Anul care stă să se încheie a fost unul generos în mari evenimente. Lecțiile pe care ni le-a oferit sunt numeroase și depinde numai de noi să găsim înțelepciunea și echilibrul pentru a învăța ceva din tot ce ni s-a întâmplat în ultimele douăsprezece luni. Dintre toate, aș reține aici patru, două cu implicații mondiale și două cu consecințe naționale.
1) Pandemia de Covid 19 s-a stins aproape de la sine, lăsând în urma sa milioane de morți și un conflict mai ascuțit ca niciodată între știință și pseudoștiință, între adevăr și fake news, între solidaritate și egoism. Cei doi ani de pandemie oficială au pus la grea încercare societățile actuale, iar cea românească nu pare să fi ieșit mai întărită din dura experiență la care a fost supusă.
A fost o perioadă în care s-au consolidat dispozitivele de manipulare și de fabricare a ignoranței, de agregare a unor comunități pretins cunoscătoare în jurul unor falși profeți și cinici lideri de opinie, care au cultivat până la exasperare neîncrederea în știință și care au contribuit pretutindeni la adâncirea fisurilor existente în societate.
În același timp, în condițiile unei gestionări adeseori deficitare, abuzive sau chiar dincolo de limitele legii de către stat a pandemiei, rolul nefast al acestor dispozitive s-a tradus și prin confiscarea și, deci, anihilarea posibilităților de critică necesară a formelor de putere, a mecanismelor securitare și de capturare a unei părți crescânde din viețile private a oamenilor de către diferitele și netransparentele structuri de informații.
Citește și: Transelectrica, prime de sute de mii de euro pentru angajați, în plină criză a energiei
Pe de altă parte, pandemia a consfințit deplasarea preferințelor sociale dinspre libertate spre securitate, punând astfel capăt paradigmei libertății născută din cenușa totalitarismelor secolului al XX-lea.
2) Agresiunea Rusiei asupra Ucrainei ne-a întors cu șapte decenii în urmă, reînviind o formă parțial tehnologizată a războiului clasic. Pentru iubitorii de filme SF, invazia declanșată de o putere captivă încă propagandei sovietice din anii stalinismului a fost un șoc prin desfășurarea masivă de echipament militar și de acțiuni tipice mai degrabă pentru cel de-Al Doilea Război Mondial decât pentru Star Wars sau alte ficțiuni tehnologice.
Ocuparea de teritoriu cu armament greu, bombardarea orașelor, a spitalelor, gărilor, școlilor, uciderea și violarea civililor ne-au trezit la o realitate pe care o credeam depășită, dacă am fi rămas cumva insensibili la crimele oribile petrecute în alte zone ale lumii în ultimele zeci de ani.
Dacă astfel de lucruri ne priveau mai puțin când se întâmplau în Africa, în Orientul Mijlociu sau în Asia, vecinătatea ororii ne-a redus încrederea în progresul moral al omenirii.
În același timp, criza energetică declanșată de războiul dus de Rusia în Ucraina a scos la iveală supărătoarea dependență de și complicitate cu Rusia, fragilitatea arhitecturii diplomatice și de relații internaționale atunci când este construită pe compromis și interese mai puțin transparente.
Iar ca un efect al acestei crize, la un capăt al ei, regăsim un stat incompetent și incoerent, care se trezește cu cămara plină de oalele sparte în timp de privatizările frauduloase sau de contractele direcționate spre grupuri de interese obscure și prădătoare.
3) În plan intern, societatea românească trăiește încă stupefacția și frustrarea – abil întreținute de o clasă politică eșuată și iresponsabilă – a neadmiterii în spațiul Schengen.
O țintă de politică externă și diplomație construită prost, urmărită de niște politicieni incapabili să articuleze câteva fraze corecte în limba română, darmite să priceapă subtilitățile dialogului internațional.
O țintă mărită artificial de o media cumpărată cu bani grei de către partidele aflate la guvernare, care au sperat să-și poată compensa o parte din politicile interne jalnice printr-un succes răsunător în exterior.
