George Paul Meiu are 39 de ani, este profesor de antropologie la Universitatea Basel și profesor asociat la Harvard, unde până în 2022 a fost profesor titular.
Și-a cumpărat casă într-un vechi sat săsesc din Transilvania și lansează două seminare de antropologie în teren, unul în satul Criț din județul Brașov, iar altul în orășelul Mtwapa din Kenya. În aceste seminare se vor întâlni anual studenți și profesori de antropologie din respectivele țări și de la institutul din Elveția.
Cu colegii de la institut lucrează la două proiecte de grup în Africa și Europa, unul pe problema moștenirii, altul pe relația dintre mobilitate, sexualitate și economie.
A făcut toată școala, inclusiv liceul, în limba germană, la gimnaziul Johannes Honterus din Brașov. „Mama a insistat ca eu și fratele meu să învățăm germana și, mai târziu, alte limbi străine. Aș vrea să pot spune că mi-a plăcut școala. Dar aș minți. Învățam bine. Dar de la zece ani încolo, nu mi-a mai fost haznă de școală.”
Despre atmosfera din școala românească și despre cum a convertit izolarea lui într-o pasiune creatoare, benefică, George Paul Meiu spune: „Eram un copil slab, introvertit, cu trăsături firave și interese foarte diferite de ale celorlalți copii. Și pentru asta am fost bullied – cum s-ar zice azi, ani la rând. Dar bineînțeles pe atunci nu se vorbea de așa ceva. Iar tu, ca elev, îndurai, tăceai și trăiai cum puteai cu disprețul jucăuș al celorlalți.”
A studiat apoi la Montreal și la Chicago. „Educația acolo era într-adevăr foarte diferită de cea cu care fusesem obișnuit în România. Pentru examene, de exemplu, nu era vorba să memorezi sumedenii de informații, ci să gândești critic și independent. Eram evaluat pentru adâncimea și rigoarea gândirii, nu pentru redarea informațiilor memorate mot-à-mot.”
PRESShub: Cum ai ajuns să studiezi în străinătate? Ai parcurs toate treptele carierei universitare, ai cărți publicate, ce te-a ajutat cel mai mult în pregătirea carierei?
George Paul Meiu: Aveam nouăsprezece ani și eram deja student la sociologie în Brașov. Parte din mine ar fi vrut să fugă văzând cu ochii în străinătate. Visam încă de atunci la Viena, Hamburg sau Basel. Dar, pe de altă parte, mă simțeam fericit cu ceea ce făceam în România și voiam să continui. Se întâmplau multe lucruri promițătoare la acea vreme și în etnologia românească.
Irina Nicolau și Muzeul Țăranului Român erau un exemplu demn în acest sens. Părinții mei însă se deciseseră să emigrăm în Canada. Mi-am făcut așadar facultatea, cu o licență în antropologie socială, la Montreal.
Apoi am plecat singur în Statele Unite și mi-am făcut masteratul și doctoratul la Universitatea din Chicago. Nu-mi pare rău că am plecat din țară atunci. Faptul că am studiat antropologia în America de Nord mi-a deschis orizonturi profesionale, dar și posibilități de a crește în gândire și imaginație, pe care nici nu le visam.
Ce ai constatat ca fiind foarte diferit de tipul de educație din România?
Educația acolo era într-adevăr foarte diferită de cea cu care fusesem obișnuit în România. Pentru examene, de exemplu, nu era vorba să memorezi sumedenii de informații, ci să gândești critic și independent.
Eram evaluat pentru adâncimea și rigoarea gândirii, nu pentru redarea informațiilor memorate mot-à-mot. Și în cursuri, studenții erau încurajați să gândească independent și să se exprime liber.
Inițial a fost un șoc cultural pentru mine. Vreo doi ani abia că îndrăzneam să rostesc un cuvânt sau două într-un curs.
Dar am ajuns să apreciez foarte mult această pedagogie. Din păcate, trebuie să menționez că se degradează la ora actuală în America de Nord, cu mai multă cenzură și reglementări populiste ale limbii și gândirii. La Chicago era atunci o faimoasă școală de antropologie istorică. Acolo am studiat intensiv nu doar teoria antropologică, dar și filozofia și teroria socială. Era o instituție foarte severă și riguroasă pe atunci.
