După 1990, România a fost singura țară fostă comunistă care a reînviat partidele istorice. Din păcate, acestea nu au înțeles că lumea a evoluat și nu mai putea fi întoarsă la momentul 1947. Pe lângă vina de a-l fi lăsat pe Carol al II-lea să distrugă democrația românească și pe Antonescu să guverneze, după 1990, partidele istorice au reluat obiceiurile proaste din perioada lor de glorie.
Partidul Național Țărănesc și-a adăugat particula „creștin-democrat” mai mult din rațiuni de imagine. Partidul nu a avut nimic în comun cu această doctrină până în 1947, iar în al doilea rând, nu putem vorbi despre creștin-democrație în state ortodoxe, unde biserica are tradiția de a fi obedientă față de puterera politică. Printre dovezile în acest sens putem menționa susținerea în 1938 de către patriarhul Miron Cristea a dictaturii regale și susținerea în prezent a politicii PSD de către înalta ierarhie a Bisericii Ortodoxe.
CDR a câștigat puterea pe un val de simpatie populară extrem de mare transferat inclusiv asupra unui premier lipsit de orice calităţi de lider, Victor Ciorbea, în prezent un apropiat al PSD. CDR a promis o restructurare nemiloasă a societăţilor de stat falimentare, dar a cedat presiunilor venite din partea sindicaliştilor sau a managerilor care gestionau adevărate mecanisme de căpuşare a acestor societăţi. Statul şi-a menţinut atuurile centraliste, conform unui model francez adaptat la realitățile românești.
Convenția nu a reușit să elimine practicile politice obișnuite, adică centralismul, politizarea administraţiei publice, corupţia şi traficul de influenţă. După 2000, Emil Constantinescu a ieșit din scenă, după ce a impus doi premieri dezastruoși, Victor Ciorbea și Radu Vasile.
În perioada 1996–2000, liberalii nu s-au amestecat în certurile din CDR, deși exista rivalitatea istorică cu PNȚ. Din păcate, venerabilii țărăniști nu au avut decât meritul de a fi suferit în închisori. Au fost mai morali, dar au fost și cel mai puțin competenți. Datorită flerului politic al lui Valeriu Stoica, liberalii s-au salvat politic în 2000 prin ieșirea din CDR. PNL a continuat o colaborare subterană cu PSD până în iunie 2001.
În acest context, merită remarcat faptul că Mircea Ionescu Quintus, președinte al PNL între 1993 și 2001, a fost unul dintre principalii oponenți ai Legii Ticu și a avut o imagine relativ șifonată din cauza colaborării sale foarte strânse cu Securitatea.
În 2004-2008, sub guvernarea Tăriceanu, deși România a înregistrat o creştere economică, s-au luat anumite măsuri de ordin economic care, odată cu declanşarea crizei economice, şi-au arătat efectele negative. Ignorând semnalele crizei, chiar înaintea alegerilor parlamentare din 2008, guvernul Tăriceanu a majorat pensiile cu 20%, salariile profesorilor cu 9% şi ale poliţiştilor cu 20%, precum și salariul minim brut pe economie de la 500 de lei la 540 de lei, ceea ce a avut ca efect mărirea deficitului bugetar de la 0,8% din PIB în 2005 la 5,7% din PIB în 2008.
Guvernul Boc a încercat să înfăptuiască reforma sistemului de pensii, a salarizării și cea a companiilor de stat, prin restructurare, eficientizare şi privatizare.
Facționalismul liberalilor s-a manifestat și după 1989. În 1990, un grup de politicieni excluşi din PNL a înființat un nou partid, numit PNL-Aripa Tânără. În 1991, PNL-AT devine primul partid politic desprins din dreapta „istorică“ care acceptă să colaboreze cu urmașii FSN (guvernul Stolojan), inaugurând astfel o lungă listă de colaborări cu stânga. Din cauza politicii oarecum duplicitare a lui Radu Câmpeanu, PNL nu a mai intrat în Parlament între 1992 și 1996.
