În ziua în care noul (dar vechiul) ministru al Educației revendica o mare victorie prin recunoașterea constituționalității legilor educației, aflam din presă că 38.000 de copii care s-au înscris în clasa pregătitoare în anul 2014 nu au mai ajuns să susțină evaluarea națională.
Din generația care împlinește în aceste zile 15 ani, România a pierdut 20%. 38.000 de copii care încheie parțial studiile elementare, în epoca de glorie a „României educate”, dar o fac la nivelul la care asta se petrecea în anii 1950. Părinții și bunicii noștri își încheiau în acea perioadă școala după patru sau șapte ani, înainte de a deveni agricultori la CAP, mineri sau muncitori pe șantierele țării.
Un oraș mediu din România are înspre 40.000 de locuitori (Turda are 43.000). În fiecare an, această țară își permite „luxul” rușinos de a abandona în condiții neștiute și din cauze nestudiate populația unui oraș românesc.
Citește și: Rapidul la Centenar. „Echipa minoritarilor”, „Eternul Derby” și alte lucruri de reținut
Acești tineri, abia intrați în adolescență, încep să fie mâna de lucru ieftină, devalorizată și umilită pe orice piață a muncii, din România sau din Europa. Că unii dintre ei rămân lângă părinții lor în gospodărie sau că alții iau drumul pribegiei, este aproape sigur că majoritatea dintre ei vor spori rândurile adulților săraci și excluși de mâine.
Și că vor deveni astfel o masă de manevră vulnerabilă la orice criză și manipulabilă după gustul oricui își propune să și-i subjuge și mai tare.
Este vorba, așadar, pentru ultimii ani, de până la o jumătate de milion de copii care devin adulți și care în același timp sunt împinși la marginea societății: cu o cunoaștere primitivă a cititului și socotitului, cu o lipsă totală de educație emoțională, cu o ignorare totală a drepturilor lor, cu o capacitate redusă de a contribui la producerea de valoare socială, această populație marginală nu încetează să crească.
O populație reziduală, cu destine și traiectorii de viață complet necunoscute administrației, o populație tăcută, uneori nomadă, însă tot mai numeroasă în societate, în raport cu care politicile sociale se vor dovedi tot mai dificile.
Și atunci despre ce victorie vorbim?
Și încă nu am aflat cifrele abandonului înainte de bacalaureatul de anul acesta…
Ce pot să facă aceste legi dezastruoase pe care, cu excepția celor apropiați de ministru și de PNL, toată lumea le-a criticat cu ferocitate?
Ce poate face aceeași echipă înțepenită care a capturat complet sistemul educațional pentru a schimba acest nivel catastrofal al abandonului școlar la vârste atât de mici?
Ce fel de societate e aceasta, care-și disprețuiește cu atâta înverșunare copiii, ca să poarte de grijă oligarhiei financiar-politice?
Așa cum bine spun și alți analiști, sistemul de educație din România este tras azi puternic înapoi de toate fricile și problemele nerezolvate ale generațiilor adulte care decid azi pentru viitorul copiilor.
Școala românească este locul care arată lumii rana cea mai adâncă și mai durabilă provocată de adulții cu educație proastă, dar care fantasmează încă o dată și mereu că școala a fost mai bună pe vremea lor.
Și chiar dacă astăzi nu o mai spun cu aceeași tărie public, în teren lucruri sunt neschimbate: manualele școlare sunt învechite, programele de predare sunt și mai vechi decât manualele, cantitatea de informație, prost cernută, turnată cu forța în capul copiilor, este în continuare uriașă, iar examenele naționale, concepute tot de niște minți înguste, întrețin această boală practic incurabilă a meditațiilor.
Fără a mai vorbi de absurdul complet al recrutării profesorilor și de inexistența unui sistem transparent și predictibil de angajare în școli.
Școala românească de azi este produsul politicilor elaborate de oameni care nu au înțeles niciodată cu adevărat la ce servește educația într-o lume precum cea contemporană. Ei nu au înțeles nici până azi, și nu o vor face nici în viitor, că rostul prim al școlii este să „fabrice” cetățenia, adică acea calitate umană cu care nu te naști, pe care nu o deprinzi în familie, pe care poți să o transmiți unor tineri astfel încât ei să învețe să trăiască în societate alături de alți oameni, care sunt ca ei sau, mai ales, nu sunt ca ei.
Cetățenia este calitatea de a aparține unei comunități umane formată din indivizi necunoscuți și diferiți, dar împreună cu care trebuie să construim ceva nou și comun. Împreună cu care trebuie să păzim ce am moștenit și cu care avem de lucrat la fața viitorului.
Citește și: Dar cu furia noastră ce faceți?
Eșecul școlii se vede inclusiv în explozia extremismului, a radicalismului, a xenofobiei și a politicilor identitare violente. Pentru că atunci când școala nu te învață cum să crești și să lucrezi alături de cel care nu e ca tine, reflexul tău de om needucat va fi să te refugiezi în poala mamei, adică între ai tăi, iar de acolo să-ți afirmi superioritatea și dreptul absolut la adevăr.
Căci dacă școala nu formează cetățeni, degeaba produce anual olimpici care pleacă din țară. Dacă cetățenia nu se învață în școală, nu mai are unde să se învețe, decât sporadic și individual. Iar fără cetățenie, o societate e un conglomerat de atomi aflați mereu în război unii cu alții, străbătut de fisuri tot mai adânci, de intoleranță și de excluziune, incapabil de solidaritate, de empatie sau de cauze comune.
Speranța mea este că profesorii au deprins ei înșiși cât de puțin gustul și rostul cetățeniei după recentele proteste.
Că nu se vor culca pe o ureche încă 15 ani, mulțumiți de salariul lor sau de minimele condiții asigurate de stat. Dacă ei înșiși nu devin niște cetățeni model, nu putem avea nicio așteptare de la copiii pe care îi educă.
Și, măcar în felul acesta, dacă mai există ceva vocațional în meseria de profesor, această vocație ar consta în a-i convinge măcar pe o parte din cei aproape 40.000 de copii care renunță la școală anual să nu o facă și să-și continue studiile, măcar pentru a avea o profesie și a-și găsi un loc de cetățean în societate.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