Din România am dus cu mine o altă școală: o școală a experienței la sat, cu oamenii de rând, o experiență etnografică, dar și ceea ce am învățat de la mentori iubitori, de la învățătoarea din sat până la oamenii de specialitate din Brașov și București
Ani mai târziu, după ce am ajuns să întreprind cercetări de teren în Africa de Est, în satele din nordul Kenyei, când mă simțeam dezorientat, blocat sau lipsit de inspirație, mă gândeam la cum studiam lucrurile în satele de lângă Brașov și iute îmi reveneau și orientarea și imaginația.
Am avut o adevărată școală de viață acolo la sat. Și rămân recunoscător oamenilor care mă primeau în casele lor și îmi dăruiau ore de povești.
Acum doi ani, mă aflam în satul Mateiaș de lângă Rupea, unde am făcut studii în 1999. Ajunsesem cu o prietenă la casa unui domn. Dintr-o vorbă în alta, am realizat că, cu peste douăzeci de ani în urmă, o înregistrasem pe bunica lui „cântând de mort” (bocind). Bunica lui murise cu mulți ani în urmă.
m accesat înregistrarea pe telefonul meu și și lui și mamei lui le-au dat lacrimile. A fost o experiență profundă pentru mine: să fi putut întâmplător crea un pod peste generații, să duc o voce mai departe după ce ea s-a stins.
Care sunt principalele teme care preocupă antropologia? Care sunt provocările majore în prezent?
La baza ei, antropologia te învață un lucru esențial pentru traiul nostru în lumea contemporană. Te învață să te decentrezi, să te întrebi insistent cum e să fii în papucii celuilalt, cum arată lumea prin ochii acestuia.
Aici intervine și importanța dorinței de a înțelege, cu generozitate și empatie, un punct de vedere care nu îți aparține.
Întreprins sistematic și aprofundat, acest act al decentrării are capacitatea de a-ți oferi o perspectivă inedită, profundă asupra lumii.
Antropologia socială cu asta se ocupă, cu tot ceea ce înseamnă a fi om într-un anume context istoric, cultural și politic.
Ceea ce realizezi repede când studiezi antropologia este că valorile cu care crești, pe care le crezi universale sau superioare altora sunt de fapt relative.
Această realizare ar trebui apoi să ducă la mai multă empatie, înțelegere și apreciere a diversității. Și asta în special într-o epocă în care intoleranța, stereotipul și chiar ura sunt supra-exploatate politic de către stat, instituții religioase și tot felul de mișcări populiste.
Tot antropologia ne cere să acceptăm incertitudinea cunoașterii: să nu fim atât de convinși de ceea ce credem că știm.
Ori, în ziua de azi, când neîncrederea în experți a crescut și rețelele sociale creează tot felul de noi „autorități” în mai toate domeniile, acceptarea incertitudinii devine ea însăși dificilă și astfel un act de decentrare – un important act politic, imaginativ.
Personal, de ce ai ales antropologia?
Aud de la mulți colegi de breaslă că au devenit antropologi tocmai pentru faptul că nu se simțeau întocmai „acasă” în lumea în care s-au născut și au crescut. Probabil ceva asemănător s-a întâmplat și cu mine.
Antropologia mi-a oferit o lume prin care să încerc atât să îmi alin sentimentul de neapartenență la o școală, la o generație anume, mai târziu chiar și la un anumit set de valori normative (românești și globale), cât și o unealtă pentru a înțelege mai bine cum și de ce se reproduc asemenea instituții și valori.
Cercetările mele s-au axat pe un set de teme diverse care totuși se leagă una de alta: etnia, genul, sexualitatea și rudenia, mai ales din prisma rolului acestora ca și criterii de apartenență și cetățenie.
Cu alte cuvinte, mă interesează mult de ce, în capitalismul târziu (de prin anii ’70 încoace), etnia, rasa, sexualitatea și genul devin principiile cheie prin care liderii politici și religioși, dar și societatea civilă dezbat cine ar trebui să fie acceptat și cine trebuie exclus dintr-o societate culturală, națională ș.a.m.d.
De ce și cum au devenit rasismul și misoginismul, xenofobia și homofobia tactici de putere pe care le găsim nu doar în Europa sau America de Nord, dar și în Africa, sudul și sud-estul Asiei, în America Latină.
