De la izbucnirea războiului ruso-ucrainean, în februarie 2022, sancțiunile economice ale USA și UE impuse Rusiei au devenit vitale în acțiunea de descurajare a Moscovei, pentru a nu mai continua agresiunea militară. Cu toate acestea, președintele Putin nu dă semne că ar dori să oprească atacul asupra Ucrainei, deși economia rusească a intrat în recesiune. În acest context, se pune întrebarea cât de eficiente sunt sancțiunile ca instrument de politică externă a comunității internaționale și cum poate fi evaluată eficiența acestora.
PRESShub a invitat-o la un interviu pe Leonela Leca, cercetător asociat la GLOBSEC Bratislava și cercetător-analist senior la Centrul de Studii Globale, ce aparține Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Este și colaborator al Center for European Policy Analysis (Washington DC).
Cele mai importante declarații ale Leonelei Leca
Ce era cândva forma de pedepsire a statelor, acum a devenit instrument restrictiv, de coerciție, utilizat la nivel individual, asupra persoanelor.
Sancțiunile folosite în prezent au potențial enorm în a contribui la pacea și securitatea internaționala atunci când sunt coroborate cu alte instrumente de soluționare a conflictelor precum prevenția, medierea, menținerea păcii și consolidarea păcii.
Efectul pozitiv pe care îl are amenințarea de a fi sancționat reprezintă un avantaj al utilizării sancțiunilor.
Practica a demonstrat efectul de prevenție obținut în cazul amenințării cu sancțiuni nu doar asupra subiectului țintă, ci și asupra statelor terțe. Putem să ne gândim la reacția Kazahstanului în contextul embargoului petrolier impus Rusiei sau impactul sancțiunilor rusești asupra Chinei.
Cumulul de sancțiuni denumite sancțiuni cuprinzătoare sunt considerate de Consiliul de Securitate al ONU de evitat pentru a preveni crizele umanitare.
Sancțiunile împotriva Iranului în perioada Obama pot fi considerate exemplu de sancțiuni care fac parte dintr-o strategie diplomatică de succes.
PRESShub: Ar fi util să începem cu un mic istoric al sancțiunilor, ca instrument de politică externă. Când au introdus statele sancțiunile ca mod de pedepsire pentru alte state?
Leonela Leca: Chiar dacă își au originile în Grecia Antică, sancțiunile au devenit instrument de politică externă abia în secolul XX. Crearea Ligii Națiunilor și organizarea mondială de după Tratatul de Pace de la Paris aveau drept obiectiv evitarea izbucnirii unor noi conflicte majore.
La acel moment s-a început utilizarea blocadelor economice ca forță ce putea reprezenta o contrapondere războiului. Astfel, au început să se perfecționeze tehnicile utilizate în Primul Război Mondial prin care era restricționat accesul unui stat la economia internațională până la epuizarea și cedarea în fața unor forțe revoluționare sau a colapsului social.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, sancțiunile au devenit un instrument la care s-a recurs din ce în ce mai des. Dependența economică dintre națiuni, amplificată de globalizare, progresul tehnologic și științific au modelat potențialul și tipologia sancțiunilor.
Pe larg utilizate de către Consiliul de Securitate al ONU, au devenit populare în SUA, urmând ca apoi măsurile restrictive, așa cum sunt denumite astăzi în limbajul comunitar, să fie preluate și aplicate de către Uniunea Europeană.
Sancțiunile reprezintă mai întâi de toate un fenomen politic. Din acest motiv, atât politicienii (practicienii), dar și teoreticienii trebuie să facă față provocărilor și oportunitătilor pe care acestea le oferă.
Pe lângă continua extindere a spectrului și tipului sancțiunilor, contextul în care sunt impuse se dezvoltă exponențial. Prin urmare, a rămâne adeptul metodelor și abordărilor istorice ale sancțiunilor nu este cea mai rațională alegere.
Ce era cândva forma de pedepsire a statelor, acum a devenit, de exemplu, instrument restrictiv, de coerciție, utilizat la nivel individual, asupra persoanelor.
Dezbaterea continuă atât pe formă (definiția) cât și pe funcția (scopul) sancțiunilor. Din păcate, dacă analizam multiplele studii de caz existente, observăm că adeseori există o ambiguitate flagrantă în discursul politic despre sancțiuni. Se iau decizii de a sancționa o țară fără a include analize economice consistente sau sunt folosite fără a avea o agendă de politică externă bine articulată.
