Dragă tată…

Data:

Au trecut 11 ani de când ai plecat și încă nu înțeleg de ce a trebuit să pleci atât de repede. Acum, când ești mult prea departe pentru a veni să te văd, înțeleg mult mai bine sensul rugăminților tale să vin mai des pe-acasă. „Ai să ai timp, tată, când oi fi pe masă” s-a transformat în durere și reproș atunci când a fost mult prea târziu.

Acum sunt convins că fără tine aș fi fost un mare zero. Mi-o spuneai, în forme mult mai simple și când vedeai că sunt gata să cedez, și asta mă înfuria și ambiționa, deopotrivă. Mi-a fost greu să înțeleg asta însă, acum realizez că eu și frații mei eram Totul, și că pentru a face ceea ce trebuie în viață erai dispui să suporți supărarea noastră. Poate înțelegeam încă de-atunci că tu faci tot ce ține de tine pentru a zgândări tot ce avem mai bun în noi, însă furia, dorința de a face propriile greșeli și anii tinereții mă făceau să cred că mă pot transforma în omul în care eu credeam că tu nu erai în stare să fii. Peste ani, m-am transformat în tine, și mai mândru de-atât nu am cum să fiu.

Mi-aduc aminte de momentul în care noi, băieții tăi, ți-am reproșat faptul că ne-ai mângâiat și alintat foarte puțin atunci când eram copii, și cum ne tânguiam spunându-ți cât de mult ne-am fi dorit asta. Nu voi uita niciodată liniștea care ți s-a așternut pe față când ne-ai auzit pe toți patru, și cum ai încercat, privindu-ne in ochi, să te justifici. Știu că nu am ținut cont de faptul că pe cel mai mare frate al nostru, care acum este cu tine, l-ai alintat și l-ai mângâiat, și ca tu ai crezut că plecarea lui a fost pedeapsa ta în fața lui Dumnezeu („Dumnezeu mi-a luat tot ceea ce iubeam mai mult în viață”). Știu că acea pierdere, și frica de a nu păți la fel, te-a transformat în tatăl care ne învăța că „pe mama trebuie s-o iubiți, pe mine doar să mă respectați”, conștient fiind că ea compensa și aparenta ta răceala.

Mi-aduc aminte de zilele întregi pe care le-ai petrecut la capul meu atunci când m-am operat la ochi, și cum te vedeam, în putinele clipe în care părea că fac față durerilor post-operatorii, zâmbindu-mi și spunându-mi că totul va fi bine. Mi-aduc aminte, atunci când banii și mâncarea erau destul de puțini, cum munceai 12 ore fără să mănânci și ne aduceai sandvișul tău nouă. Mi-aduc aminte, cum ai pus ochii in pământ atunci când am discutat, în anul plecării tale, despre neînțelegerea mele față de modul în care ai ales să te relaționezi cu mama. Nu ai căutat scuze, ci rușinat mi-ai recunoscut că „atât am putut!”, și m-ai îndemnat ca eu să nu fac la fel. Mi-aduc aminte cum, atunci când ai aflat că băiatul tău are o forma de cancer, ai căzut în genunchi în fața icoanei rugându-te la Dumnezeu să te ia pe tine și să-l lase pe el. Sunt sigur că Dumnezeu te-a auzit, că doar de asta lui i-a dat vindecare și pe tine te-a chemat, la doar câteva luni, de-a dreapta Lui. Mi-aduc aminte cum, atunci când ai început să te simți rău, mi-ai spus mie, celui mai mic dintre copiii tăi, ce-ți dorești să se-ntâmple cu noi toți după plecarea ta, și cum mi-ai spus că tu ai încredere în mine și că mă iubești. Știu că ne-ai spus asta tuturor pentru că teama ca Dumnezeu să nu ne ia pe noi înaintea ta dispăruse.

Înțeleg ca Dumnezeu te-a răsplătit pentru sufletul tău bun și ți-a hărăzit plecarea într-un mod lin, la 5 minute după ce m-ai pupat și mi-ai spus, oarecum alintat, „te iubește tata”. Chiar dacă eu m-am dus doar până la farmacie, tu ți-ai luat nevasta de mână, i-ai zâmbit, și te-ai dus. Când am venit nu am mai găsit decât un trup inert și un suflet care se ridicase la cer, doar pentru a putea să ne protejeze și mai mult.

11 ani de când ai plecat și mie mi se pare că a fost ieri. Poate și pentru că tu, pentru mine, ești nemuritor!

