Ne aflăm pe strada Henri Condă, la câțiva pași de ceea ce azi este Piața Romană din București. În cea de-a doua jumătate a secolului XIX, reprezentanți ai înaltei aristocrații românești se întreceau în a-și construi locuințe care să le reprezinte statutul social, când reședințele din București rivalizau cu cele din marile capitale europene, orașul cunoscând o efervescență urbanistică fără precedent. Începea să se prefigureze o capitală denumită ceva mai târziu Micul Paris. Aici – în mahalaua Popa Cosma, cum era cunoscută atunci zona – și-au construit case doctorul Socrat Lalu, Petrovici Armis, dar și familia Macca, familie cu rădăcini istorice adânci.
Clădirea de pe strada Henri Coandă numărul 11 a aparținut colonelului Petre Macca și a fost construită între anii 1891-1900, arhitect fiind John-Elisée Berthet.
Acesta propune o arhitectură de natură eclectică inspirată de stilul arhitectural francez al perioadei, cu influenţe art-nouveau și baroce.
Fațada clădirii oferă privirii diverse forme și ornamente arhitecturale, cu variate teme și motive florale în jurul ferestrelor, doi atlanți deasupra intrării principale, dar și capete de madone, lei, ghirlande, blazoane şi embleme. Ferestrele, cu dimensiuni generoase, sunt decorate cu elemente vegetale şi îngeraşi.
Interiorul este alcătuit din subsol, parter, etaj și un pod, fiecare cu o suprafață în jur de 500 metri pătrați, cu o arhitectură și o decorație extrem de spectaculoase, ce cuprinde componente artistice din cele mai variate, de la vitralii până la picturi pe lemn sau stucatură policromă, pictură murală executată în ulei, luminatoare, medalioane pictate pe pânză și maruflate pe tavanele încăperilor.
Accesul se face printr-un vestibul generos caracterizat de o scară de marmură, spațiu secundar care se deschide către holul central în jurul căruia este organizată întreaga casă. Acesta este luminat natural printr-un plafon vitrat care conturează detaliile atent elaborate ale întregului spațiu. Peisaje romantice și motive florale decorează plafoanele, pereții, lambriurile și ușile fiecărei camere.
Locuința avea o sală de biliard, dar și o cameră decorată și mobilată oriental, locul unde domnii se retrăgeau să fumeze și să discute subiectele zilei, fie ele politice sau mondene.
Citește și: Casa Miței Biciclista. De la abandon la „stabiliment creativ”
Parfum de epocă
Cum este să pătrunzi în atmosfera unui astfel de loc, să faci un periplu prin trecut, să vezi cum se trăia atunci, poate să înțelegi mai bine timpul prezent, ne spune conferențiar doctor Petru Mortu, arhitectul care se ocupă de restaurarea casei, cel care are misiunea, alături de alți specialiști, de a ne reda nouă realitatea de atunci:
„În principiu, imobilul din Str. Henri Coandă nr. 11 este caracterizat de trei etape istorice, fiecare având un rol semnificativ în definirea caracterului propriu ansamblului.
Prima corespunde sfârșitului secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, poate cea mai importantă perioadă, când Petre și Elena Macca au decis construirea locuinței din mahalaua Popa Cosma, zonă liniștită, aflată atunci departe de tumultul centrului orașului.
Din această perioadă pot fi citite sau doar intuite opțiunile estetice, reperele culturale, rafinamentul sau obiceiuri simple, proprii societății românești de la cumpăna secolelor trecute.
Un mic obiect, o pictură sau un text păstrat în dosarele unei arhive conturează un fragment al unui tablou dintr-o epocă trecută, de multe ori imposibil de recompus prin filtrele prezentului.
O simplă plimbarea de-a lungul Străzii Henri Coandă te poate transpune pentru puțin timp cu un secol în urmă, intuind poate un moment din viața celor care în urmă cu un veac viețuiau acolo.
Grădini generoase amenajate cu alei, bazine, flori și arbori care umbreau casele impunătoare proiectate de arhitecți cu renume, interioare cu stucaturi savante și picturi fantastice sunt astăzi încă prezente, uneori ascunse ochilor grăbiți sau doar estompate de ritmul vieții cotidiene.
Pășind în interiorul Casei Macca nu poți rămâne indiferent față de decorația bogată a fiecărei încăperi, de jocurile spațiului accentuat de lumină și culoare.