Tot în 1991, din PNL se desprinde Partidul Național Liberal-Convenția Democrată, care în 1993 fuzionează cu PNL–AT, formând Partidul Liberal ’93. În iunie 1992, din PNL-AT se desprinde Noul Partid Liberal NPL. În 1996, PL’93 și Partidul Alianței Civice au format Alianța Național-Liberală.
Citește și: De la oamenii președintelui la favoritul lui Hellvig
PNL înglobează PL’93 în 1997, Partidul Alianței Civice în 1998, Alianța pentru România (aripă a PDSR) în 2002, iar în 2003, Uniunea Forțelor de Dreapta și Partidul Național Liberal-Câmpeanu. Fostul PDL a apărut la începutul lui 2008, dintr-o „căsătorie din interes” între PD și PLD, facțiune desprinsă din PNL la începutul lui 2007.
Ulterior, într-un mod cam forțat, noul PDL s-a proclamat ca împărtășind valorile creștin-democrate. A fost un simplu oportunism. E greu să acorzi apelativul de creștin-democrat unui partid provenit dintr-o fuziune între o formațiune politică socialistă (sau social-democrată) și una liberală. Este la fel de greu să îi consideri în prezent liberali sau de dreapta pe Vasile Blaga sau pe Petre Roman, membri de frunte încă din 1990 ai Frontului Salvării Naționale.
Oportunismul lui Crin Antonescu, atunci când s-a înființat USL, a compromis în mare măsură ideea de dreapta și de liberalism. Spre deosebire de alți lideri de azi ai PNL, Ludovic Orban are meritul de a fi printre puținii care s-au opus deschis acestei trădări.
Ulterior, doi parlamentari PNL, membri ai Comisiei de redactare a proiectului unei noi Constituții (o idee a lui Crin Antonescu eșuată în mod lamentabil), au fost condamnați definitiv (George Becali condamnat cu executare și fostul ministru al justiției Tudor Chiuariu condamnat cu suspendare). În 2016, PNL nu a avut idei, ci a reacționat la populismele PSD-ului.
Din păcate, mișcarea liberală are păcatul colaborării cu FSN și PSD. Radu Câmpeanu a colaborat cu diverse formațiuni de stânga, Călin Popescu Tăriceanu a colaborat subteran cu PSD, totul culminând cu struțo-cămila USL.
Marea problemă a politicii românești este că atât PNL cât și PSD fac politică cu aceleași metode din anii ‘90, fiind rupte de realitate. Singura diferență este că PNL nu are tendințe dictatoriale. Dar ca dreapta să se afirme, este nevoie și de clarificarea doctrinară a USR. Din păcate, în cadrul USR s-au manifestat pasager exagerări de gen țărănist. În cadrul REPER, desprins din USR, există uneori unele derapaje stângiste sau chiar comunistoide, la fel ca la fostul PLUS.
Din punctul de vedere al afilierii internaționale, USR-PLUS s-a alăturat grupului ALDE din Parlamentul European. Partidul românesc ALDE este o formațiune de conjunctură, aflată în declin, anexă a PSD.
Dreapta românească va trebui să evolueze nu numai față de 1938, ci și față de 1990. Raportându-ne la perioada de dinainte de 1938, cea mai lungă guvernare liberală a fost cea a lui Ion. C. Brătianu (1876 – 1888), iar cea mai scurtă, guvernul Petre S. Aurelian (noiembrie 1896 – aprilie 1897).
Dacă abordăm problema cronologic, întâi trebuie menționat faptul că unii liberali au fost cooptați între 1991 și 1992 în guvernul Stolojan. Ulterior, PNL a participat la guvernare între 1996 și 2000, în cadrul guvernării CDR, împreună cu PNȚ și PD, două partide mai degrabă de stânga sau de centru-stânga.
Citește și: După Rotativă: cele patru crize posibile
Guvernele Tăriceanu, din perioada 2004-2008, au alcătuit o coaliție întâi cu PD, ulterior cu UDMR și independenți. Guvernarea PDL–UDMR–UNPR din perioada 2009-2012 nu poate fi considerată în totalitate de dreapta.