Cred că ar fi nevoie de o lămurire. Ne puteți da o definiție clasică a sancțiunilor?
Una din definiții, precum este cea a lui Cohen și Goldman, prezintă sancțiunile ca instrument de management al riscului în politica externă, folosit în gestionarea crizelor acute și pentru a răspunde riscurilor pe termen lung. Sancțiunile sunt folosite în principal pentru a modela comportamentul prin influențarea motivației la care un adversar trebuie să răspundă, în mod normal prin creșterea costului unui comportament indezirabil.
Realitatea însă este mult mai complexă. Dezbaterea publică, politică și științifică despre sancțiuni pornește de la premisa că rolul sancțiunilor constă în a forța schimbarea de comportament a subiectului țintă.
Chiar dacă acest rol coercitiv este adeseori fundamentul care justifică impunerea sancțiunilor, scopul acestora nu se reduce doar la modificarea de ordin behavioristic.
Mulți teoreticieni, cât și practicieni ai relațiilor internaționale, precum și istoricul sancțiunilor sugerează că rolul sancțiunilor este și acela de descurajare (de exemplu, prin creșterea costurilor activităților întreprinse de subiectul țintă) și semnalizare (a subiectului/statului țintă sau a părților/statelor terțe – în descurajarea escaladării unui conflict, de exemplu).
Paradigma devine tot mai complexă atunci când sunt analizate procesele de implementare și evaluare a sancțiunilor. Aceasta parte a ecuației rămâne puțin explorată. În momentul implementării sancțiunilor, apare intersecția dintre dreptul internațional și relațiile internaționale, realismul și teoriile instituționale noi care ne spun ca realitățile politice motivează și constrâng comportamentul statului.
Așadar, sancțiunile nu pot fi abordate în sistem binar, pro sau contra, eficiente sau nu, ci în complexitatea ecosistemului în care sunt aplicate și evaluate precum și prin stabilirea etaloanelor de referința corecte, înțelegând variabilele incluse.
În pofida amplitudinii demersului, revenind la întrebarea inițială, sancțiunile folosite în prezent au potențial enorm în a contribui la pacea și securitatea internaționala atunci când sunt coroborate cu alte instrumente de soluționare a conflictelor precum prevenția, medierea, menținerea păcii și consolidarea păcii.
Citește și: Zelenski: Putin este obosit de viață, dar nu e obosit de război. Când se termina invazia
În comunitatea de externiști, au existat critici la adresa consecințelor sancțiunilor, inclusiv asupra celor impuse de ONU. Care crezi că sunt limitele și avantajele lor?
Chiar dacă criticii sancțiunilor impuse de ONU, spre exemplu, observau că în general sancțiunile au rata mare de eșec, comunitatea internațională a extins utilizarea lor în calitate de instrument non-militar împotriva abuzurilor la adresa securității internaționale.
Tocmai pentru că marele avantaj oferit de sancțiuni constă în rolul coercitiv, de descurajare și semnalizare fără utilizarea forței.
Efectul pozitiv pe care îl are amenințarea de a fi sancționat reprezintă un avantaj al utilizării sancțiunilor.
Practica a demonstrat efectul de prevenție obținut în cazul amenințării cu sancțiuni nu doar asupra subiectului țintă, ci și asupra statelor terțe. Putem să ne gândim la reacția Kazahstanului în contextul embargoului petrolier impus Rusiei sau impactul sancțiunilor rusești asupra Chinei.
O dezbatere amplă asupra limitărilor sancțiunilor a fost generată de criza umanitară creată de sancțiunile impuse împotriva Irak-ului în anii ’90. Un deceniu de sancțiuni și pierderi umane de peste un milion de oameni nu au contribuit la evitarea atacului militar.
Comunitatea internațională a recunoscut, la acel moment, eșecul acestui regim de sancțiuni, și, odată cu atacurile din 11 septembrie au fost elaborate sancțiunile de tip „smart”, sancțiunile care vizează preponderent elitele aflate la conducere și sunt considerate a avea impact minim asupra populației.
Așadar sunt de evitat sancțiunile care au efecte asupra populației și se recomandă cele care au drept țintă elita conducătoare a unui stat.
Rose Gottemoelle, fost secretar general adjunct al NATO și fost subsecretar de stat al SUA, afirma în articolul său „The Evolution of Sanctions” că sancțiunile țintite reprezintă o tehnică unică, sancțiunea cu țintă rămânând astfel pe toată durata implementării.