Am scris două cărți pe aceste teme, ambele în engleză, ambele bazate pe cercetări de teren făcute în Africa de Est: Ethno-erotic Economies: Sexuality, Money, and Belonging in Kenya (Editura Universității Chicago, 2017); și Queer Objects to the Rescue: Intimacy and Citizenship in Kenya (Editura Universității Chicago, 2023)
Ce lucrări ai în pregătire? Cum se face cercetarea sociologică-antropologică la un institut precum cel pe care-l conduci?
Lucrez acum la un studiu despre relația dintre moștenire, memorie și conștiință în Transilvania.
Trebuie să precizez că prima carte pe care am publicat-o în 2004 a fost un studiu antropologic despre România, în limba română: Vin feciorii cu turca! Schimbări semiologice în obiceiurile cetei de feciori din Comăna de Jos.
Revin acum, după douăzeci de ani de studiu în Africa, la satele din județul Brașov unde mi-am început cariera. Dar, în același timp, continui și cu munca din Kenya. Le gândesc tot mai mult comparativ.
Studiul despre moștenire pleacă de la premisa că ceea ce noi moștenim, fie case, pământ, mobilier, fotografii și altele, vin cu un „inconștient” al lor, cu sentimente, orientări afective, traume, sau forme istorice de personalitate, rudenie și socializare pe care noi nu știm că de fapt le știm.
Sunt acolo, dar sunt implicite.
Ați auzit de studiile de psihogenealogie care descoperă, spre exemplu, în fobia unuia sau a altuia de a purta guler închis sau cravată un strămoș care s-a spânzurat cu mult timp în urmă?
Omul nu trebuie neapărat să știe de existența acestui strămoș, dar – inconștient – această cunoaștere se transmite.
Tot așa și la nivel social, moștenirea unor bunuri vine implicit cu moștenirea unor percepte, tăceri. La noi, problema moștenirii produce noi relații de clasă, etnie și gen cu o lungă istorie, dar animate de evenimente globale contemporane.
De ce ai ales Africa? Cum au decurs cercetările acolo?
După ce am plecat din România și am înțeles că există o lume interesantă și complexă dincolo de ceea ce știam eu, am vrut să îmi extind aria de cunoaștere și la alte societăți, culturi.
Deși mulți dintre profesorii mei de la facultate se așteptau ca eu să mă întorc în România pentru cercetări, eu am preferat alte orizonturi. Aveam un profesor tânăr pe atunci care preda istoria Africii și care se născuse și crescuse în Kenya.
Cursurile lui și apoi consilierea sa mi-au deschis acest drum spre Kenya. Am început să fac cercetări de teren acolo în 2005.
De atunci am învățat limba swahili (limba națională a Kenyei) dar și, mai elementar, limba maa (limba grupului etnic samburu din nordul țării, pe care m-am axat).
Am trăit în total peste trei ani în Kenya, fie în vizite de câteva luni sau, în timpul în care îmi făceam doctoratul, un an și jumătate continuu. La început mi-a fost greu. Dar cu timpul m-am legat sufletește de oamenii și locurile de acolo. Ei m-au format profesional, tot așa cum, mai devreme, mă formaseră bătrânii din satele noastre.
Mă întorc acum pentru a face cercetări în România conștient fiind că ceea ce am învățat în Kenya îmi va fi de mare ajutor aici.
Problema moștenirii pe care o abordez acum în România e inspirată din ceea ce am învățat în comunitatea samburu, unde succesele și eșecurile strămoșilor sunt înțelese a avea importante consecințe asupra vieții descendenților lor.
Te rugăm să ne explici care a fost calea, cum s-a metamorfozat naționalismul rudimentar din epoca ceaușistă în radicalismul de azi, cum a evoluat acel naționalism până la diabolizarea LGBTQ de acum?
Naționalismul, firește, este un produs al secolului XIX, deci precedă cu mult epoca Ceaușistă. Dintotdeauna însă un discurs despre sexualitate a fost esențial naționalismului.
În formele lui vechi, acest discurs naționalist se lega de sexualitatea femeilor, de îmbrăcămintea lor, de prostituție.
S-ar putea chiar spune că naționalismul, în măsura în care mai totdeauna se bazează pe valori patriarhale, are o tendință misogină care tratează corpul femeii ca pe un obiect ce provoacă frică, anxietate.
