În ziua aceasta, cu 25 de ani în urmă. De ce am plecat din România

Data:

Pe 1 septembrie s-au împlininit douăzeci și cinci de ani de când am ajuns în America.

Am – plecat, zburat, părăsit, deplasat, emigrat, călătorit, fugit, mutat, abandonat – cu avionul, dis-de-dimineața [să fi fost șase?] din Timișoara. La șapte eram deja la Budapesta, la noua la Frankfurt, iar la patru, cinci ora locală în Atlanta, Georgia – nu Georgia fosta republica sovietică, ci în Georgia, USA.

Am schimbat acolo avionul și cu cel nou am sosit în jurul orei nouă în Cincinnati, Ohio, destinația noastră. Prima mea senzație despre orașul unde urma să studiez pentru doctorat a fost – “Cine a uitat încălzirea mergând?”

Căldură și umezeala serii de septembrie în Midwest mi-au adus instantaneu în minte căldură sufocantă din clădirea Facultății de Automatică și Calculatoare din Timișoara, unde caloriferele duduiau deoarece niciunuia nu-i mai funcționă mecanismul de reglare.

Citește și: USR, eșecul politic al generației mele

Și cum centrala dădea căldură la maximum [căci din cauza pierderilor în rețea orice altceva însemnă frig pentru cei de la capăt] – well, beneficiam de atmosfera din Cincinnati recreată artificial.

Trebuie să menționez aici că am fost unul dintre ultimii mohicani ai valului de emigrări din rândul celor care fuseserăm angajați preparatori și asistenți în prima tura, post-Revoluție, de angajări în universitățile românești.

Angajarea noastră fusese un moment mult visat și mult râvnit: angajările în universități fuseseră blocate pe vremea comuniștilor, astfel încât a fi asistent universitar într-una din cele patru Politehnici [chiar și la cincizeci de ani, cum au fost unii din asistenții mei] era o carieră pe care mulți și-ar fi dorit-o.

Bafta mea și a celorlalți din grupul nostru a fost că – iată – deveniserăm permanenți într-o universitate la douăzeci-și-un-pic de ani, și întreagă viață ne era în față.

Citește și: Lukoil, despre căderea de la fereastră a unuia din șefii companiei: A murit în urma unei boli grave

Însă acel grup de douăzeci – treizeci de tineri a început să se scurgă încet, încet în afară – puțini în Germania, căci Timișoara avea încă în acei ani o minoritate germană sau conectată cultural la Germania, puțini în SUA, căci SUA nu era o țară cu open immigration policy, și majoritatea în Canada.

Eu m-am încăpățânat la început să deny the obvious trend. Chiar și atunci când eram întrebat direct, în față, de studenții mei “Tu când pleci?”, sau uneori cu agresivul „Tu, de ce nu pleci?”, cu implicația evidentă că – “What is wrong with you că nu pleci?”.

Ne-am hotărât în toamna lui ’95, împreună cu soția, să dăm testele GRE și TOEFL, să aplicăm la patru universități [căci în acele vremuri, taxa de aplicație la o universitate era un sfert din salariul meu de asistent], și să încep să merg la dentist să-mi repare cariile și să-mi puna punțile pentru măselele lipsă.

Observasem că cel mai bun predictor a faptului că cineva urma să emigreze încurând era faptul că respectiva/respectivul apărea dintr-o dată cu toți dinții în gură, sau, mai rar, când dinții originali erau încă în întregime în posesia dânsei/dânsului, lăsând acea dâră de neconfundat a “mirosului de după dentist”.

Într-un final, m-am hotărât în primăvara lui ’96 să merg și eu regulat la dentist. Mi-a luat încă un an să-mi fac bagajele de America.

Totuși, care au fost motivele noastre de a parăsi România? Cum interpretez acele motive după douăzeci și cinci de ani?

Să fi fost salariul mic de la “Politehnica”? Mai puțin decât se așteaptă lumea să spun. Într-adevăr, așa cum am scris, salariul meu de asistent era undeva pe la o suta de Deutsche Mark, ceea ce atunci era în jur de șaizeci de dolari. Extrem de puțin în banii de astăzi.

Însă și prețurile și restul costurilor erau mici, mult sub ce este acum. Majoritatea dintre cei tineri lucram norme suplimentare, uneori predam cursurile din posturile vacante de șef de lucrări și conferențiari, am predat accidental la Universitatea de Vest, etc. etc.

Rezultatul a fost că taraș-grăpiș, cumva, mi-am triplat salariul. La asta se adaugă un pic de extra ce îmi venea cu software-ul pe care îl folosea o firma de whatever din Timișoara, și ceea ce reușeam să pun de-o parte din coroanele suedeze ale bursei anuale pe care o aveam câte trei luni la o universitate de acolo.

Trăgând linia și făcând totalul, cred că în ’96, câștigam suficient încât să nu consider salariul mic drept principalul meu motiv de emigrare.

Să fi fost lipsa casei și tot restul de care un tânăr are nevoie pentru a porni în viață? În nici un caz.