Însă, din cauza caracterului politic al sancțiunilor și prelungirea perioadei în care sunt impuse, apar sancțiuni subsecvente, în final transformându-se în sancțiuni hibride, mai exact combinații de embargouri, sancțiuni țintite, financiare etc.
cumulul de sancțiuni denumite sancțiuni cuprinzătoare sunt considerate de Consiliul de Securitate al ONU de evitat pentru a preveni crizele umanitare.
Irak, fosta Iugoslavie și Haiti sunt câteva exemple în care au fost folosite sancțiuni cuprinzătoare. Din aceste motive, sunt preferate sancțiunilor financiare (care se consideră a fi cu impact minim asupra populației), diplomatice, restricții în domeniul armamentului, aviației, restricțiile de călătorie etc.
În cazul Iranului, sancțiunile asupra acestui stat cum sunt evaluate?
Printre aspectele pozitive ale sancțiunilor împotriva Iranului putem aminti că în mandatul lui Obama, în urma decuplării financiare și economice de la economia globală, sancțiunile au fost parte dintr-o strategie diplomatică de succes, deoarece au dus la negocierea acordului nuclear, chiar dacă acesta a fost blocat mai apoi de Administrația Trump. Este un exemplu clasic de impact pozitiv al sancțiunilor atunci când sunt însoțite de alte măsuri de politică externă.
La polul opus, al consecințelor negative în timp, având in vedere particularitatea Iranului, s-a consolidat puterea statului, în ciuda sancțiunilor internaționale. Alte consecințe negative ar fi dezvoltarea unei economii/piețe negre (adeseori înregistrându-se în cazul comerțului cu armament), comerțului în numele statului țintă, apariția unor noi hub-uri logistice, comerciale, volatilitatea și creșterea prețurilor pentru bunurile sancționate etc.
Cea mai mare limitare și provocare a sancțiunilor rămâne dificultatea de evaluare a succesului sau eșecului sancțiunilor în contextul paradigmelor actuale. Nu doar accesul la date statistice și indicatori economici credibili devin dificile.
Dezbaterea majoră are loc în jurul măsurării succesului. Acesta poate fi raportat la scopul inițial al sancțiunilor sau, potrivit unor autori, la măsurarea eficienței și impactului colateral produs de sancțiuni.
Dacă ne raportăm la scop, majoritatea sancțiunilor pot fi considerate un eșec. Dacă ținem cont de faptul că scopul reprezintă elementul ce ține mai mult de retorica justificării sancțiunilor, modalitatea de evaluare se schimbă.
Chiar dacă paradigma de power politics este cea din care derivă sancțiunile, măsurarea eficienței sancțiunilor ar justifica mai corect utilizarea într-un număr tot mai mare al sancțiunilor.
Au existat cazuri în istorie ca sancțiunile economice impuse unui stat să modifice comportamentul acelui stat?
Evidența statistică ne arată că în cazul sancțiunilor multilaterale combinate – clasice cu cele financiare – rata de succes este de 35-40%. Această incidență scade mult în cazul sancțiunilor unilaterale – aproximativ la 20%.
Cu privire la exemple în istorie în care sancțiunile au modificat comportamentul statului vizat, ținând cont și de rolul de descurajare și semnalizare al sancțiunilor, pot fi invocate numeroase spețe.
Cazurile clasice de sancțiuni care și-au atins obiectivul sunt cele precum sancțiunile impuse de către SUA împotriva Indiei (1965-1967), SUA împotriva Taiwanului (1976-1977), Grecia împotriva Albaniei (1994-1995).
Sancțiunile impuse fostei Iugoslavii au impus Belgradul să accepte Acordurile de la Dayton. Sancțiunile împotriva Iranului în perioada Obama pot fi considerate exemplu de sancțiuni care fac parte dintr-o strategie diplomatică de succes. Cazul Africii de Sud este elocvent dacă ne raportăm strict la obiectiv, însă a durat peste trei decenii – regimul a fost schimbat după o perioada de 30 de ani de sancțiuni.
În general, se înregistrează o rată de succes mai mare în cazul statelor mai mici. Națiunile mari și imperiile au o reziliență mai mare. A fost cazul Italiei naziste, al Germaniei și al Japoniei militariste care au răspuns la sancțiuni devenind mult mai agresive.
Expansiunea teritorială le-a asigurat controlului resurselor cheie (cereale, cărbune, petrol) care erau amenințate prin sancțiuni. Leadership-ul este important. Un stat mare cu un lider puternic, fără conflicte interne va rezista mult mai bine schimbării de regim.
