajul principal, apoi, în „Această dragoste care ne leagă”, personajul principal este mama Monicăi Lovinescu, Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, dar fiecare dintre aceste cărți are, în chip ironic, ca să zic așa – și am și fost „trasă de urechi” pentru asta, la sfârșit, un minidicționar care se numește „personaje secundare”.
Eu, în romane, am, la sfârșitul lor, o minimanie a cronologiei care să fixeze, chipurile, în mintea cititorului că acolo nu este o ficțiune, ci o lucrare de istorie, ceea ce este fals, iar aici, în romanele nonfictive am acest minidicționar de personaje secundare.
Și mi s-a pus „Cum personaj secundar Alexandru Drăghici, Ministru de Interne, pentru că el este personajul principal al represiunii?” Am spus: „Este personaj secundar pentru mine, este personaj de plan secund comparativ cu personajul meu principal Nichita Dumitru, care este personajul meu principal acolo.” La fel, în celelalte.
Și în „Această dragoste care ne leagă”, unde personaje secundare sunt anchetatorii Ecaterinei Bălăcioiu Lovinescu, procurorul care i-a ocupat casa, avocații așa-zisei apărări – și acolo este un minidicționar. Și pentru că fiica Ecaterinei Bălăcioiu Lovinescu locuia, cum știm, la Paris, eu am fost invitată acolo să prezint cartea. Și, cineva din sală, s-a legat din nou de acest stereotip al meu cu personaje secundare care au mini-portrete de securiști.
Și mi-a spus: „De ce îi faceți personaje secundare și nu faceți dumneavoastră un întreg dicționar cu aceste odioase unelte ale represiunii comuniste?” Și mi s-a părut foarte bună ideea, de altfel nu știu cine din sală mi-a dat ideea asta, dar când m-am întors la București am spus „O să facem un dicționar al torționarilor!” Am cerut ajutoare din editură pentru documentare și, într-un an și ceva, a rezultat acest foarte „imperfect” dicționar cu 1700 de torționari.
Unii dintre ei au doar patru rânduri, alții au un sfert de pagină, alții au o pagină și jumătate. Și l-am conceput ca pe un fel de borgesiană – „Istoria infamiei universale”, în speță al infamiei românești. De ce m-au interesat torționarii? Pentru că există un portret robot al lor, al fiecăruia dintre ei, care poate să funcționeze ca o scuză și nu este, în realitate, decât o explicație.
Acesta a fost motivul pentru care m-am interesat, pentru că răul în istorie este mai interesant și mai decisiv decât binele. Și de el trebuie să ne ferim mai tare.
O explicație poate fi și faptul că încercând să identificăm un pattern comun al tuturor torționarilor, ce îi leagă pe ei în afară de abuzurile pe care le-au făcut, în raport cu backgroundul lor, cu viața lor, erau majoritatea oameni săraci, copii abandonați, oameni de care se ocupă mai departe Partidul și, într-un fel, le crește stima de sine? Știm cazul Franz Țandără, foarte bine, un caz care, până la urmă, putea fi considerat un caz social, și, iată, partidul vine și îi oferă „o șansă” – poate la vremea respectivă, pentru el, chiar era o șansă. Poate fi o explicație pentru un pattern acest background de sărăcie și de abandon?
Este o explicație, deși nu se aplică tuturor… Există o carte a unei franțuzoaice – Jeannine Vèrdes Leroux, care a scris o carte în două volume cu interviuri despre membri ai partidului Comunist francez și motivele pentru care ei au aderat la acest partid. Cel mai tare m-a izbit acolo o declarație a cuiva care se potrivește și altora chiar dacă stilistic el o exprimă cel mai bine…un tip care vorbea despre partid ca despre un „azil narcisist”.
Chestia asta este valabilă și pentru adeziunea la partidul nazist și este valabilă și pentru adeziunea la legionarism. Pentru că nu toți, mai ales nu intelectualii care au aderat la partidul nazist veneau din familii dezorganizate și căutau în partid un tată de substituție. Nu toți. Sunt mulți intelectuali, ai noștri, care au aderat la legionarism dintr-un fel de admirație, un fel de stimă redusă de sine. Pentru incapacitatea lor de acțiune de intelectuali ce erau și o admirație pentru bărbăția și capacitatea de a trece la fapte și a acționa a oamenilor care gândesc mai puțin…
Dar, rămâne această idee, că Partidul și colectivitatea îți oferă o familie. Este un soi de „azil narcisist”, este un soi de substituire a unei familii care nu-ți dă toate satisfacțiile necesare. Că, la noi, uneltele represiunii comuniste provin din familii sărace, dezorganizate sau fără familii, din copii ai străzii este adevărat pentru că țara este una în care procentul de sărăcie era foarte mare.