Aceste imagini pot fi completate cu obiecte, acum dispărute, menționate în varii inventare (Serviciul Arhivelor Naționale Istorice Centrale, Fond Casa Școalelor) care contribuie din plin la unitatea tabloului general.
În holul parterului erau canapele, scaune și fotolii, în sufragerie, bufete din stejar cu marmură, trei măsuțe «gigogne» de mahon, alături de o masă mare de stejar înconjurată de scaune cu pluș roșu. Tot aici era salonul mare cu o canapea,«foteluri» și scaune îmbrăcate cu tapițerie de Aubusson, coloane de onix, figuri din marmură, un ceasornic din bronz și multe tablouri, iar spre partea din spate a curții se găsea odaia turcească cu o oglindă, două fotolii o masă Louis al XVI-lea cu marchetărie de palisandru, iar pe pereți, suspendate de bare de bronz, opt tablouri cu dimensiuni variate.
Din această descriere nu trebuie omis biroul domnului Macca unde este notat un birou de stejar cu «fotel», o bibliotecă, o canapea, șase scaune, un serviciu de fumat, o panoplie, dar și 26 de tablouri, de asemenea prinse de bare de bronz.”
Activitatea filantropică a familiei Macca
Toate aceste fragmente imaginate, continuă arhitectul Petru Mortu, „sunt în fapt reflexia personalității soților Macca, figuri tipice ale aristocrației bucureștene de la sfârșitul secolului al XIX-lea.”
Petre Macca (1844-1905) este fiul unui negustor grec care îmbrățișează cariera militară.
Participant activ în calitate de comandat de batalion în luptele de la Grivița ale Războiului de Independență, Petre Macca avansează în ierarhia cazonă, fiind apreciat cu numeroase distincții ale României, Rusiei și Imperiului Austro-Ungar – Ordinul Coroana României în grad de ofiţer, Virtutea Militară, Ordinul Sfântului Stansilav sau Ordinul Franz-Iosef în grad de comandor.
Elena Macca (1842-1912) este vlăstar al Bălăcenilor, dinspre tată și al Drugăneștilor, două familii boierești cu rădăcini adânci în ierarhia conducătoare a Țării Românești, legăturile de rudenie aducându-i apreciere și un confort financiar pe care puține persoane le puteau avea.
Trebuie menționată activitatea filantropică a Elenei Macca, care construiește în satul Miroși, acolo unde avea o importantă moșie, biserica și școala primară, iar mai târziu prin testament va obliga Ministerul Instrucțiunii Publice, numit în lipsa moștenitorilor direcți, „legatarul” întregii averi, o școală de meserii cu toate cele de trebuință.
O notă de culoare care conturează mai bine personalitatea Elenei Macca este sugerată de unul dintre inventarele „averii mobiliare” întocmite la decesul acesteia, unde apar menționate monede din metale prețioase, inele, butoni, ace de cravate toate din aur sau argint însoțite de diamante, smaralde safire sau rubine.
„Sigur că toate aceste părți ale unui imens puzzle sunt greu de reprodus fizic, dar ele subzistă, într-o măsură mai mare sau mai mică, în fiecare fragment ce definește astfel o parte a tabloului și fiecare dintre cei care va ajunge în casa Macca își va contura propria poveste, direct legată de materie și imaginar”, arată arhitectul care azi se ocupă de renovarea casei.
Modificări suferite în timp, adaptate noilor destinații
În 1912, soția colonelului donează casa, prin testament, Ministerului Instrucțiunii Publice. Acesta va aduce aici Biblioteca Institutului Pedagogic, iar din 1932, ca urmare a dorinței lui Nicolae Iorga, casa e transformată în Muzeul Național de Antichități.
În 1956, devine sediul Institutului de Arheologie, actualmente Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”.
Și astfel, istoria acestei case intrate în patrimoniul național continuă să spună o altă poveste, din altă epocă, cu o altă etapă, după cum ne spune același arhitect.
„Cea de-a doua etapă semnificativă privește perioada interbelică (1932) în care locuința soților Macca devine sediu al Muzeului Național de Antichități, inițiativă avută de Nicolae Iorga, preşedintele Consiliului de Miniştri la acea dată.