Dar, bineînțeles, naționalismul nu este o ideologie statică. Se schimbă continuu.
Ce vedem azi – nu doar în România, ci în multe părți ale lumii – este un naționalism distinct, care s-a solidificat în ultimele două decenii, în urma transformărilor economice și politice la nivel global.
Cu intensificarea globală a migrației, neoliberalismul economic, diminuarea rolului statului ș.a.m.d., a apărut și o dorință aprigă de a închide granițele, de a ne retrage în lumi autohtone (imaginate ca primordiale), de a-i exclude și a-i marginaliza pe cei care nu aparțin acestor viziuni.
Ori, aici, statul, biserica și alte instituții caută a-și legitima prezența prin promisiunea de a oferi siguranță morală: „Noi suntem aici pentru a vă proteja pe voi și pe copiii voștri”.
Dar de ce avem noi nevoie de siguranță? De cine ne e frică? Și iată, aici e răspunsul la ceea ce se întâmplă în prezent: asistăm la generarea retorică a tot felul de „pericole” imaginare, precum oamenii de altă rasă, etnie sau orientare sexuală.
Aceștia sunt oferiți ca „țapi ispășitori” pentru o serie de riscuri și probleme cu care ei înșiși nu au nimic de a face. Cred tot mai mult în importanța unei antropologii a urii, care să se întrebe pur și simplu de ce-i urâm pe unii și pe alții și de ce o facem cu atâta ardoare. Cum se generează ura și ce reflectă ea asupra societății în care se manifestă. Și asupra instituțiilor care o promovează!
În perspectivă istorică, când crezi că se vor domoli aceste tensiuni legate de etnicitate, identitate de gen, sexualitate? De ce depinde?
E greu de spus. Ce vedem acum în diferite părți ale lumi nu este în nici un caz o evoluție lineară de la ură la toleranță, de la tendințe conservatoare la tendințe liberale. Ba din contră: în spații în care istoric s-au putut acomoda tot felul de oameni, valori, idealuri, de odată se aprinde flacăra urii, iar minoritățile etnice, sexuale și de gen ajung să fie demonizate pentru probleme economice și sociale cu care toți ne confruntăm.
După cum vedeți, îmi este greu să fiu optimist. Sigur, faptul că acum se vorbește despre comunitatea LGBT, ceea ce pe vremea când eram eu elev nu era cazul, faptul că cultura populară globală are tot mai mulți idoli, celebrități, oameni de mare valoare care sunt gay, trans va duce – sper eu – la mai multă toleranță sau chiar respect pentru identitățile altora. Dar mai e drum lung. Și nu e un drum drept. De prea multe ori regresăm în ură și violență.
Ce rol are religia în aceste raporturi, atitudini? Cum pot fi conciliate pozițiile bisericii și ale societății civile care luptă pentru liberttăți? Ai urmărit dezbaterile legate de familia tradițională?
Sigur. De fapt, am discutat recent cu studenții mei această problemă. Faptul că ce se întâmplă în România sub sloganul „familiei tradiționale” – de la referendumul pentru familie din 2018 până acum recent, în urma deciziei Uniunii Europene că România este obligată să recunoască căsătoriile între parteneri de același sex – sunt o serie de așa-numite „panici morale”.
O panică morală este incitată de lideri politici și religioși și de mass media, creând dintr-o serie de evenimente particulare – cu care ești liber să fii de acord sau nu – niște mișcări seismice de proporții apocaliptice. Ce e interesant e că același set de panici morale este mobilizat cu mici diferențe și în Africa (chiar acum în Uganda, Kenya, Ghana, printre alte țări), în regimurile populiste din Brazilia, Ungaria și Polonia, printre alte țări …
Așadar nu e deloc ceva unic. Faptul că asta se petrece în atâtea locuri de pe glob nu trebuie, firește, să ne consoleze. Trebuie să ne dea de gândit. Ura homofobă, transfobă, dar și rasistă și xenofobă este mobilizată ca o tactică de putere și guvernare prin care se cultivă cetățeni înspăimântați care, în loc să interogheze puterea, acum o doresc ca pe un părinte apărător, călăuzitor.