O splendidă anticomunistă ulterioară – Ileana Vrancea – spunea că a ținut minte din sloganurile Partidului Comunist că nu ai de pierdut decât lanțurile: „Da, am intrat în partidul comunist convinsă că nu am de pierdut decât lanțurile, fără să-mi dau seama că ceea ce pierd, în primul rând, este libertatea”. Dar, există și o dorință extraordinară de a-ți pierde libertatea – care înseamnă responsabilitate.
Citește și: 3 motive pentru care generalii români au doctorate și cei din NATO nu
Când vorbim de torționari vorbim, poate, în egală măsură și de femei și de bărbați. În „Lexiconul Negru” o menționați și pe Vida Nedici – o femeie care a trăit foarte bine fără remușcări și care a comis acte de o brutalitate greu de închipuit. De ce totuși numărul femeilor a fost mai mic comparativ cu numărul bărbaților torționari și de ce se speculează faptul că ele au dat dovadă de o cruzime mai mare?
Pentru că – vorba lui Alexandru Paleologu – cruzimea la o femeie este împotriva naturii. Femeia este cea care dă viață, este cea de la care te aștepți să ocrotească viața. O femeie torționar este, din fericire, un fenomen mai rar. Dar nu atât de rar. Amintește-ți de acele femei comisar. Nu știu dacă Ana Pauker a torturat cu mâna ei, dar sloganul este din ședințele din care îi repezea pe subalternii ei și pe tovarăși: „Tovarăși, nu știți să urâți! Nu sunteți în stare să urâți!” .
Cum să nu fi în stare să urăști? – în definitiv, ura de clasă era lozinca ce construia comunismul. La Poarta Albă scria „Fără burghezie și împotriva ei”, deci era o mare slăbiciune umană să nu urăști pentru Ana Pauker. Când a ieșit din închisoare, lui Negoițescu – marele rafinat intelectual – i s-a pus, ca și celorlalți, un film cu mâinile bătătorite ale clasei muncitoare, iar Negoițescu a plâns și s-a jenat că mâinile lui nu fuseseră așa când a intrat în închisoare și că trebuia să ispășească această vină de a nu face parte din clasa muncitoare. Ura de clasă, ura împotriva propriei sale clase i se părea justificată.
Nu vorbim despre discernământ, vorbim atunci despre alegere?
Nu, în niciun caz nu vorbim despre alegere, Simona. Vorbim despre faptul că ideologia este alibiul suprem pentru înfăptuirea crimei. Între discernământul omului și crima pe care o comite și tortura pe care o comite stă grila ideologiei care justifică tot. Este ca o beție, ca o vrăjire. Vorbim despre discernământ astăzi. Atunci nu era vorba de discernământ.
Și dincolo de un prag psihologic, un prag al cruzimii, al răului pe care îl faci, nu există riscul să îți pierzi sufletul? Sau sub mirajul ideologiei nu îți mai pui problema răului pe car îl comiți?
D.J.: Ba da, îți pierzi sufletul! E clar că Vida Nedici care a trăit până la 90 de ani, într-o seninătate extraordinară, își pierduse sufletul. Este mai degrabă un miracol cum de și l-a regăsit Franț Țandără! Cum a avut loc la el asta și cum s-a întâmplat la el dezvrăjirea asta treptată? Nici Drăghici și nici nevasta lui nu au avut nici cea mai mică remușcare…
Nici Vișinescu…
D.J.: Nici el. Nici cel care a torturat-o pe Adriana Georgescu, torționarul acela pe care îl porecleau „Șobolanul”. A murit și el prin 91-92, l-a intervievat Lucia Hossu-Longin și răspunsul lui a fost: „Cine a știut că va veni un 1990?” – ce însemna la el treaba asta? Însemna că 1990 a răsturnat terminologia și a răsturnat valorile. Ce era bine înainte acum s-a dovedit a fi rău. Dar cine știa – zicea el – că va veni un 1990?!