*

„Ptiu, ce prost am fost!”. Mașina mea aleargă prin București, făcându-și  greu loc pe străzile ce par mult prea înguste. ”Ptiu, că tare prost am fost!”…. Ochii îi rămân ațintiți pe geam și frate-meu se uită la mine oarecum panicat. Mașina-mi aleargă, căutând Spitalul Militar, însă totul pare potrivnic.  ”De ce ai fost, bre tată, prost?”, îl întreb eu în încercarea de a-l face sa iasă din starea lui. ”Că nu am știut să-mi trăiesc viața, măi copii!”.

Înghit în sec. Știam poveștile despre cum și-a trăit viața până am apărut eu și am văzut cum a trăit-o de atunci. Întotdeauna am avut senzația că a trăit doar pentru noi și că întreaga sa existență ne avea în centru. Copiii lui erau tot ceea ce conta și nimic nu părea a fi un efort atunci când era vorba de a  face ceva care să ne facă viața mai senină. Chiar dacă acest lucru însemna că a lui devenea și mai complicată…

De cele mai multe ori venea cu pachetul, pe care mama i-l punea în geantă atunci când pleca la muncă, intact, chiar dacă lucra în ture de 12 ore. Ajungea acasă, îl scotea din gentuța lui de umăr, și-l rupea în patru.  Fiecare dintre noi primea o bucată din iubirea lui de peste zi și el ne zâmbea calm,  mângâindu-ne pe creștet. Mama îl dojenea blând (”ai să te-mbolnăvești, Mircea”), însă el continua să ne zâmbească, ignorând-o. Ne povestise cum senzația de foame cruntă, experimentat de el în copilărie, te face să simți cum te rupi în bucăți, și cum și-a promis că ai lui copii nu vor experimenta vreodată acele senzații. Nu am făcut-o vreodată, chiar dacă asta însemna că el încă o făcea…

În fiecare septembrie, pentru a ne cumpăra cele necesare începutului de an școlar, făceau împrumut la CAR. Cu toți banii în buzunar, mergea cu noi la librăria din cartier și plecam de acolo cu brațele pline cu caiete și rechizite, restul de bani fiind alocați pentru uniforme. Îi surprindeam licărirea din ochi la auzul râsetelor noastre de bucurie, și cred că atunci se simțea tare mândru de el. Știa că noi vom putea să facem ceea ce el nu a putut și că vom reuși să facem ca efortul împrumuturilor veșnice să nu resimțit ca un sacrificiu. El își dorise tare mult să continue școala însă moartea mamei sale când avea numai 13-14 ani l-a obligat să meargă la muncă și să-și câștige pâinea. A făcut-o, promițându-și că atunci când va avea copii va face tot ce poate ca ai lui copii să învețe și să fie „oameni la locul lor”.

Nu-mi aduc aminte ca tata să fi avut, vreodată, o pereche de ghete noi. Iarna, când tramvaiul nu mai circula din cauza nămeților, cei 10 km de mers pe jos de la Bazinul Nou până la noi acasă, îi transformau picioarele într-un morman de carne creață de un roșu aprins. Era senin când își punea picioarele întru lighean cu apă caldă și nimic nu putea să-i alunge liniștea dată de prezenta noastră. Mânca ultimul la masa, el cu mama alegându-se cu ceea ce rămânea de la noi.

Sunt multe cele care-l fac pe omul pe care îngerii mi l-au hărăzit drept tată să fie, pentru mine, cel mai bun om din lume. A știut să-și trăiască viată, numai că nu a trăit-o pentru el, ci pentru noi. Pentru că noi eram viața lui.

*

„Mama, tac-tu voia să-i cânte muzica când o fi pe masă…” Zâmbesc amar! Mintea îmi este fulgerată de bucuria cu care pregătea orice petrecere din familie și rememorez repertoriul lui de melodii cântate în limba romani aproape la orice nuntă unde putea să se desfășoare.  Pe uit la el și tăcerea pe care ne-o arată îmi seamănă a încuviințare. „Bine, mamă, dacă așa a vrut, așa să fie!”.

În ultima noapte de priveghi acordeoanele au ținut loc de bocet. Sau mai bine spus, l-au acoperit. Versurile lăutarilor se rostogoleau unul câte unul, reamintindu-ne viată lui simplă, însă plină de sacrificii și iubire. Frigul de afară, din acele zile de octombrie, nu făcea decât să amplifice sentimentul de piele de găină pe care-l aveam atunci când, prin vocea sublimă a celui ne cânta bocetul, își cerea iertare față de toți cei care posibil să fi greșit în viață. Frate-meu cel mai mare a ieșit din camera unde el se odihnea, și ochii înlăcrimați îi erau acoperiți doar de durerea veșniciei în care tata pășise.