Colecții bogate de obiecte din paleolitic, neolitic, antichitate, greco-romană sau perioada medievală, multe donații ale unor personalități marcante ale culturii românești din secolul al XIX-lea (Nicolae Beldiceanu, Mansfeld Büllner, Scarlat Rosetti, Nicolae Creţulescu, Dimitrie Pappasoglu, Dimitrie Alexandru Sturdza sau Nicolae Mavros), ajung să fie expuse publicului în camerele fostei locuințe Macca.”
Ghidul orașului București, scris de Grigore Ionescu în perioada interbelică, menționează prezența unor spații expoziționale dedicate șantierului arheologic de la Histria, monumentului de la Adamclisi, siturilor de la Gumelnița, Boian, Drajna, Glina, Sultana, Piroboridava sau a unor obiecte de referință pentru cultura națională – „coiful de la Coțofenești”, „sabia celtică”, „Cetățeanul tomitan” alături de replicile obiectelor care compun tezaurul de la Pietroasa.
„Etapa prezenței muzeului în fosta casa a familiei Macca este și ea importantă în firul existenței ansamblului, contribuind la adăugarea unor valori care trimit mai degrabă la componenta memorială. Transformarea unui spațiu rezidențial într-unul muzeal, cu alte nevoi, sensibil diferite de cele inițiale, a adus modificări care au afectat în parte spațialitatea și componentele decorative.
Au fost desființate ziduri pentru a obține încăperi cu o suprafață mai mare, au fost deschise goluri pentru realizarea unui circuit muzeal acceptabil, fiind făcute totodată intervenții la nivelul elementelor decorative, unele dintre ele ascunse astăzi sub straturi de vopsea. Toate acestea au compus o altă poveste, care se răsucește în jurul firului narativ început în 1891 de familia Macca, continuând într-o direcție nebănuită de primii proprietari”.
În volumul doi al cărții „Case și oameni din București”, publicat în 2012, la Editura Humanitas, Andrei Pippidi descrie astfel starea exterioară a casei: „De sus și până jos, tencuiala, refăcută prin 1970, este acum leproasă, descojită. Jgheaburile ciuruite au îmbibat-o de apa tuturor ploilor, așa că, din capitelurile de ipsos, mai cade câte unul.
Scara care coboară în grădină de la biroul directorial are treptele înverzite și roase. (…) Înăuntru, scara măreață urcă spre hall-ul împodobit cu picturi care, pe alocuri, s-au umflat de umezeală, ca și imitația de lambriuri cu care sunt căptușite alte încăperi. Ferestrele cu vitralii nu se mai închid….”.
Și descrierea continuă pe același ton.
Pete albe într-un amplu palimpsest
Despre starea interioară, cu toate modificările suferite în timp, unele impuse de însăși destinația de muzeu a casei, și în ce măsură restaurarea – un proces complex în condițiile în care „subiectul documentelor păstrate în arhive este unul extrem de sensibil, multe reprezentări grafice fiind pierdute sau poate doar rătăcite” – poate reda casei înfățișarea inițială, cu tot farmecul ei, aflăm că sunt multe direcții care nu se mai pot recupera.
„Unele definitiv pierdute ca urmare a unor intervenții improprii, altele fiind rezultatul unor noi straturi care au acumulat astăzi semnificație. Dacă ne raportăm la Casa Macca așa cum poate ar fi arătat la începutul secolului al XX-lea, intervin numeroase necunoscute care vor rămâne pete albe într-un amplu palimpsest.
Cercetând atent exteriorul, putem identifica o sumă de pierderi ale decorației inițiale, unele repetitive, ușor de dedus, altele cu caracter unic, propunerea de refacere a acestora din urmă aducând o notă personală autorului contemporan, în mod evident diferită de cea inițială.
Or, o astfel de acțiune presupune o mistificare a realității istorice, un abuz al prezentului sau poate un orgoliu pe care cel ce intervine astăzi dorește să și-l exprime.
În aceeași direcție putem să ne imaginăm cum am putea să intervenim la nivelul picturilor distruse de acțiuni fortuite sau de deciziile care au vizat amenajarea Muzeului Național de Antichități, aceasta fiind la rândul ei o intervenție care nu poate fi anulată.
În aceste cazuri, dorința refacerii picturii inițiale conduce la aceleași falsuri pe care le menționam în cazul decorului exterior, un impuls care trebuie reprimat rapid, cu atât mai mult cu cât intervenția ar duce la dispariția unor elemente care au caracterizat etapa prezenței spațiului muzeal”.