Citește și: Ce voia Gorbaciov de la România

Părinții soției mele i-au dăruit un apartament modern, atent aranjat, cu patru camere spațioase și două coridoare largi, la primul etaj într-un bloc nou din Timișoara.

Ba chiar am avut și garaj, unde să ne ținem mașină. Am mobilat apartamentul cu banii strânși în trei luni din bursa mea suedeză. Am avut până și cuptor cu microunde și camera video, într-o vreme când o camera video era expresia maximă a luxului imaginat – anii Caritas-ului din România, a începuturilor de privatizare, pe când Gigi Becali și restul miliardarilor români încă nu fuseseră inventați.

Deci – nu – nu am emigrat din cauza lipsei condițiilor de locuit. 

Să fi fost atmosfera din țară? Ineficiența, birocrația, dezinteresul, mojicia cotidiană? Maybe, a little bit. Însă când trăiești într-un astfel de mediu, îți dezvolți obrazu’ gros și metodele proprii de supraviețuire.

Una din jignirile exponențiale în Timișoara acelor ani era ca cineva să-ți spună, uitându-se în ochii tăi, că ești moldovean. Nu știu proveniență acestei jigniri, căci eu sunt de loc din Hunedoara, dar mi s-a spus de nenumărate ori cu un dispreț maxim evident, “Uită-te la tine, ești un moldovean.”

Ultima dată de către un tip cu mustață, în benzinăria de pe calea Lugojului, la ieșirea din oraș. Dar am știut la rândul meu cum să fiu nesimțit, nepoliticos, agresiv, dezinteresat.

Am învățat cum – “să-mi bag picioarele” fară să-mi fie rușine. Am învățat normalitatea de a promite și de a nu mă ține de cuvânt. Firescul bucuriei când am tras pe cineva pe sfoară pentru că păcălitul unuia mai nefericit că mine devenise expresia “inteligenței” și “priceperii” mele.

Acelea au fost cred primele caracteristici a ceea ce s-a metamorfozat apoi în mult-trâmbițatul – om puternic.

Dar toate porcăriile cotidiene au fost cred o înțepătură de țânțar pentru pielea unui elefant.

Nu cred că ne-am despărțit de părinți și frați, nu cred că ne-am abandonat apartamentul, din cauza bădărăniei de pe scara blocului sau din benzinariile de la ieșirea din oraș, sau a statului care mi-a cerut să plătesc taxe inexistente. Așa cum am spus, am învățat cum să trag la rândul meu statul pe sfoară.

Nu știu precis când s-a întâmplat, dar unul din momentele când am început să mă gândesc serios la faptul că trebui să plec din România a fost acela când am conștientizat cât de mult am ajuns “să-mi bag pcioarele” în meseria mea mult-visată și pentru care muncisem atâția ani, cu atâta efort și pasiune.

Fără să fi plănuit asta și fară se ne dăm seama, se întâmplase între timp următorul fenomen în rândul celor care rămăseserăm preparatori și asistenți în facultate: în timp ce tot mai mulți dintre colegii noștrii au emigrat, rămașii am început să fim tot mai superficiali și mai dezinteresați în ceea ce făceam.

Rarele vizite la cafeneaua de la subsolul facultății deveniseră permanente: mergeam câte un sfert de oră la începutul orelor de laborator, cât să le spunem studenților ce trebuie făcut în acea lucrare, după care restul timpului îl petreceam în discuții la o cafea și o țigară în subsol.

Uneori nu ne-am întors nici măcar pentru a marca finalul laboratorului, habar n-am dacă studenții au stat până la capăt sau au plecat și ei intre timp. Iar când șefimea departamentului ne-a prins pe câțiva din noi la o cafea și o țigară în timpul orelor noastre – ei, nu s-a întâmplat nimic.

Parcă am fost întrebați ceva de genul: “Voi, nu trebuie să fiți la ore?” Atât. Faptul că nu s-a întâmplat nimic, că nu a căzut atunci cerul, mi-a transmis mesajul că totul este “whatever”.

Nu contează și nu interesează pe nimeni de fapt dacă îmi petrec orele în laborator cu studenții sau la o cafea și o țigară cu colegii. Încet, încet mi-am dat seama că reacția la experiență asta nu este o întâmplare, ci this is it – asta este job descriptionul adevărat: Nu ne interesează ce faci aș part of your job. Laborator sau cafenea, same thing.

Însă momentul precis pe care-l asociez cu dorință mea puternică de a abandona România a fost în primăvara lui ’97, când lucram la ultimele părți ale tezei mele de doctorat românești.

A fost momentul când uitându-mă la teza mea așa cum arata ea la final, mi-am dat seama de mediocritatea ei, de faptul că este un nimic la patrat – deși comentariile comisiei de doctorat fuseseră că am “ridicat” ștacheta la o înălțime care va fi greu de matched de restul doctoranzilor.

Să fim serioși, ce ștacheta? Ce înălțime? Doar petrecusem timp în Suedia și văzusem acolo ce înseamnă să muncești serios și consistent pentru o teză de doctorat robustă, dar mai ales de care era nevoie undeva în Suedia.