Guvernul Cioloș a fost un guvern tehnocrat, similar guvernului Stolojan. Prestația sa a contribuit în mare măsură la succesul electoral al PSD din decembrie, probabil și din cauza comportamentului duplicitar al lui Dacian Cioloș și a prezenței în executiv a vicepremierului Vasile Dâncu, membru marcant al PSD.
Ascensiunea USR începând cu iunie 2016 se datorează faptului că a pozat în partid antisistem, proclamând că vrea fie diferit de cele două mari partide tradiționale, PNL și PSD. Succesul de la europarlamentare l-a propulsat pe locul al treilea în ierarhia partidelor.
Un oarecare declin a început mai ales din cauza lui Dan Barna. Acesta a făcut unele declarații cel puțin neinspirate referitoare la relațiile cu Rusia și China, acestea, pe lângă probleme legate de confidențialitatea salariului și investigațiile Rise Project. Barna înclină din păcate spre monarhia prezidențială a lui Emmanuel Macron, un fost mare admirator al lui Vladimir Putin. Dan Barna a intrat într–un con de umbră după alegerea în fruntea USR a lui Cătălin Drulă, care s–a dovedit a fi un lider mult mai eficient și carismatic.
Zilele acestea asistăm la desăvârșirea unei trădări începute acum mai bine de 10 ani. Dacă ne amintim, Klaus Johanis a devenit cunosctut opiniei publice după ce a fost propus prim–ministru de către Crin Antonescu, la instigarea lui Dan Voiculescu, în 2009.
Nu degeaba Traian Băsescu i–a spus „premierul Grivco”. Și–a confirmat porecla înconjurându–se și promovând oameni din PC (Dudu Ionescu, Eduard Hellwig, etc).
În 2014, după eșecul PNL la alegerile europarlamentare, Crin Antonescu a demisionat din funcția de președinte al partidului, fiind înlocuit de Klaus Iohannis. La sfârșitul lui 2014, acesta și–a câștigat primul mandat de președinte. Dar imediat a dat semne referitoare la înclinațiile sale autoritare.
A impus–o pe Alina Gorghiu în funcția de lider al PNL, în detrimentul lui Ludovic Orban. Binețnțeles că vroia un executant ca lider al liberalilor. Cei incompetenți, mai sărăcuți la minte sau mai șantajabili, întotdeauna sunt loiali. Drept rezultat, Alina Gorghiu a dus partidul în cap în 2016.
Klaus Iohanis tot nu s–a dezbărat de apucăturile de diriginte și director de liceu și a vrut să împună ca lider al PNL, în 2017, alt personaj sulfuros, Cristian Bușoi. Ludovic Orban s–a dovedit a fi un lider viabil, aducând PNL la guvernare în 2019.
Reculul la parlamentarele din 2020 este rezultatul acțiunilor lui Klaus Iohannis, care s–a implicat în mod neinspirat în campania electorală. Dacă tot câștigase al doilea mandat, se credea pe cai mari. Trântitul pardesiului în acei ani ar fi trebuit să ne dea de gândit mai mult. A dovedit că este un laș, sacrificându–l pe Ludovic Orban, care a demisionat din funcția de prim–ministru.
Ulterior, USR s–a opus renominalizării acestuia. Mă gândesc că în acea perioadă Dan Barna (care este tot din Sibiu) avusese unele probleme de integritate, pe lângă cele de comportament. O fi vreo coincidență?
Prin impunerea păpușelului Florin Câțu ca prim–ministru și lider al PNL, a devenit din ce în ce mai evident stilul autoritar de conducere al lui Klaus Iohannis, aducând din ce în ce mai mult cu stilul lui Carol al II–lea. Ce este esențial sunt loialitatea și osanalele închinate conducătorului iubit.
Impunerea lui Nicolae Ciucă ca prim–minstru și lider de partid a fost bomboana pe colivă. A fost singurul general premier în Uniunea Europeană și printre puținii în istoria României. Pudelii prezidențiali susțineau că este ceva neceesar în contextul războiului cu Ucraina. Dacă ne–am lua după această logică, ar trebui să avem 27 de generali prim–miniștri.