Un alt factor care influențează rata de succes îl constituie perioada de implementare a sancțiunilor. Regimuri de sancțiuni impuse pe o perioadă foarte lungă de timp sporesc adeseori antagonismul dintre state în loc să îl rezolve.
Cele importante declarații ale Leonelei Leca
Printre lecțiile învățate din 2014, se numără în primul rând conștientizarea practicii defectuoase de a nu impune sancțiuni concertate, imediate. În 2014, acest proces de impunere de sancțiuni s-a realizat într-un mod tergiversat.
Putin a anunțat că sancțiunile din 2014 au costat Rusia 160 miliarde de dolari. Este important să nuanțăm anumite aspecte.
O particularitate a sancțiunilor din acest an o reprezintă și perfecționarea din perspectiva instituțională. UE a devenit în ultimele două decenii un „emițător” activ de sancțiuni, acum fiind comparabilă cu SUA, campioana statelor sancționatoare.
Rusia fiind un stat mare, nu unul mic, vor descuraja sancțiunile actuale comportamentul politic și militar al Rusiei în viitorul apropiat?
Teoria sancțiunilor ne spune că în cazul unui stat mare cu un lider puternic, fără a avea conflicte interne, cel mai probabil doar sancțiunile nu vor produce o schimbare de regim. Ce este însă important de înțeles este că sancțiunile nu fac parte dintr-un mecanism izolat de celelalte instrumente de politică externă și de securitate.
Folosirea forței, negocieri active, eforturi de mediere a păcii, operațiuni de menținere a păcii, toate fac parte din spectrul de acțiuni care însoțesc sancțiunile.
De această abordare integrată a securității internaționale depinde și evoluția comportamentului politic și militar al Rusiei în viitorul apropiat. Sunt multe elemente fără precedent istoric atât în acest efort al comunității internaționale de a impune sancțiuni Rusiei, cât și în particularitățile războiului Kremlinului împotriva Ucrainei, așadar scenariile cu care putem opera sunt multiple.
Cât de eficiente au fost sancțiunile impuse Federației Ruse de către comunitatea vestică între 2014-2022? Ce lecții am putea învăța în urma acestui episod?
Scopul impunerii sancțiunilor împotriva Rusiei în 2014, formulat atât de către Statele Unite cât și de Uniunea Europeană, a fost retragerea forțelor armate din Crimeea și revenirea acestui teritoriu în granițele Ucrainei.
Acest scop nu a fost atins, matricea clasică ne-ar spune că sancțiunile nu au avut succes. Totuși, este o abordare reductivă. Pe lângă efectul de stigmatizare a unui stat atât de mare și atât de interconectat la economia globală precum este Rusia, costurile sancțiunilor pentru Kremlin au fost și continuă să fie enorme.
Putin a anunțat că sancțiunile din 2014 au costat Rusia 160 miliarde de dolari. Este important să nuanțăm anumite aspecte.
Sancțiunile au fost impuse pe un fundal deja dificil pentru economia rusă. Analizele credibile existente ne arată clar că stagnarea economică se înregistra înainte de sancțiunile din 2014. Corelarea dintre prețul scăzut al petrolului și rubla este documentată pe parcursul anilor 2013-2015 și poate fi izolată de sancțiuni. Așadar efectul imediat resimțit de economia rusească nu se datorează sancțiunilor, ci contextului economic existent șn acea perioadă.
În anii care au urmat, sectorul în care sancțiunile au fost în mod categoric eficiente este cel financiar. Corporațiile rusești, incapabile să acceseze capital occidental pentru finanțare externă, au avut de suferit cel mai mult.
Sancțiunile financiare au creat o discrepanță între investițiile proiectate și disponibilitatea de capital, existând chiar și zvonuri că unii giganți energetici ruși erau dispuși să vândă o parte din acțiuni pentru a crește capitalul propriu. Companiile industriei de apărare și cele de construcții au avut, de asemenea, de suferit.
Absorbirea Peninsulei Crimeea, care a devenit dependentă de bugetul federal, a devenit mult mai scumpă pentru Rusia.
Există opinii potrivit cărora sancțiunile impuse de Occident în 2014 au oferit Ucrainei un spațiu de consolidare (în special al sectorului de apărare), necesar pentru următoarele faze ale conflictului cât și cultivarea unei noi elite politice.