Multe instituții religioase creștine și musulmane cultivă ură în acest fel. Dar, ca antropolog, vreau să atrag atenția asupra unui fapt important: din punct de vedere antropologic, nu trebuie să confundăm religia cu instituțiile ei dominante.
Religia are multe elemente care se petrec și în afara controlului bisericii, să zicem – ritualuri, rugăciuni, forme de evlavie cutumiare. Mai pe scurt, le putem numi forme de religie populară.
În multe părți ale lumii, acestea au fost mult mai tolerante față de diversitate, mult mai îngăduitoare și iubitoare decât sunt acum multe instituții religioase, preocupate mai mult de puterea lor. Avem multe de învățat de la asemenea tradiții despre cum am putea reconcilia religia cu toleranța. Și de fapt văd pași în asemenea direcție pe alocuri în India sau Africa de Sub.
George Paul Meiu, într-un video-podcast, despre moarte:
Ce legătură există, dacă poți să ne expui pe scurt, între economie, mobilitate, sexualitate?
Aceasta este o întrebare foarte grea, pe care o explorez de-a lungul unui semestru întreg cu studenții din cursul meu pe „Sexualitate și economie politică”. Am predat acest curs mulți ani la Harvard, iar acum îl predau la vreo 200 de studenți pe semestru la Universitatea din Basel. Pe scurt, în capitalism, legătura dintre economie, mobilitate si sexualitate este una de mari proporții. Ideea că noi toți avem în interiorul nostru o sexualitate este una, istoric vorbind, recentă.
S-a inventat în secolul al XIX-lea în Europa de Vest. După cum știm de la filozoful francez Michel Foucault, această „invenție” a fost de mare însemnătate pentru modul în care statul produce subiecți docili și guvernează populațiile. Ideea că avem o sexualitate e fundamentală și economiei capitaliste, unde seducția erotică este mobilizată central în comercializarea de bunuri.
Ce mă interesează pe mine în ultima carte pe care am scris-o este cum, odată cu intensificarea mobilității globale – migrațiune, turism, refugiați ș.a.m.d. – discursul de ură față de „străini” devine un discurs despre sexualitatea lor.
Am văzut asta, spre exemplu, la Köln in 2015, când, în urma valului de refugiați din Siria, bărbații arabi erau acuzați în presă ca fiind violenți sexual. La Harvard, am avut un doctorand care și-a scris teza pe centrele de reeducare sexuală menite pentru imigranți în Germania și care, involuntar, reproduc o serie de ideologii coloniale rasiste despre sexualitatea Celuilalt, un Altul etnic, cultural, cum vreți să-i spunem.
Ce efecte are toleranța sau intoleranța în dezvoltarea unei societăți?
Intoleranța poartă în sine posibilitate fascismului: crezi practic că fericirea ta este posibilă doar prin anihilarea celuilalt. O consider o maladie socială. Dar insist, de asemenea, că noi, antropologii, sociologii și alți colegi din științele sociale avem o obligație etică de a o înțelege și de a propune soluții în direcția vindecării societăților în care ea există. Nu cred că opusul intoleranței ar trebui să fie toleranța, ci înțelegerea și empatia. A tolera înseamnă ceva de genul: mă dezguști dar te las acolo, în sosul tău. În acest sens, toleranța este pur simplu o intoleranță represată, neexprimată.
Ce planuri de viitor ai?
Apropo de ce spuneam despre rolul antropologiei, în calitatea de conducător al Institutului de Antropologie Socială din Basel, am început o inițiativă de educare a unui public mai larg. Printre altele, am lansat video-podcastul Ethnographic Imagination Basel, în care dezbat cu câte un invitat un concept care ne poate ajuta să înțelegem mai bine lumea în care trăim.
Dorim să realizăm, în următorii ani, 50 de episoade de acest gen. Apoi urmează să lansăm două seminare de antropologie în teren, unul în satul Criț din județul Brașov, iar altul în orășelul Mtwapa din Kenia. În aceste seminare se vor întâlni anual studenți și profesori de antropologie din respectivele țări și de la institutul nostru din Elveția.
Cu colegii de la institut lucrez apoi la două proiecte mari de grup în Africa și Europa, unul pe problema moșteniri cum am descris-o, altul pe relația dintre mobilitate, sexualitate și economie. Sperăm că acestea se vor concretiza într-o serie de studii și cărți publicate de echipa noastră.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