La 12 noaptea, exact precum Șeherezada la ivitul zorilor, glasul lăutarilor s-a stins sfios, lăsând loc murmurului dialogului șoptit dus de țiganii bătrâni. Vorbele șoptite au fost întrerupte doar  de lacrimile care le curgeau pe față atunci când vorbeau de Bug, de sărăcia în care s-au zbătut, de bătăile luate de la Miliție atunci când veneau să-i scotocească de aur și de modul în care tata îi apăra făcând petiții peste petiții. Era printre puținii care avea carte dintre ei, și asta îl transformase într-un fel de „înțelept” al comunității la care apelau ori de câte ori aveau vreo problemă.

Dimineața, curtea s-a umplut de oameni. Sute de bărbați și femei au venit să-l conducă pe ultimul drum, și mai toată lumea ne spunea ce om bun a fost. Foștii colegi de la serviciu, vecini, oameni din capătul cartierului, copii cărora le dădea fructe în fiecare vară, fini, cumetri și mulți oameni pe care nu-i știam, au venit să-l salute, pentru ultima oară, pe „nea Mircea”.

Nepoții lui l-au scos din casă pe umeri. Cele trei zile de frig năprasnic din perioada priveghiului se transformaseră într-o zi caldă de toamnă. Soarele ne mângâia chipurile obosite, însă nu reușea să ne încălzească sufletele.

Un fluture mare și frumos colorat și-a făcut apariția și s-a așezat pe pieptul lui. Mama a început să strige fiind convinsă că e „sufletul lui Gelu”, fratele meu care murise în 1976, care a venit să-și conducă tatăl către Împărăția Cerurilo. Mi-a fost greu să-mi explic de unde a apărut acel fluture, în condițiile în care ultimele zile fuseseră mai degrabă de iarnă decât de toamnă timpurie, așa că am luat de bună explicația mamei. L-am rugat pe  frate-meu, venit de dincolo, să aibă grija de tata, cu toate că știam că va fi invers.

Cortegiul mortuar a fost lung, foarte lung. Sute de oameni mergeau în tăcere în spatele preotului care-i cânta, așa cum el uneori se blestema, „Aleluia” la cap.

În timpul slujbei de la biserică, nu am văzut nimic și pe nimeni. Am cântat, alături de corul bisericii, cu lacrimile în gât, pe tot parcursul slujbei, și mintea-mi era înconjurată de miros de tămâie. La cimitir, nu i-am spus decât „La revedere”, conștient fiind că undeva și cândva Bunul Dumnezeu ne va pune la aceeași masă.

După, am suferit foarte mult. De fapt, dacă cineva îmi spunea că voi suferi atât după ce tata nu va mai fi, aș fi zâmbit amar și i-aș fi spun că nu cred asta. Luni de zile am fost zombi; eram un om viu însă cu sufletul îngropat, undeva în mijlocul cimitirului Eternitatea.

Peste luni de zile, mi-a apărut în vis. Se făcea că era întins în pat, oarecum bolnav, și eu îl acopeream cu mângâieri și sărutări. El îmi zâmbea și-n ochii lui vedeam doar dragoste pură: „Nu mai suferi, băiatul tatei! Nu mai suferi! Ridică-te și vezi-ți de drumul tău!”

M-am trezit plângând. I-am mulțumit că mi-a încălzit sufletul și mi-am întărit ideea că de undeva, de acolo, el este, încă, alături de noi…..

Gelu Duminică
Gelu Duminică
Gelu Duminica (n.1977) este doctor în sociologie și profesor asociat al Facultății de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București. În ultimii 17 ani a activat în mediul ONG din România, fiind directorul executiv al Fundației Agenția de dezvoltare comunitară „Împreună“, una dintre cele mai active organizații rome din România. Membru al Comisiei Prezindențiale pentru Analiza Riscurilor Sociale și Demografice, membru al Consiliului Economic și Social (ca reprezentant al societății civile), membru al consiliului de conducere a filialei București a Colegiului Național a Asistenților Sociali din România, Gelu are o experiență de 17 ani în domeniul incluziunii sociale a grupurilor vulnerabile și politici social europene, cu un focus pe dezvoltarea comunităților de romi din România.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul

Știri de astăzi

Mai multe articole similare
Related

Cum și cât puteți beneficia de servicii gratuite de îngrijire la domiciliu

Dacă sunteți asigurați și aveți probleme de sănătate care...

Jurnalista Emilia Șercan: Demisia lui Sorin Cîmpeanu ar trebui urmată de retragerea prevederilor controversate din Legile Educației

Jurnalista Emilia Șercan afirmă în interviul pentru Europa Liberă că acest moment al demisiei lui Sorin Cîmpeanu ar trebui folosit de clasa politică și de președintele Klaus Iohannis, creatorul proiectului „România Educată”, drept unul de reașezare a criteriilor de integritate și competență într-o funcție publică.

CLASIC_#LaServaPadronaRocks

Nu știu dacă e prima operă pusă în scenă...