luni, 25 octombrie 2021
spot_img
AcasăDeutsche WelleGen și sex în România învățată

Gen și sex în România învățată

România s-a trezit într-o aprigă controversă despre sex și gen pe care nu e pregătită s-o suporte senin. De ce? E condusă de stângiști parșivi? E prea reacționară și îmbisericită? Insuficient de modernă? Sau fără elite?

Câtuși de puțin. Dar chestiunea e mai complicată decât pare. Și decât o prezintă, din rațiuni tactice, unii, care sugerează că ar fi o ”invenție”, numai bună ”să le aducă voturi” unor ultraconservatori, în dauna proeuropenilor. În plus, națiunea, căreia i s-a oferit generos proiectul ”România educată”, nu e condusă astfel, încât să fie realmente învățată să tranșeze dileme grave și să rezolve probleme complexe. N-are nici elita politică, nici clerul, nici aristocrația intelectuală în stare să-i ofere curajos adevăruri dureroase în loc de bla bla și de verdicte sumare.

În schimb are parte cu asupra de măsură de ”Răcnetul Carpaților” și de ”Vocea Patriotului Naționale”, ca și de ipocrizii declarative, chipurile reformiste, menite a-i marginaliza pe adevărații reformiști.

Românilor li se servesc abundent ditirambi ziși ”proiecte”, vorbe de doi lei, înfierându-l fie pe Trump, fie ”sexomarxismul”, homofobie confecționată pe calapodul agitpropului rus și ciorbe ideologic bine camuflate și reciclate convenabil sub titulaturi onorabile ca ”europenizarea”, ”modernizarea”, ”alinierea la regulamentele UE” și alte marafeturi asemenea.

Elite românești mai vechi și mai noi

Prin tradiție, România are din plin un anumit soi de elită. E o avangardă foarte sensibilă la ce zice ”Europa dumitale”, dar total nepăsătoare la durerile oamenilor și la pariurile majore ale națiunii. O compun dregători și formatori de opinie care se chiorăsc, ani la rând, la invențiile extremiste ale marilor puteri, străduindu-se, totodată, să priceapă care din ele e mai ”tare” și mai de viitor. Când își închipuie că s-au dumirit, sunt primii care să vâre pe gât românilor acasă noile găselnițe utopice, ca să probeze ce isteți sunt, ce elev silitor e Bucureștiul, ce bine și mai ales ce rapid și precis ”știe” România să aplice dăscălelile și comandamentele celor mari și tari.

La finele anilor 20 și începutul deceniului următor, Mihail Sebastian scria asiduu la Cuvântul năist. Patronul gazetei, Nae Ionescu, era țărănist, un democrat și un monarhist convins. În 1926 era străin de orice ieșire antisemită. Mihail Sebastian îi solicită, deci, în 1931, un ”an neantisemit”, după cum relevă scriitorul în ”Cum am devenit huligan”, o prefață la romanul său evreiesc ”De două mii de ani”. Prefața a venit abia în 1934. Între timp, Germania basculase în hitlerism. Iar Nae Ionescu în legionarism. Două mii de ani de civilizație și două sute de ani de iluminism s-au evaporat de parcă n-ar fi fost. Ce se putea scrie în 1931, devenise un scandal imens în 1934, de vreme ce România se aliniase extremei drepte apusene. Rinocerizarea făcuse în România pași de uriaș, Mihail Sebastian a devenit deci ținta culturii anihilării practicate deopotrivă de extrema dreaptă și de stânga radicală. Iar țara avea să fie prima, în 1938, care să prefațeze în Europa, dincolo de frontierele germane, catastrofa genocidală ce avea să vină, oferindu-și un cabinet eminamente și virulent antisemit, precum guvernul de tristă faimă, Goga-Cuza.

Se repetă istoria?

Așa cum la mijlocul anilor 30 nu se prea mai putea vorbi public normal, în anumite țări europene, despre evrei, ori despre aberația și neomenia rasismului și antisemitismului, așa începe să devină imposibil azi discursul firesc despre probleme biologice, medicale, psihologice, gramaticale și, vai, mai nou, ideologice, precum sexul și genul. Azi nu mai e un secret, ca în anii 30, că evreii continuă să fie oameni și nu ”păduchi”, după cum îi etichetau antisemiții lui Hitler. Dar în universitățile apusene sunt adesea vituperați, azi, drept ”colonialiști”, sau ”rasiști”. Tot acolo se militarizează noțiuni ținând de minoritățile sexuale. Disforia de gen chiar există, iar această afecțiune a incongruenței sexual-mentale e o suferință reală, ivită din percepția unei diferențe dintre sexul biologic și identitatea subiectivă a unor persoane, puține, care se consideră transgen.