Îi avem pe de o parte pe Drăghici, pe Vișinescu, iar pe de altă parte pe Franț Țandără – personajul de care v-ați ocupat dumneavoastă în cartea „Dumul Damascului”. Franț Țandără – un fost torționar care vine de fapt să își declare căința și simte acea nevoie de spovedanie. Cum s-a întâmplat, cum a apărut cazul Franț Țandără în viața dumneavoastră și care a fost parcursul? Și, mai ales, de ce a venit la dumneavoastră să își spună povestea?
D.J.: La Franț Țandără nu s-a întâmplat o metanoie peste noapte. El n-a venit la mine prima dată, s-a dus la Asociația Foștilor Deținuți Politici care nu l-au crezut i-au ținut mărturia lui – primul capitol din carte – care este o înregistrare, aproape cinci ani. Stătuse în dosarele și sertarele Asociației Foștilor Deținuți Politici din București. Această răsturnare de valori cu Franț Țandără nu s-a petrecut dintr-o dată.
El și-a ucis tatăl la 18 ani la îndemnul partidului, la îndemnul lui Pavel Ștefan, care ulterior a devenit Ministru de Interne, atunci era doar un oficial local la Giurgiu. Acesta i-a spus lui Țandără: „Îmi pare rău, nu te mai pot trimite la studii mai departe, tac-tu e cel care ți-a stricat ție viața chemându-te înapoi când eu mă pregăteam să te trimit la Moscova, ăsta nu e tată e un criminal, în locul tău eu îi dădeam în cap!”
Băiatul s-a întors acasă, a rumegat această chestie, într-o noapte, când taică-su l-a dat din nou afară din casă și i-a spus du-te la comuniștii tăi și el nu se mai putea duce, taică-su a aruncat cu ceva după el, el după taică-su, apoi a luat un topor și i-a dat în cap.
Și pe urmă s-a dus singur la partid și a spus: „L-am omorât așa cum dumneavoastră m-ați învățat!” –„Cum te-am învățat noi așa ceva?!” – i-au spus apoi: „Du-te liniștit acasă că o să se ocupe partidul de tine!” L-au băgat în închisoare și i-au spus: „Tu ai de obținut informații de la dușmanii de clasă care sunt în cutare loc și tu trebuie să te ocupi de ei. Și în felul ăsta tu n-o să faci cei 20 de ani de pușcărie sau 13, o să faci mai puțin.”
În aceste condiții a lucrat ca torționar și în 1953 când a văzut că rândurile partidului se răsfiră și că cei care erau până atunci tovarăși de luptă încep să își înlăture tovarășii de luptă, cad atunci și Ana Pauker și Teohari Georgescu, începe să își pună întrebări: dacă pe Pătrășcanu l-au închis, dacă pe Pauker au mătrășit-o, cu mine ce-o să se întâmple?!
Și încet-încet trebuie să ia distanță și să se prefacă nebun ca să iasă din sistem. Și când este scos din închisoare încearcă să dispară și treptat-treptat începe să-l frământe această problemă. Trăiește retras ani mulți, profitând de ceea ce știe despre sistem și în 1990 când a văzut că sistemul cade, s-a dus la Foștii Deținuți Politici să spună: „Eu vreau să spun ce a fost comunismul, că știu de acolo din interior și îi știu pe toți. Îl știu și pe Gheorghiu-Dej, îl știu și pe Ceaușescu îl știu si pe Pavel Ștefan, pe Doncea, îi știu pe toți.”
Și ăștia au spus da, l-au intervievat, l-au întors pe toate fețele, au spus o fi sănătos, n-o fi sănătos…S-a dus apoi la foștii lui tovarăși de fărădelege și ăștia i-au spus stai liniștit, ce te-a apucat?! Tu nu vei că noi suntem la putere?! Cum a ajuns la mine? – până în 1995-1996 existau deja acele câteva portrete de care am spus la început, cele de la sfârșitul cărților mele.