Comunitatea internațională a avut multe lecții de învățat din episodul 2014. Chiar dacă eficiența sancțiunilor impuse începând cu 2014 reprezintă un exercițiu complex care poate fi speculat în ambele direcții, sunt convinsă că sancțiunile împotriva Federației Ruse vor deveni un punct de cotitură în teoria practică internațională de impunere, implementare, monitorizare și evaluare a sancțiunilor.
Printre lecțiile învățate, se numără în primul rând conștientizarea practicii defectuoase de a nu impune sancțiuni concertate, imediate. În 2014, acest proces de impunere de sancțiuni s-a realizat într-un mod tergiversat.
În 2014, mai întâi SUA au impus un rând de sancțiuni în martie, sub forma înghețării unor active, urmând ca în vară, abia după dezastrul prăbușirii avionului Malaysia Airlines MH1, atât SUA cât și UE să impună un alt val de sancțiuni economice.
Următoarele valuri de sancțiuni au venit oarecum întârziat, după episoade precum interferența Rusiei în alegerile din SUA și cazul Skripal, permițând Moscovei să se adapteze la noul context.
Sancțiunile au devenit o provocare pentru oligarhi, dar și o oportunitate pentru siloviki, popularitatea lui Putin a crescut substanțial, obținând peste 80% începând cu martie 2014.
Elitele de la Kremlin au obținut un alibi pentru declinul economic care a urmat, blamând comunitatea externă. Occidentul a învățat din aceste greșeli – sincronizarea eforturilor ar contribui la maximizarea rolului si impactului sancțiunilor.
Dar cele din prezent împotriva Rusiei, cât sunt ele de eficiente? Dacă ați analiza comparativ setul de sancțiuni impuse în perioada 2014-22 și cele din anul 2022, ce observații ați avea?
Este prematur să facem o evaluare realistă având în vedere perioada scurtă de la impunerea sancțiunilor, scalarea lor pe parcursul anului și a faptului că unele măsuri restrictive intră în vigoare abia la finele anului (cum este embargoul împotriva petrolului rusesc).
Totuși, trebuie să ținem cont atât de impactul și costurile războiului pentru Rusia, cât si de faptul ca este pentru prima dată când 37 de state impun asemenea sancțiuni asupra unei economii atât de mari. Ce putem monitoriza acum sunt evoluțiile economice din Rusia și o anumită dinamică geopolitică din regiune.
Statele din regiunea pe care Rusia o consideră zona de influență a Kremlinului dau semne de distanțare de Rusia în anumite spețe. Pe lângă progresul înregistrat de Ucraina și Republica Moldova în obținerea statutului de candidat al UE, avem semnale din partea Azerbaidjanului sau Kazahstanului, care nu speculează doar economic noile oportunități, ci semnalează luarea de poziții mai ferme în problematica rusă. Baku a denumit pentru prima dată Rusia stat agresor, de exemplu. Sunt semnale care trebuie capitalizate acum.
Când vorbim de impactul sancțiunilor asupra economiei ruse, bineînțeles, sancțiunile financiare sunt cele mai importante în termeni de eficiență. Decuplarea băncilor mari de la sistemul SWIFT, înghețarea a mai mult de jumătate din rezervele financiare ale Rusiei, sancționarea a peste 1.000 de persoane individuale și afaceri limitează capacitatea Rusiei să susțină războiul și să atenueze riscurile aferente sancțiunilor.
În termeni economici și comerciali, diferite modelări arată o contractare a economiei rusești de până la 10%.
Premierul rus a anunțat că deficitul bugetar va fi în 2023 aproximativ de 48,1 miliarde dolari, echivalentul a 20% din PIB.
Guvernul rus se așteaptă la un buget deficitar pentru cel puțin trei ani, Rusia pregătindu-se pentru cea mai mare recesiune a unei economii atât de mari.
Absența investițiilor și restricțiile asupra economiei reale vor influența cu siguranță potențialul economic al Rusiei în anii următori. Un impact imediat se înregistrează în domeniul accesului la tehnologie și componente industriale, care erodează capabilitatea militară a Kremlinului.
Rusia se îndreaptă spre state mai puțin avansate tehnologic, precum Iranul și Coreea de Nord, pentru a susține cu echipamente războiul. Mai mult, din cauza întreruperii lanțurilor de aprovizionare cu componente cruciale în industria de apărare, Moscova își dezgroapă stocurile moștenite de pe vremuri sovietice.
Perspectiva comercială a Rusiei este compromisă. Chiar dacă accesul la date veridice din Rusia este extrem de dificil, experții care analizează rapoartele marilor parteneri comerciali ai Rusiei arată că importurile au scăzut cu 75%. Dacă în primele 6 luni, impactul a putut fi ocolit, pe termen lung sancțiunile vor produce efecte majore.