Crearea marii coaliții PNL–PSD este reînvierea fostei USL. Probabil, având idei puține și fixe, fostul burgermeirster de Hermannstadt a vrut să copieze modelul promovat de Angela Merkel. Mai bine copiezi prost, decât să creezi ceva viabil. Numai că partidul doamnei Merkel este acum in opoziție, iar doamna suspină după Putin.
Citește și: De ce nu au intrat în grevă și universitățile?
Dacă ne gândim bine, doamna provine din fosta RDG. Ion Mihai Pacepa scria despre legăturile dintre unii sași și STASI și despre faptul că unii din ei au fost trimiși spioni în fosta RFG. Megalomania lui Klaus Iohannis s–a accentuat odată cu vremea. Este adeptul conduceri personale prin executanți limitați și loiali. Dacă e să facem o comparație, este cel mai slab președinte de după 1990.
De la Ion Iliescu nu puteam aștepta multe, dată fiind biografia lui . Traian Băsescu a demarat unele reforme. Emil Constantinescu are măcar scuza că a fost primul președinte necomunist, accesul său la putere având loc într–un context dificil. Dar Klaus Iohannis nu are nici o scuză. De multe ori, când trebuia să ia o poziție, nu a făcut–o. Alteori a creat tensiuni. La recenta grevă a profesorilor s-a comportat ca un prim–secretar PCR de dinainte de 1989.
Nici măcar odată cu declanșarea conflictului din Ucraina nu a fost mai activ. De multe ori s–a remarcat prin tăcere. Iar unul din prietenii apropiați ai domniei sale este căsătorit cu sora unui politician moldovean apropiat de Rusia.
Ieri, dată cu aniversarea zilei sale de naștere și a Pieței Universității, și–a desăvârșit trădarea, numind un al 4-lea premier de la PSD. Mai mult decât atât, dacă ne referim la miniștrii PNL, sunt promovați cei fideli președintelui în totalitate, indiferent de imaginea sau de competența lor. Se aplică principiul comunist al rotației cadrelor.
Cătălin Predoiu, care a readus justiția în epoca Dragnea, va fi vice–premier și ministru de Interne. Alina Gorghiu, cu probleme de competență și de imagine va fi ministru la Justiție. Ligia Deca, care a făcut sluj în fața lui în public, va rămâne și ea în funcție, după ce a făcut praf Legile Educației. Nicolae Ciucă este președintele Senatului.
Este o mișcare inteligentă, care îi asigură spatele. Președintele Senatului este al doilea om în stat. Kaiser–ul Klaus repetă obiceiul ultimului kaiser german, Wilhelm al II–lea, care după Otto von Bismarck a avut numai cancelari incompetenți, care l–au ascultat orbește. Împreună au făcut imperiul praf.
Klaus Iohannis seamănă oarecum cu Viktor Orban. Au început activitatea politică în calitate de reformiști și sfârșesc prin a–l copia pe Vladimir Putin. Este mai mult decât evident declinul PNL. Ficusul de la Cotroceni, nu înțelege nimic sau nu vrea să înțeleagă. PSD ar putea fi tentat să facă alinață cu AUR în 2024. Probabil este tot creația PSD, pentru a repeta anul 2000. Locul PNL poate fi ocupat de partide care să fie cu adevărat de opoziție. Dar pașii în acest sens sunt încă timizi. Datorită președintelui, PNL riscă să repete soarta PNȚ din 2000.
Ceea ce se întâmplă în aceste zile trage înapoi România cu destui ani. Dar se pune intrebarea care este cauza. Incompetența, megalomania, frica, oportunismul, șantajul sau avem altă conservă din Est?
- „Linguşirea este plata anticipată a trădării care ţi se pregăteşte.” – Nicolae Iorga
- „S-a trădat: s-a înclinat cu coroana în mână, ca şi când ar fi fost o pălărie.” – Stanislaw Jerzy Lec
- „Râsul trădează nivelul prostiei.” – Jan Lechicki
- „Trădarea s-a sprijinit întotdeauna pe ruda ei umilă, făţărnicia.” – Stefan Zweig
- „Cine are stofă de trădător mai târziu va strica învoiala.” – Tirso de Molina