Și de la Asociația Foștilor Deținuți Politici, domnul Fronea Bădulescu a venit la mine și mi-a spus: cred că avem aici o mărturie pe care dacă dumneavoastră ați asculta-o ați putea face o carte. Am ascultat mărturia respectivă și am spus că e din 90, omul ăla mai trăiește, mai vrea să spună ceva? – Și au spus că îl sunăm. L-au sunat, m-am dus la Giurgiu, el a spus: de când vă așteptam! Și pe urmă a ieșit cartea!
Dar credeți că au existat totuși persoane care l-au sfătuit să tacă, să nu spună?
Au fost foarte multe persoane care l-au sfătuit să nu spună și au fost foarte multe persoane care i-au spus că este nebun, iar el la mine a venit și a făcut un deal: Oricum vă povestesc tot – a spus – dar aș vrea, cu relațiile și cunoștințele pe care le aveți, să mă duceți la un psihiatru bun și să-mi spună dacă sunt sănătos la cap.
Dacă am fost sănătos la cap atunci, sau dacă acum sunt sănătos la cap. Și i-am spus da, asta pentru mine e o treabă foarte simplă și chiar m-ar interesa să văd unde îl poate încadra un psihiatru. Și am mers cu el la Aurora Liiceanu, care i-a spus că este foarte sănătos la cap.
Îmi vine în minte acum ce spunea Virgil Ierunca despre Franț Țandără – că era un torționar torturat. De cine ar fi fost torturat? – de propria conștiință de-a lungul anilor?
D.J.: Da și Virgil Ierunca a mai spus un lucru extraordinar de interesant: Că tocmai asta s-ar putea să fie pedeapsa lui Franț Țandără, ca nimeni să nu-i ia în serios mărturia, ca nimeni să nu-l creadă.
Și după ce a văzut filmul lui Lucian Pintilie – și nici Lucian Pintilie nu i-a luat mărturia ca atare – el însuși a spus și a fost foarte necăjit după ce a văzut filmul, răstălmăcirea aceea: nu sunt supărat pe dumneavoastră și nici pe domnul Lucian Pintilie, poate asta e pedeapsa mea, să nu mă creadă nimeni. Și nu are de ce să mă creadă cineva și nu are de ce să mă ierte Dumnezeu, pentru că sunt de neiertat.
Dacă ar fi să judecăm și să ne gândim la statutul de victimă, Franț Țandără și ceilalți, sunt victime ale sistemului sau sunt cei care profită de sistem?
D.J.: Și, și. Când eu i-am spus – într-un moment în care nici nu mai putea continua confesiunea și se împiedica și cumva fiindu-mi milă de el, cel prezent, îngrozit de ce făcuse în urmă cu treizeci de ani cel trecut: dar ați fost o unealtă, ați fost doar o unealtă!
Și el a spus da, am fost o unealtă, dar ce făcea partidul fără unealtă? Deci nici unul dintre torționarii pe care i-am cunoscut – pentru că am cunoscut mai mulți – s-au mai oferit, au vrut să fie și ei celebri ca Franț Țandără – nu au omis să spună că au fost o unealtă și că el, ca unealtă, este de asemenea vinovat. Că a acceptat rolul de unealtă.
Am o întrebare care ține de o curiozitate psihologică – întâlniți un om încărcat, cu emoții, care vrea să spună, să își deschidă sufletul. După această mărturisire, cum era, cum l-ați simțit pe omul Franț Țandără? Înainte și după? Ce ați întâlnit și ce ați lăsat când ați plecat de acolo?
Asta a durat vreo 4-5-6 luni bune. El a citit cartea pentru ca să corecteze ce înțelesesem greșit pentru că era o mărturie înregistrată, a citit transcrierea mea, după aceea am completat-o cu încă 12 ore de discuție pe care le-am notat pe hârtie pe marginea acelei confesiuni. La sfârșitul sfârșitului, înainte de film, mi-a spus doar că nu mai visează atât de urât.
După aceea eu am plecat și nu l-am mai văzut vreun an-doi și e urmă am aflat că fusese dat afară din piața unde își vindea mierea, că îi se interzisese și să își mai țină stupii în pădure, că îl repudiase și familia care pe jumătate fusese de acord cu el, dar când a văzut consecințele l-a repudiat, și am înțeles că a murit după doi ani adăpostit într-o casă a unuia dintre foștii lui colegi negustori de miere.
