Refuzul categoric al Austriei privind admiterea României și Bulgariei în spațiul Schengen a revoltat nu doar țările implicate, ci și opinia publică și chiar politicieni din mai multe țări europene. Considerat abuziv și antieuropean, votul austriecilor ridică acum mari semne de întrebare privind funcționalitatea instituțiilor europene.
Cât de actual mai este dreptul de veto? Câtă coeziune mai există în interiorul UE dacă se pot întâmpla astfel de blocaje? Și cum ar trebui să se schimbe mecanismele democratice pentru ca ele să răspundă noilor nevoi în noile contexte?
PRESShub a discutat cu Radu Albu-Comănescu, lector la Facultatea de Studii Europene de la UBB, Cluj-Napoca, despre aceste teme.
Radu Albu-Comănescu a studiat geopolitică, identități și cultură la Universitatea din Paris, este lector la Universitatea Babeș-Bolyai, specializat în istoria Europei, a instituțiilor europene, integrare europeană și istoria gândirii politice și religioase.
PRESShub: Domnule profesor, după experiența din consiliul JAI privind admiterea României în spațiul Schengen, cum vedeți sistemul de decizie din instituțiile UE?
Radu Albu-Comănescu: Modul de luare a deciziilor și întregul sistem decizional din Uniunea Europeană este, de la începuturile sale, pus sub tirul întrebărilor care îi vizează atât legitimitatea cât și structura; dacă legitimitatea îi este de multă vreme stabilită — în ciuda încăpățânării eurosceptice sau eurofobe de a o accepta —, structura acestuia are nevoie de o mai mare coerență, nu doar pentru a fi mai inteligibil în ochii cetățeanului european, ci și pentru a servi luării unor decizii în timp util și cu impact real.
Se pot face o serie întreagă de comentarii cu privire la distribuția voturilor între statele membre după Tratatul de la Nisa din 2000, la ceea ce înseamnă aplicabilitatea majorităţii calificate în funcție de raportul demografic sau, pe alt palier, de justețea unor opțiuni în politica dusă de unele state membre.
Dar toate acestea rămân în sferă teoretică, iar până acum niciuna din propunerile avansate cu privire la reforma procesului de decizie în Uniune nu a fost suficient de convingătoare pentru statele membre.
Ce fel de slăbiciuni identificați în funcționarea acestor mecanisme, care sunt elementele ce pot face să funcționeze prost? Și cum s-ar putea reforma acest sistem?
Orice reformă a unui asemenea tip de sistem de decizie (comun) nu se poate baza decât pe un ingredient: încrederea reciprocă, element deficitar între statele europene, tentate, în virtutea autopercepției suverane, să intre mai degrabă în competiție prin inițiativele de la Bruxelles decât să genereze o abordare constant consensuală a deciziei. Nu se caută parteneri, ci followers, cu atât mai mult cu cât Europa „cea nouă” (statele aderate după 2004) este încă o parte reactivă, nu proactivă a UE.
Citește și: Schengen: mândrie și mânie
Dacă vorbim de reforma procesului de luare a deciziilor sau de mecanismele acestuia, ea nu poate fi făcută decât gradual, prin introducerea votului cu majoritate calificată în domenii considerate până acum prea strâns legate de suveranitatea de stat pentru a putea fi încredinţate unui proces de mutualizare; dar atât timp când nu putem vorbi de încredere, solidaritate şi parteneriat real între statele Uniunii—care trebuie dobândite prin cultivare, educaţie, altă forma mentis—, această reformă nu s-ar putea face fără mecanisme de compensare care să poată evita atingerea intereselor strategice credibile ale unui stat membru.
Ce părere aveți despre dreptul de veto în astfel de proceduri?
Veto-ul trebuie exclus, pentru că nu mai este un instrument realist de gestiune a relaţiilor intraeuropene, iar când vorbesc de interese strategice credibile, mă refer la o definire a lor nu în funcţie de discursul politicienilor şi de propaganda naţională, ci de vulnerabilităţile care au impact asupra funcţionării Uniunii ca ansamblu coerent.
Dreptul de veto s-a născut din vechea dispută între suveranitatea de stat și legitimitatea inițiativelor unor organizații transnaționale (Comunităţile de la începuturi) create ca instrumente capabile de o evaluare autonomă a intereselor internaționale ale acestor state.
Ceea ce trebuia să fie încă de la început un dialog în complementaritate a fost transformat de Franţa anilor ’60, apoi de Marea Britanie a anilor ’80, într-o dispută cu aspecte de opoziție sistematică.
Suntem în 1966 când, după un an întreg de absenţă, Franța accepta să se reintegreze activității Consiliului de Miniștri al Comunităților Europene, în schimbul instalării acestui drept de veto ca mecanism de respingere a deciziilor comunitare pe care Parisul le-ar putea considera dăunătoare propriilor interese…
Dacă dorința unei comunități politice de a se proteja împotriva unor decizii care să o afecteze structural este de înțeles, ceea ce rămâne inacceptabil este lipsa de dorinţă a unui stat care aplică veto-ul să perceapă sau accepte imaginea de ansamblu a intereselor generale europene, fără de care propria sa securitate politică, economică și diplomatică poate fi pusă în joc.
