Am diferite modele pentru diferite „chestii” în viață. Pentru educație, unul din modelele mele este un domn care actualmente este director de scoală, dar care vă ieși încurând la pensie.
L-am întrebat odată: „Cum ați reușit o asemenea transformare a școlii dumneavoastră? Țin minte școală înainte să deveniți director și o văd acum. Ca de la cer la pământ. Cum ați reușit o asemenea schimbare?”
Și am continuat: „După ce veți ieși la pensie, la vreo doua-trei luni după aceea, ca să adunați puțină perspectiva, aș vrea să avem o discuție în care să-mi explicați ideile și principiile pe care le-ați folosit, cu care ați operat. I am not a natural educator and I would like to become better.”
Mi-a răspuns răzând: „Alex, habar n-am. I just showed up for work, I guess.”
În prima instanță, am vrut un răspuns mai consistent – more meat.
[Dar și acest răspuns a fost OK – o variantă, pe undeva, a altui model pe care-l am în viață – Forrest Gump. Ca și Forrest Gump, și eu cred că principalul meu „atu” în viață este acela că I am just showed up acolo unde se întâmplă ceva.
Uneori prin alegerea mea, alteori pentru că m-am agățat de cei care am văzut că au curajul pe care eu nu-l am. But I made sure that I am showing up. ]
„Totuși, domnul director”, a continuat [exact când am crezut că nu vă mai spune altceva]: „I guess transformation happened because of the people I hired. I hired very kind people.”
M-a surprins că nu a zis – smart people, sau oameni ambițioși, sau harnici, sau profesioniști sau … puternici, de ce nu? A zis – kind.
Hm, interesant – nu-i așa? Însă în mod cert kindness și empathy față de elevii lor și față de întreaga comunitate a produs o schimbare evidentă. În întreaga mea experiență de elev și de student, am văzut la profesorii mei – într-un singur caz – an unconditional kindness. Fară limite, just kindness.
Un singur profesor, de fapt o doamna profesoară, în liceu. Și profesorul cu care am lucrat în facultate este a very kind and special person, I felt so many times that he cared about me. Dar a fost un kindness limitat – nu acel limitless kindness de care am avut parte la doamna din liceu.
Sunt eu a kind educator? Probably not. Eu sunt prea stressat. Sunt, din păcate, precum câinele care a fost ținut în lanț. Mai latru și musc și nu știu dacă voi reuși vreodată să-mi anulez circuitele neuronale ca să fiu precum „halalalt” [cum zicem în Ardeal la celălalt ] câine – man’s best friend.
Mi-ar fi plăcut să cresc în vremuri în care să nu-mi fie frică de stânga și de dreapta, să pot să am încredere nemărginită în oameni. Cred că am fost parțial așa până prin clasa a X, dar după experiența Canalului Dunăre – Marea Neagra, unde am fost brigadier în timp ce majoritatea colegilor mei s-au scutit medical, mi-am dat seama că minciuna este fundamentală în viață.
Că important este să-l tragi pe altul pe sfoară. There is no trust, just personal interest.
De atunci, am rămas cu sechela că cineva încearcă să mă tragă pe sfoară, să profite de mine, să fiu ridiculizat. De exemplu, chiar și acum, după aproape treizeci de ani de predat, când cineva râde în clasă, prima mea reacție este că respectivul râde de mine, deși existâ atâtea alte motive.
Și, și dacă ar râde de mine – what is the big fuss, în fond? Parcă ar fi prima dată. Și oricum nu așa rezolv o presupusă lipsă de respect față de mine. Am învățat în timp să-mi controlez anxietatea vis-à-vis de o presupusă situație în care sunt luat la mișto, dar reacția psihologică există, deși nu există acțiunea.
Revenind la domnul director, răspunsul cu „I just showed up for work” nu m-a surprins. Îl știu un domn modest și bine crescut. Daca ar fi zis „este munca elevilor”, aș fi știut că trombonește, căci elevii muncesc peste tot – nu acolo a fost izvorul transformării.
Dar m-a surpins când a început cu kind. Aici lumea nu este fascinată de powerful people, ci de kind people.
Interesant, nu-i așa?
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