Ați spus că a fost primul care a recunoscut și că au mai fost și alții care au venit la dumneavoastră pentru celebritate?
Da, a venit un tip, m-a căutat întâi la telefon și am întrebat dar de ce vreți să spuneți? Și el a spus ca să ajungă la televizor. Și eu am spus că ajunge unul singur.
Mai sunt acum torționari?
Nu știu ce să spun, dar sunt preoți de încredere care au auzit multe mărturii de felul ăsta. Care au încercat să facă fapte bune. Dar ce vreau să spun e că una este să îți asumi o mărturie publică și alta e să te spovedești la un preot și el să spună că te iartă Dumnezeu.
O spovedanie publică după modelul lui Raskolnikov, cu Sonia Marmeladova, știi ce a zis: Nu mie trebuie sa mi spui, trebuie să te duci la drumul mare și să spui oamenilor că n-ai fost om. Și același lucru l-a făcut Franț Țandără, care nu citise „Crimă și Pedeapsă”.
A spus: m-aș fi putut retrage în pădure sau la o mănăstire, dar oamenii să știe că eu între oameni trebuia să trăiesc, ca oamenii să știe că sunt mai scârbos ca ei, mai urât ca ei, mai rău decât ei.
Exact asta voiam să vă întreb – care era relația lui cu oamenii, cu satul, cu Dumnezeu? Ați fost în casa lui – avea icoane? În ce raport se situa el cu divinitatea?
Mi-e foarte greu să spun . Că era credincios – eu cred că dacă nu era, mustrarea de cuget eu cred că n-ar fi apărut în sufletul lui. Dar el spunea ferm – Eu cred în Dumnezeu și în același timp știu că n-are cum să mă ierte. E o contradicție. Știi bine că a crede în Dumnezeu înseamnă a crede în iertarea lui. Până și Iuda trebuie să aibă încredere în Dumnezeu și să nu se sinucidă. Deci era atipic. Însă lui i-a făcut foarte bine încrederea profesorului Fronea Bădulescu care l-a însoțit în permanență, în tot acest parcurs al lui și a fost ca un fel de interfață.
Așadar crede, deși este convins că nu va fi iertat. E un paradox aici…
Da, e un paradox, dar fiecare e credincios în felul lui. Când am avut discuția aia la sfârșit, cu filmul lui Lucian Pintilie – argumentul lui era că Franț Țandără nu dorește decât să obțină mila oamenilor și că în definitiv el a rămas un criminal – Lucian Pintilie avea acest argument: dacă l-ai întreba: ai fi în stare să mai faci o crimă pus în aceleași condiții? Franț Țandără a spus: mi-e frică că da. Aș fi în stare, mi-e frică.
Eu puneam accentul în percepția mea pe mi-e frică. Lucian Pintilie punea accentul pe aș mai face-o. Eu l-am întrebat după aceea pe cine ați omorî și el mi-a spus pe Pavel Ștefan. Pentru că Pavel Ștefan făcuse din el din om neom. Destinul lui se frânsese în momentul în care își omorâse tatăl. Omorându-și tatăl, se omorâse pe sine, de fapt. Deci da, faptul că un om se teme de răul din el nu e un om pierdut. Drăghici nu se temea de răul din el. Nici Vișinescu nu se temea de răul din el.
O ultimă întrebare – studiul despre torționari – dat fiind că unii martori dispar – putem considera că este un subiect închis?
Nu cred că este un subiect închis, pentru că Zice Kundera că sunt momente în istorie când omenirea este pusă la încercare, încercări la care nimeni nu rezistă. Cred că toți știm și oameni care au preferat să moară decât să comită răul.
Dar sunt într-adevăr încercări în istorie la care e greu să reziști și noi trebuie să îi mulțumim lui Dumnezeu că nu am fost supuși unor asemenea încercări. Pentru mine asta este și lecția pe care am deprins-o din poveștile despre comunism pe care le-am auzit, pe care le-am trăit, din alegerile pe care a trebuit să le fac singură și nu sunt atât de sigură că am fost pusă în fața unor alegeri atât de imposibile încât să comit un rău iremediabil.
Interviul realizat de Simona Preda în cadrul proiectului Bursele unSettled.