Acestea sunt descrierile Casei Macca, de la origini până când, în 2015, a început procesul de restaurare. Șantierul efectiv a demarat în toamna anului 2021, într-un necesar, binemeritat și amplu proces de restaurare.
Lucrările sunt finanțate prin Programul național de restaurare pe care Institutul Național al Patrimoniului îl gestionează sub egida Ministerului Culturii.
Restaurare cu surprize plăcute
În ce măsură e posibil ca această restaurare să ne redea Casa Macca, așa cum a gândit-o colonelul Petre Macca?
„Orice proiect care intervine pe o clădire existentă presupune o documentare, care trebuie să devină foarte atentă atunci când sunt vizate construcții ce au acumulat de-a lungul timpului valori culturale.
Cercetarea trebuie să privească varii surse, de la cele bibliografice, la cele de arhivă, de teren și să presupună o colaborare strânsă între specialiștii implicați în elaborarea proiectului, astfel încât în final surprizele să fie cât mai mici și proiectul să rămână în limitele direcțiilor stabilite.
Dar indiferent de timpul petrecut în această primă fază a unui proiect, surprizele nu pot fi eliminate. Sunt lucruri ascunse vederii, necuprinse în documentele păstrate, ce oferă permanente surprize. Întotdeauna un proiect de conservare și restaurare presupune modificări ale situației ințiale, uneori atât de importante încât pot schimba radical soluția gândită.
Acesta este motivul pentru care «planșeta» proiectantului trebuie să fie pe șantier, căci noile informații identificate ca urmare a unor decopertări generează alte ipoteze de lucru, noi direcții de cercetare care trebuie cântărite cu deosebită atenție, astfel încât valorile monumentului istoric să nu se piardă.
Casa Macca nu face excepție în această direcție. De-a lungul evoluției șantierului au fost identificate numeroase situații diferite de cele imaginate în faza de proiectare, unele cu impact mai mare, altele aproape nesemnificative prin prisma derulării șantierului, dar necesare să fie înregistrate pentru o mai bună înțelegere a contextului sau a detaliilor.
Între descoperirile care merită notate pot fi menționate suprafețe pictate în încăperile etajelor, goluri deschise sau obturate de-a lungul timpului sau intervențiile de consolidare realizate după cutremurul din noiembrie 1940”, ne spune tot arhitectul Petru Mortu
Tot de la el aflăm că „valoarea totală estimată a lucrărilor aferentă anului 2018, care cuprindea inclusiv dotările necesare funcționării muzeului și bibliotecii Institutului de Arheologie «Vasile Pârvan» era de aproximativ 26.000.000 lei, valoare care va crește ca urmare a actualizării prețurilor și probabil în urma descoperirilor sau adaptării soluțiilor la situațiile identificate pe parcursul derulării șantierului”.
„Toate operațiunile care privesc lucrări de conservare și restaurare, inclusiv proiectarea, presupun un timp de lucru extins, de cele mai multe ori acesta extinzându-se pe o perioadă de mai mulți ani.
În cazul concret al sediului Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”, fostă locuință a familiei Macca, realizarea proiectului aferent tuturor specialităților, de la studiile de fundamentare, la proiectul de arhitectură, de rezistență, de instalații și cele care privesc componentele artistice au fost elaborate în aproximativ un an și jumătate, perioadă care însă se extinde pe parcursul desfășurării șantierului.
Termenele de execuție estimate pentru finalizarea lucrărilor în faza de proiectare au fost de 48 de luni, lucrările efective fiind începute în octombrie 2021. Având în vedere surprizele care pot apărea pe parcursul desfășurării lucrărilor, absolut naturale atunci când se intervine pe o clădire asupra căreia s-au făcut intervenții diverse într-un interval lung de timp, termenele pot fi prelungite sau este necesară creșterea activității aferente execuției.
„Uneori această ultimă opțiune nu poate fi pusă în aplicare căci este necesară o intervenție extrem de specializată care presupune un număr mic de profesioniști sau etape tehnologice imposibil de accelerat.”
Nu ne rămâne decât să le urăm succes restauratorilor pentru ca apoi să ne putem bucura vizitând Casa Macca, (va fi pusă în valoare și etapa funcționării muzeului din perioada interbelică, cu referiri în special la nivelul etajului), dar și colecțiile Muzeului Național Antichități, ce vor fi expuse în curte, într-un lapidariu semiîngropat.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
[…] […]