Austria ultimei săptămâni a fost un caz radical de obtuzitate şi proastă gestiune a unei probleme pe care Viena o semnalează acum a fi nu de origine românească, ci comunitară; dar trebuie spus că nu este singura țară din Uniunea Europeană care s-a manifestat în acest fel în ultimii 30 de ani.
Citește și: Eșecul Schengen: Între superioritatea austriecilor și moliciunea lui Iohannis
Urmăriți evoluția relațiilor europene, ce credeți că a determinat Austria să aibă această poziție, atât de radicală, față de țara noastră?
Este greu de identificat în ce optică privește Austria țara noastră pe termen lung; abordarea inteligentă ar fi fost de a vedea în România un partener natural în cadrul carpato-dunărean, pe care ambele naţiuni îl cunosc foarte bine printr-un trecut comun dens şi specific.
Aceasta ține de maturitatea oficialităților austriece, tributare de câteva decenii unor idei publice care nu servesc interesele pe termen lung ale țării.
Modul de relaționare între Viena și statele din Europa central-răsăriteană a cunoscut modificări sub impactul evenimentelor din ultimii opt ani, în speță a valului migrator din 2015 și a conflictului din Ucraina.
Pe un fond mai vechi de manifestare a nemulțumirii austriecilor față de imigranți, început cu cei din Europa post-comunistă la începutul anilor ’90, s-a adăugat cel al prezenței crescânde a imigranților din Orientul Mijlociu și din spațiul musulman în general, pe care Europa l-a gestionat cu succes foarte limitat, și care a dus la recrudescenţa unor atitudini pe cât de agresive, pe atât de autoprotectoare; față de acest aspect, pe care politicienii din Austria îl consideră vital atât pentru cariera lor cât și pentru satisfacția electoratului, considerentele privitoare la construcția europeană (care a dezamăgit în unele momente) trec plan secundar şi duc la sacrificarea unor relații cu partenerii din Uniune.
În ultimele zile, virajul abrupt și extrem al Austriei față de România încearcă să fie îndulcit printr-o împachetare într-o formulă mai amplă de protest față de insuccesul Uniunii Europene de a fi generat politici de azil, imigrare şi protecţie a frontierelor care să îmbunătăţească procesarea numărului consistent de imigranți din Orientul Mijlociu.
Cum credeți că se poate depăși acest blocaj. Există șanse să redresăm situația, cum ar trebui procedat?
România a reacționat cu o promptitudine și o vigoare nemaiîntâlnită, atât la nivel guvernamental cât și la nivel de opinie publică. Austria a reușit să solidarizeze o națiune întreagă într-un mod excepțional și să culeagă fructe ale mâniei care pot duce la pierderi de miliarde de euro în câteva zile pentru companiile austriece prezente la noi.
Firește că executivul românesc, la ambele niveluri, va încerca totul posibil pentru a readuce discuția pe agenda Uniunii Europene, dar aceasta depinde acum de Austria și de capacitatea ei de a controla procesul de dezintegrare a încrederii și a relațiilor cu România pe care l-a început; aceasta, reiau, din inabilitatea de a semnala Comisiei Europene nevoi pe care a preferat să le impute unei țări care nici măcar nu se află pe ruta de imigrație invocată.
Avem câteva țări în mijlocul Europei care fac adeseori opoziție, au nostalgii naționaliste sau imperialiste. Cum ne putem aștepta să arate relațiile în familia europeană în anii care urmează? Și ce ar trebui făcut pentru ca aceste resentimente să nu poată influența stabilitatea Uniunii?
La nivel european vom fi permanent într-un carusel de opinii, fie de tip naționalist, fie suveranist, fie de tip transnațional și euroentuziast, așa că – rând pe rând – o serie de țări vor intra în conflict cu altele în sfera politicilor considerate strategice pentru economic, societatea sau poziția lor internațională.
Ceea ce contează în schimb este găsirea acelui mecanism de luare a deciziilor care să conforteze acțiunea majorității şi să o legitimeze atunci când avem certitudinea că este utilă Uniunii, păstrând într-o zonă de opt-out temporar interesele celor care se opun; altfel spus, că trebuie găsită o variantă instituționalizată a „coaliției de voluntari” (despre care s-a vorbit de atâtea ori în zona politicii externe), a cărui majoritate să poată genera fără impedimente o acțiune europeană credibilă și unitară.
Urmăriți PressHUB și pe Google News
Foto: mbl.is/Kristinn Magnússon
[…] Cât de actual mai este dreptul de veto? Câtă coeziune mai există în interiorul UE dacă se pot întâmpla astfel de blocaje? Și cum ar trebui să se schimbe mecanismele democratice pentru ca ele să răspundă noilor nevoi în noile contexte? Radu Albu-Comănescu, lector la Facultatea de Studii Europene de la UBB, Cluj-Napoca a discutat despre aceste teme cu PressHub […]