Probabil cel mai important rezultat deja înregistrat îl reprezintă decuplarea pieței energetice a UE de hidrocarburile din Rusia. Pe lângă blocarea proiectului Nord Stream, un proiect simbol pentru Putin, Europa nu va mai fi piața primară pentru livrările de energie din Rusia.
Scăderea de la 40% la 9% din importurile comunitare de gaze, renunțarea la cărbunele rusesc precum și embargoul petrolier care va intra în vigoare din decembrie 2022 pentru petrol și produse petroliere livrate pe cale maritimă și februarie 2023 pentru produse petroliere, cât și imposibilitatea de a asigura și reasigura navele rusești în UE, remodelează total piața globală de energie.
Dacă până în 2022, încă mai exista naivitatea că Rusia este un partener energetic durabil, această iluzie s-a disipat inclusiv pentru partenerii tradiționali ai Kremlinului.
Reputația Rusiei a fost distrusă în câteva luni, Moscova deja pierzând cote de piață în favoarea Algeriei, Qatarului, Azerbaidjanului, etc. Bineînțeles, costurile pierderii acestor piețe sunt resimțite la Kremlin.
Guvernul rus a anunțat că aproximativ 6.6 miliarde de dolari vor fi pierduți anual în cazul întreruperii livrărilor de gaz către UE.
Comparând cele două seturi de sancțiuni observăm că ambele valuri au fost impuse pe fondul unor crize pre-existente și atunci când se face evaluarea eficienței, trebuie analizat acest context.
Dacă în 2014, Rusia se confrunta cu prețul scăzut al petrolului și economia în declin, în 2022 avem de a face cu o economie globală vulnerabilă în contextul post-pandemic, prețuri volatile la energie și inflație record. Multe economii sunt în pragul recesiunii.
Sancțiunile impuse Rusiei în 2022 au fost coordonate și adoptate mult mai rapid. Dacă în 2014, ritmul lent de scalare al sancțiunilor a pus UE în mod special, în dezavantaj față de Rusia care s-a demonstrat a fi mult mai abilă, în 2022, Occidentul pare mult mai determinat, cu poziții articulate și clare în scalarea sancțiunilor.
Cu siguranță, dacă Occidentul reacționa mult mai decisiv și sincronizat în 2014, rolul de descurajare al sancțiunilor ar fi fost mai consistent în acea faza incipientă. Interesantă este și creșterea popularității lui Putin în 2014 față de scăderea din 2022.
O particularitate a sancțiunilor din acest an o reprezintă și perfecționarea din perspectiva instituțională. UE a devenit în ultimele două decenii un „emițător” activ de sancțiuni, acum fiind comparabilă cu SUA, campioana statelor sancționatoare.
Începând cu 2022, nu doar SUA și Consiliul de Securitate al ONU pun accent pe crearea de mecanisme adaptate provocărilor actuale ale sancțiunilor, problematica apare și pe agenda de la Bruxelles.
De exemplu, propuneri precum crearea de mecanisme care să descurajeze eludarea sancțiunilor, inclusiv de către cetățenii UE reprezintă o calibrare la contextul actual. UE a introdus o lista clară de criterii pentru a sancționa inclusiv cetățenii UE care vor facilita eludarea de la sancțiuni.
Citește și: Der Spiegel: Rețeaua de secții de poliție chinezești din Europa
Are Rusia capacitatea să umple golurile economice în urma fracturii cu statele vestice, cultivând relații economice cu alte state care au refuzat să se alăture comunității internaționale pro sancțiuni?
De rezultatul războiului din Ucraina va depinde poziționarea ulterioară a Rusiei. Kremlinul va încerca să mimeze o reorientare spre state terțe, așa cum o face în domeniul energetic tatonând piețele asiatice.
Trebuie însă să existe, pe lângă capacitatea financiară, tehnologică și cea de infrastructură și intenția, interesul și disponibilitatea acelor state de a consolida economic Moscova.
Simplificând conturul unei proiecții, înclin să cred mai mult scenariul enunțat de președintele Joe Biden, care a anunțat că sancțiunile impuse Rusiei sunt bazate pe modelul iranian și vor duce la izolarea țării.
Pornind de la această comparație, și bazându-ne pe paradigma actuală în care se află Rusia, izolarea țării va fi una severă, dar vor exista și consecințe negative, riscul de consolidare a unui regim autoritar.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
