De fiecare dată când gângava putere politică de la București se află în lipsă de idei și simte pericolul, caută să se pună la adăpost împotriva societății atentând la drepturile și libertățile fundamentale.
În 2017, o făcea sinistrul cuplu teleormănean Liviu Dragnea-Carmen Dan, speriați că pofta lor neostoită de control ar putea fi amenințată de nemulțumirile oamenilor, așa cum s-a întâmplat în iarna Ordonanței 13. Iar rezultatul acestui demers s-a văzut un an mai târziu, atunci când, în august 2018, forțele de represiune aflate în slujba celor doi au zdrobit cu brutalitate o adunare pașnică a românilor veniți din toată lumea la București să protesteze împotriva abuzurilor guvernamentale.
Astăzi, parcă trăim într-un film prost cu un scenariu care se repetă. Doar că el este repetat la inițiativa unor personaje cu uriașe probleme de integritate morală și profesională, ajunse în poziții ireal de înalte prin metode obscure și nedemocratice.
Nicolae Ciucă și Lucian Bode sunt expresia cea mai nefericită a unui sistem represiv.
Slab educați, incapabili să articuleze fraze fluente, deci și idei coerente, amețiți de aburii puterii, vulnerabili major din punct de vedere etic, au inițiative care contravin celor mai elementare reguli ale jocului democratic.
Unul dintre ei este un general scăpătat, care și-a încălcat toate promisiunile de a nu părăsi armata pentru politică; iar celălalt este un funcționăraș abil, care a știut să-și subordoneze și să compromită oameni și instituții numai ca să poată defila el cu pieptul umflat în fața gărzilor de onoare.
Împreună, cei doi, întâmplător liberali, consideră că libertatea de exprimare și libertatea de asociere sunt prea slab încadrate, că prea facem abuz de ele și că de aceea se cuvine ca ele să fie limitate prin măsuri severe.
„Amenințările și atingerile aduse demnității persoanelor”, formula incriminantă, e de natură să ne dea frisoane, atunci când ne gândim la cât de gingaș pe partea de demnitate este domnul Bode. Mai grav, dacă două persoane se asociază să-l atingă suav în demnitate pe domnul Bode, ele riscă direct între 2 și 7 ani de închisoare.
Dacă mai mulți cetățeni revoltați, așa cum s-a întâmplat de curând, protestează în fața Ministerului Afacerilor de Interne, pentru a denunța plagiatul și abuzurile unui ministru, ei sunt pasibili de intervenția în forță a organelor de ordine și de ani grei de închisoare.
Nici Nicolae Ciucă, nici Lucian Bode, nu au exercițiul și experiența libertăților democratice.
Primul a crescut în disciplina riguroasă a armatei, în care ordinul și supunerea strictă sunt regula supremă; al doilea a urcat amețitor în ierarhiile puterii practicând un abil joc al supușeniei și puterii discreționare. Prin urmare, încă o dată, în ciuda pretinsei lor apartenențe la un partid liberal, din liberalismul căruia nu a mai rămas decât un nume terfelit, cei doi au deprins în timp plăcerea acumulării de putere și reflexul îngrădirii libertăților celor care le contestă „capacitățile” și „integritatea”.
Iar asta se întâmplă în corul de aplauze ori în complicitatea tăcută a așa-zisei „familii liberale”, o comunitate politică preocupată de putere și de privilegii, nu de drepturi și libertăți. Nu există niciun motiv pentru care am aștepta așadar de la cei doi ori de la liberali vreo reacție față de o inițiativă liberticidă.
Libertățile și drepturile civile se văd azi amenințate pretutindeni în jurul nostru. Pandemia și războiul au dat puterii gustul exercitării unei puteri discreționare, în situație de urgență, sub pretextul necesității de a putea interveni oricând și oricum în numele unei securități superioare, definite tot de putere și în folosul ei.
În acest răstimp, societatea civilă a fost redusă la tăcere, anesteziată, în condițiile în care puterea și-a fabricat propria contestare, propriul dușman controlabil, în extremismul de dreapta și în conspiraționismul gregar, abil manipulate de dinăuntrul țării și din afara ei.
Libertatea de asociere și libertatea de exprimare sunt drepturi fundamentale înscrise în Constituție. Ele sunt un barometru foarte sensibil al sănătății unei democrații. Pentru a le dobândi, cetățenii din țările democratice și-au dat viața în ultimele două secole, într-un joc permanent de deplasare a limitelor: puterea încercând să le restrângă, societatea civilă și opoziția încercând să le lărgească.
Ceea ce e de natură să alerteze numaidecât apărătorii democrației este tentația puterii de a încadra anumite dintre manifestările acestor două libertăți în „calomnie”, „defăimare”, „amenințare”, „atingere adusă demnității”, un spațiu fluid în care aceeași putere are capacitatea totală de a defini ce este „defăimarea” sau „amenințarea” sau de a numi „atingere adusă demnității” bunăoară faptul de a enunța public faptul că cei doi plagiatori din guvern sunt într-adevăr acuzați de furt intelectual.
Oricât ar spune niște protestatari că ei acționează în numele drepturilor lor fundamentale, prim-ministrul general sau ministrul de interne au libertatea (privilegiul mai degrabă) de a trasa ei înșiși, prin dispozitive înarmate, cu gaze lacrimogene sau cu articole de lege restrictive, limitele foarte sensibile ale „demnității” lor.
Mai mult și mai grav, atunci când ei adaugă în Codul Penal circumstanța agravantă după care „fapta este săvârșită de două sau mai multe persoane împreună”, avem de-a face cu un atac brutal la libertatea de asociere.
Nu e deloc dificil să observăm cum distinșii noștri iliberali, seduși de aburii puterii discreționare, mută libertățile în domeniul „faptelor săvârșite”, adică preschimbă limbajul drepturilor civile în infracțiuni de natură penală.
Cele două libertăți amenințate azi sunt puterea celor fără de putere. Părinții fondatori ai democrației au știut că o democrație se poate prăbuși ușor în tiranie dacă nu există în societate mecanisme care să permită existența contraputerilor civile și politice.
De aceea, constituțiile și practicile politice din democrațiile avansate au îngăduit (nu mereu cu dragă inimă) exercitarea acestor contraputeri, cu mijloace de expresie care le sunt specifice și adaptate: protestul spontan, revolta, greva, pamfletul, caricatura, presa liberă etc. Împotriva abuzurilor și nedreptăților, împotriva nesimțirii unor guvernanți lipsiți ei înșiși de onoare și demnitate, de minimă integritate și de minimă competență, societatea civilă și opoziția politică nu au dreptul să tacă și nu tac.
Dacă sunt reduse la tăcere, dacă deprindem gustul tăcerii și al capului plecat care ne avantajează pentru locurile de muncă, salariile sau beneficiile noastre de orice fel, putem fi siguri că nu peste multă vreme tăcerea noastră nu va mai fi capabilă să articuleze un strigă de ajutor atunci când, din cauza acestei puteri copleșitoare și ticăloase, unii dintre noi vor intra în închisoare, alții vor lua calea exilului, în timp ce spitalele ard, clădirile se prăbușesc, doctoratele se plagiază, iar președintele veghează exclusiv la propriul său confort.
Cu cât puterea se dovedește mai represivă, cu atât libertatea de exprimare și de asociere trebuie să fie mai guralivă, mai vizibilă și mai greu de controlat. Doar așa putem da o șansă democrației românești.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