Refuzul Austriei – refuz arbitrar și profund nedrept în raport cu oamenii de rând din societatea românească – a reaprins flacăra frustrării naționale și a crizei de identitate specifică națiunilor care nu și-au încheiat creșterea și care au nevoie neîncetat să-și reconfirme demnitatea, să-și vadă recunoscute de către ceilalți mândria și valoarea.
Boicotul a tot-ce-este-austriac – ca abilă găselniță a unor politicieni care au căutat astfel să se eschiveze de la asumarea responsabilității pentru un eșec de proporții – nu a produs mai multă solidaritate socială, ci mai multă diviziune socială. Și poate nu este deloc întâmplător că printre promotorii boicotului se găsesc tocmai aceia care au boicotat vaccinul și masca sau care au promovat propaganda rusească în timpul războiului din Ucraina.
O deloc stranie coerență îi unește în aceste destabilizatoare și repetate lupte publice ale lor.
4) Adaug la lista evenimentelor marcante ale acestui an dezbaterea din jurul sinistrelor proiecte de legi ale Educației. O fac pentru că ea dă seama de riscul pe termen lung pe care îl creează pentru societate promovarea de către o rețea de oameni foarte puternici, dar lipsiți de orice integritate, a unor proiecte anume concepute pentru interesele acestei rețele și nicidecum pentru generațiile de mâine, proiecte care nu promit o Românie mai dreaptă și mai educată, ci o Românie mai capturată și mai îngăduitoare cu frauda.
Din păcate pentru noi toți, proiectul prezidențial „România educată” este un uriaș eșec și am convingerea că odată cu plecarea lui Klaus Iohannis de la Cotroceni acest proiect se va risipi ca un nor de fum, ca și cum n-ar fi existat vreodată.
Dar tot din păcate pentru noi toți, rămâne actual pericolul din proiectele de legi ale Educației, știind că absolut toată garnitura de persoane care a contribuit la fabricarea lor și-a păstrat funcțiile și rolurile după plecarea forțată a lui Sorin Cîmpeanu, ba chiar și le-a consolidat pe alocuri, astfel încât ne putem aștepta ca 2023 să fie anul în care această rețea de putere să încerce să impună cu orice preț, prin lege, un model de Educație care să frâneze dezvoltarea României de dragul rămânerii la manșa puterii a acelorași rectori, secretari de stat, inspectori și alții asemeni lor branșați la resursele educației.
Rezumând, cred că toate aceste evenimente au evidențiat, pentru a câta oară, slăbiciunea structurală a statului și incapacitatea lui de a gestiona eficient, predictibil și în interesul oamenilor crizele prin care poate trece la un moment dat o societate.
Am văzut în acest an, în toată splendoarea sa, spectacolul grotesc al deficitului de etică și integritate publică: atunci când poți aduna într-un același guvern un prim-ministru, un ministru de Interne și un ministru al Educației suspectați temeinic de plagiat și fraudă intelectuală, e greu să susții că România trebuie să fie una educată și să convingi oamenii că merită să se alinieze în spatele unor idealuri comune promovate de asemenea personaje.
A fost un an din care au ieșit înfrânți, ca de obicei, concetățenii noștri cei mai săraci și mai dezavantajați din satele și orașele românești: pandemia, războiul, criza energetică, neaderarea la Schengen sau gestionarea defectuoasă a educației – toate acestea îi lovesc în primul rând pe ei și pe copiii lor.
Nu a fost un an în care dreptatea socială și solidaritatea să iasă câștigătoare, dimpotrivă. Iar lecțiile acestui an vor fi învățate în anii ce vin, căci, cu siguranță, niciuna din provocările lui 2022 nu se încheie la noaptea dintre ani.
Și pentru că tot e ora bilanțului, îmi iau libertatea de a numi aici doar două personalități care țin aprinsă în România flacăra speranței, care sunt cel puțin pentru mine veritabile modele sociale și morale: Emilia Șercan și Valeriu Nicolae.
Fără aceste două personalități, pe care puterea le amenință și le hărțuiește necontenit în loc să le recunoască meritele, ne-am pierde repere importante din devenirea noastră ca națiune demnă printre națiunile europene.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