Nu o teză de doctorat cu scopul “hai să vedem ce se întâmplă dacă am avea un claculator cu abur și de câte lemne ar fi nevoie pe an pentru el”, ci o teza care studiază probleme noi din real life și produce soluții pe care uneori companii de top în lume că Volvo, Saab și ABB ajung să le folosească. 

Mă felicit și în ziua de astăzi pentru faptul că am avut onestitatea să-mi admit mie însumi adevărul că scrisesem o teza borderline porcărie și că numele meu este pe ea.

Totuși, nimeni nu a fost de vină pentru mediocritatea cu numele meu pe ea: asta era the best know-how ce exista atunci pentru un doctorand în Timișoara. Asta era de best PhD mentoring posibil.

Tragedia mea a fost că lucrasem și în alte locuri, că văzusem ce înseamnă real research, și întorcându-mă în Timișoara mi-am dat seama că there is no way on Earth în care aș fi putut să recreez experiența suedeză la Timișoara.

Viața mea profesională într-un an [și nu doar, ci și visurile și speranțele] era comprimată în acele trei luni de bursă, iar restul de nouă luni erau așteptare până la următorea bursă. Și asta ar fi însemnat următorii treizeci și patru de ani până la pensie, asta în cel mai bun caz, și anume daca aș fi reușit să-mi păstrez alive legătură cu grupul de cerectare suedez. Eu eram doar un apendice dispensabil pentru ei.

Mi-am dat seama într-o dimineață că viață mea practic se încheiase la treizeci și unu de ani, odată cu terminarea doctoratului.

Restul ce ar fi urmat ar fi fost doar repetatul acelorași activități că până atunci – poate cursuri cu alte titluri, dar cu același dezinteres pentru ele, la fel cu a servi în continuare ca apendice bun-la-toate la cercetarea extrem de interesantă a unui grup din occident, în timp ce strop-ul de knowledge pe care-l învățam cu ei nu neapărat că nu interesa pe nimeni în țară, dar era în mod evident o tichie de mărgăritar pe capul unei chelii lucioase.

Și așa, iaca mi-am luat literalmente inima în dinți și am trecut oceanul pe 1 septembrie 1997, deși sunt un tip care am suferit la un moment dat de agorafobie, adică mi-a fost frică să ies din casa să merg până la bunica mea la Deva. What a change, isn’t it so?

Urmăriți PressHUB și pe Google News!

Alex Doboli
Alex Doboli
Alex Doboli este professor of Electrical and Computer Engineering la Stony Brook University, The State University of New York.Și-a luat primul doctorat în 1997, în domeniul științelor computerului, la Universitatea Politehnică din Timișoara, iar al doilea, în 2000, în ingineria computerui, la Universitea Cincinnati, SUA.A absolvit Universitatea „Politehnica” din Timișoara.

3 COMENTARII

  1. Oribil! Adica, ai contribuit cu success la inceputul decaderii invatamantului Romanesc, si subit a inceput sa-ti miroasa urat. Cine te oprea sa mergi in laborator, in loc sa stai la cafea???!!! Puteti sa incepi sa faci curat, dar nu. Nu mai spun, sa nu vorbesc urat……………:(

    • Invatamantul romanesc s-a nascut cu un handicap, nu l-a distrus nimeni. Timp de 50 de ani a fost distrus sistematic prin ideologiile comuniste. Ce a fost inainte de 45, este altceva, insa ce a urmat are repercursiuni si astazi in fiecare scoala, liceu sau universitate. Sute de mii de elevi absolventi de liceu emigreaza anual spre alte universitati din occident, iar asta in anul de gratie 2022. Oricum, lasati ca vor ramane politicienii neo-comunisti, aceste cozi de topor comuniste care vor tine speech-uri la fiecare deschidere de an scolar. Mai grav, au parut si politicienii fascisti pe la unele licee, aia care vor sa izoleze Romania de tot, chiar si de Rusia.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul

spot_img

Știri de astăzi

Mai multe articole similare
Related

UPDATE/VIDEO Ce a lăsat în urmă avalanșa de la cabana Capra. Mașinile turiștilor au fost luate pe sus. 60 de persoane au rămas izolate

În cursul nopții trecute, pe DN7C, km. 106-107, în zona unei cabane, a avut loc o avalanșă de zăpadă. Aproximativ 60 de persoane au rămas izolate la cabană. Mai multe mașini au fost avariate.

Comisia Europeană: Ucraina poate conta pe contribuția Europei la reconstrucția unei țări mai reziliente

A trecut aproape un an de când Rusia și-a lansat invazia brutală. Un an de luptă pentru libertate, dar și un an al curajului legendar de care a dat dovadă poporul ucrain

Muzeul Național al Țăranului Român împlinește 33 de ani de la re-fondarea sa în 1990

Astăzi, 5 februarie, Muzeul Țăranului împlinește 33 de ani...

VIDEO Noi proteste la Tel Aviv. Mii de oameni au manifestat împotriva lui Netanyahu

Mii de persoane au manifestat, sâmbătă, în centrul oraşului Tel Aviv, pentru a cincea săptămână consecutiv, contra reformelor judiciare controversate pe care le are în vedere guvernul prim-ministrului israelian Benjamin Netanyahu, potrivit AFP.