E vorba de o minoritate infimă, dar cu suferințe incontestabile, care merită respect și ajutor veritabil, nu dispreț heterosexual ori instrumentalizarea progresistă, prefăcându-i în vârf de lance ideologică, așa cum marxismul a propulsat odinioară proletariatul în partitura de avangardă dictatorială a societății.

Dar toate acestea sunt elementele unui discurs angrenat într-un rapid proces de tabuizare. Nu e clar ce se mai poate spune azi fără enorme riscuri de umilitoare anihilare culturală și ce nu. La stânga extremă a spectrului politic ești instantaneu taxat de transfob și fascist, care ”stigmatizezi”, dacă îndrăznești, chiar de pe poziții de stânga și feministe, ca ale scriitoarei britanice J. K. Rowling, să articulezi opinia nerelativistă, potrivit căreia există, la om, două sexe biologice. Unul bărbătesc și altul femeiesc. Sau dacă susții că, în cei două mii de ani de glorioasă existență, civilizația iudeo-creștină nu s-a prea înșelat în această chestiune.

Or, tocmai această civilizație și instituțiile ei fundamentale, cu tot cu libertățile și drepturile democratice, cu familia, religia și națiunea le stă în gât, le-a cășunat, e cârpa roșie enervându-i mortal pe vechii și noii rinoceri.

O vei păți însă și la dreapta radicală, dacă vei avea pretenția de a reclama o dezbatere nuanțată despre idei și identități, pentru mulți crețe, implicând sexul și prefacerea lui într-un gen de ”construct social”, de sentiment durabil sau trecător, de pură fantezie, de himeră, delir și maladie. Iar pentru alții, în ingredientele unei imense drame existențiale, dureros de reale.

De ce nu poate avea loc această dezbatere onestă și diferențiată?

De ce n-a avut loc pînă acum? De ce nu pot elitele oferi învățături de bază, necesare formării de opinii cât de cât avizate, de valoare, despre chestiuni esențiale de ordin medical, moral, politic, religios și filosofic dominând timpurile noastre, astfel încât națiunea să-și hotărască destinul și direcția în cunoștință de cauză? Pentru că la stânga, precum comuniștii anilor 30, care nu voiau să-l critice pe Stalin ca să nu le dea apă la moară fasciștilor, se crede că e tactic bine să nu fie purtată. Iar dreapta conservatoare, dacă nu se aruncă în dispută brutal, o evită, temându-se de anulare.

Nu e destul să se spună, ca Vasile Bănescu, în numele Patriarhiei Române, că persoanele n-au gen, ca în gramatică, ci doar ”sex: masculin și feminin”. Ceea ce e riguros adevărat. În schimb nu e ok să afirme că toate acestea nu țin de ”Cartea Vieții”, sugerând c-ar fi o treabă pur ”administrativă”, nu o chestiune religioasă. Căci sunt. Fiindcă oamenii și legătura lor cu D-zeu se află în primplanul oricărei religii. Iar nucleul central al personalității omului e alcătuit din memoria propriei identități, iar chestiunea sexului (mai mult chiar, poate, decât a familiei, religiei și națiunii) privește în chip esențial identitatea persoanei. Și nu e destul nici să se tot invoce știința. Care nu e un scop în sine, ci un instrument. Unul de care au abuzat și rasiștii naziști și comuniștii staliniști, maoiști, ceaușiști.

Nu ajută, pe de altă parte, dacă nu te înregimentezi fanatic, s-o apuci pe cărarea bătucită a leneșei elite autohtone. E vorba de calea minimei rezistențe. N-ajută decât la a face imaginea proprie, vremelnic, mai sexy, să te dai, în conformitate cu această cale, ”dăștept” și să te arăți compatibil cu progresismul și comandamentele lui tot mai schimbătoare și arbitrare. Să invoci, ironic, sterilele dezbateri medievale despre ”sexul îngerilor” spre a sugera că, în ordinul revelației și la înviere, chestiunea nu va mai conta. Hic et nunc e relevantă. Aici și acum nu e măruntă, ci contează.

