Războiul din Ucraina modifică din temelii paradigma aprovizionării comode cu gaze rusești. Dacă unele țări europene anunță restartarea unor capacități de producție energetice, de tipul centralelor nucleare sau chiar pe cărbune, altele, gen Ungaria sau Germania, admit incapacitatea de a renunța la prețiosul combustibil estic.
De altfel, excluderea principalelor bănci rusești din sistemul internațional de decontare SWIFT s-a făcut fără a sancționa banca prin care se plătesc aceste gaze către Moscova.
REPowerEU, planul anunțat acum câteva zile de către Comisia Europeană, presupune reducerea dependenței Uniunii Europene de gazele rusești la o treime din cantitatea actuală, cumpărată cu euro. Adică jumătate din cantitatea de gaze naturale total necesară în spațiul comunitar, în condițiile în care UE produce doar 10% din total, restul reprezentând import.
Cel mai important punct al planului european presupune umplerea depozitelor de gaze în proporție de minim 90% în fiecare an, în principal din surse alternative clasice (țările arabe, Norvegia, Marea Neagră, Marea Caspică) sau de gaz lichefiat (LNG), cu focus pe mixuri cu biometan sau hidrogen verde.
Într-un univers politic în care toată lumea vorbește despre surse de aprovizionare, de fapt stocarea și transportul gazelor sunt “călcâiul lui Ahile”, atât la nivel de UE, cât și pe plan intern. Premierul Ciucă și ministrul Virgil Popescu ne spun despre alternativele energetice ale României, menționând sursele de aprovizionare din exterior (Grecia-Bulgaria, Azerbaijan sau gaz lichefiat adus cu vapoarele) sau despre mărirea capacității de producție energie electrică, dar, de fapt, direcționează atenția publică într-o direcție falsă. De ce?
Comentariul integral în Hotnews.