Și e cu atât mai importantă în această viață, cu cât ce s-a considerat eronat, a fi doar o dispută între biologie și psihologie, a devenit, sociologic, materia primă a cenzurii și a unei noi ideologii pe cât de influente, pe atît de înclinate spre autoritarism și totalitarism.

Miza politică este democrația…

Or, dacă democrație vrem, e bine de știut că nu contribuie deloc la democratizarea, reformarea, modernizarea și europenizarea României să se sugrume discuția prin cenzură. Ori să se anuleze prin scufundarea ei în deriziune, pe ideea că românii ar fi pasămite prea reacționari, prea atașați de biserică și prea naționaliști ca să înțeleagă și să-și asume generoasele idealuri postmoderne din Apus în urma unei dezbateri libere și serioase. Românii au dovedit nu o dată că intuiesc corect mizele epocii. Nefiind conduși ca lumea, n-au tras mereu concluziile care se impuneau.

Îmi pare că tocmai inadecvarea puterii și smintitoarea superbie a atitudinii ei ”superioare” i-a dereglat politic pe mulți români muncind nu în ultimul rând în vest. Expuși direct și fără pavăză noilor idei progresiste la modă în SUA și vestul Europei, mulți dintre ei, cărora în lumea globalizată identitatea proprie, religioasă, națională, ori sexuală le e reazemul ultim și cel mai prețios, s-au enervat astfel, încât să ștampileze AUR. Nu e o reacție exclusiv românească, de vreme ce populismul naționalist a câștigat, vai, teren pretutindeni, în urma aplombului cu care stânga stăruie să facă revoluție culturală. Vrem ca populismul să se umfle și mai mult? S-ar putea întâmpla ce-a pățit Germania. Alunecarea irepresibilă, din rațiuni comerciale, psihologice și electorale spre stânga, sub Angela Merkel, a modificat durabil și regretabil spectrul politic, întărind extremele.

Există, firește, și alte subiecte importante. Dar proiectul pilot, clujean, vizând introducerea noilor cărți de identitate, n-a declanșat defel o dezbatere ”absurdă”, numai bună să distragă atenția de la alte subiecte mai importante. Căci nu știu ce poate fi mai important decât o dezbatere diferențiată și la obiect a unor opțiuni și chestiuni care inflamează de mulți ani Europa și riscă să aprindă și țara.

Existența sau imprecizia unei legislații europene în domeniu și restanțele naționale în sfera adaptării drepturilor omului în România la standarde occidentale nu ne scutesc de datoria de a o purta. Cum nu ne scutesc nici infecta propagandă rusă, ori derapajele celor care înfierează doar constructul ”pur ideologic pus în slujba unei toxice, smintitoare ideologii numită (trans)genderism, prin care se încearcă inducerea nefastei idei a genului fluid, adică a așa-zis posibilei schimbări a sexului camuflat în „gen”, dar pierd din vedere că osândirile lovesc în suflete și în suferințele lor.

…și unitatea Europei și a vestului

Da, societatea se schimbă. La fel, gusturile oamenilor și relațiile lor mutuale, știința și, deci, și unele din datele biologiei. Doar extremismul își rămâne sieși identic, deși împrumută mereu alte măști.

Constantă rămâne și istoria civilizației pe care o detestă extremismul. Dacă se respectă și mai e viabilă, ea nu se va arunca în aer doar pentru a nu rata un prilej de a evita să pară că e ostilă progresului, iliberală, neeuropeană, ”creștinopată” și de a se afișa, ca atare, ca fiind mai sensibilă la dorința expansiunii drepturilor minorităților, decât la bunul simț.

A subestima aceste evidențe, considerând discuția despre ele un simplu diversionism e ca absența dezbaterii libere: o mare și păgubitoare prostie. Nu mai puțin toxică e o conducere politică defectuoasă. Ori o elită ipocrită.

Toate la un loc deschid, vai, larg poarta extremismului, a dezagregării UE, a redivizării Europei și a vestului. România învățată ar face bine să ajute la reînchiderea ei, ca să nu lase varii mofturi și politici identitare instrumentalizând ideologic fie lupta de rasă, ca substitut al celei de clasă, fie genul și sexul, fie ecologismul, ori progresismul militant, s-o sfâșie și să dezbine durabil Bătrânul Continent.

Articolul a fost publicat mai întâi în DW

ARTICOLE SIMILARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DIN ACEEAȘI CATEGORIE

- Publicitate -spot_img

ULTIMELE ARTICOLE