Cuvintele pierdute în eter de ministrul Culturii, cu scurt timp în urmă, aproape că te făceau să strigi „Banzai!” Dar nu, nici pomeneală. Vorbe în vânt.
Avem „lipsă de modele”! Dar poate că era bine de început cu propriul guvern.
Manelele nu sunt artă!? Greu de spus, pentru că nu știm dacă se referea la genul muzical străvechi oriental sau la eticheta pusă pe producțiile muzicale la zi. Dar să fiu iertată, maneaua este ultima problemă a ministrului.
În paranteză fie spus, pe lângă anumite texte ale pop-singerilor, multe dintre cele de manele par librete de operă. Poate că mai bine ar începe un curs în școli despre ce înseamnă maneaua adevărată, adică un fel de diferență între adidas și addidas.
Dar cu un minister care anunța cu emfază includerea „tradiţiei creşterii cailor de rasă lipiţană din România pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii a UNESCO”, la ce grad de seriozitate te poți aștepta?
Nici nu știi, ministrul Culturii este și al agriculturii? Poate invers? Oricum, nu pricepi nimic.
Nu e rasă românească, nu e rasă tradițională ca cea a cailor de povară și trăpașii românești care au fost alături de români pe câmpuri de luptă, dar mai ales la muncile agricole.
Poate a revenit acest job Ministerului Culturii, pentru că acolo stau specialiștii în dosare UNESCO, deși nu cred că vreun angajat ar recunoaște rasa dintre doi cai puși alături. Dar nu asta e important.
Important, Crucial și ca Unică urgență ar fi fost pentru un Minister al Culturii tezaurizarea, clasarea în patrimoniu național și UNESCO a moștenirii culturale, partiturilor enesciene, opera lui Eliade…. Ei, bine, nu, acestea sunt aproape de spulberate de tot soiul de licitații.
Dacă nu erau niște oameni dependenți de aceste opere care să tragă semnale de alarmă, să facă crize în public, dar și așa, nu suntem siguri de nimic. Mai precis, nu suntem mai siguri ca în cazul lipițanului. Nu vă faceți griji, iubesc caii, știu să și călăresc.
Cultură cu de-a sila…!?
Să ne continuăm „iluminarea”. Implicare. „… obligativitatea mergerii la teatru, la operă, la muzeu. Copiii, după ce fac această vizită (și/sau vizionare, aș adăuga eu), să facă un eseu despre ceea ce au văzut, astfel încât să le creştem obiceiul de a face acest lucru. Acum este recomandat, foarte puţină lume se întâmplă să meargă pe la instituţii de cultură şi lucrurile nu pot merge bine în felul ăsta”.
Exagerez, doar un pic, ca să clarific. Se știe că nu se face primăvară cu o floare, iar de la o vizită/vizionare la „dependență” știu și dopații că e nevoie de consum. Constant.
Însă, exact așa se îngroapă cultura de 34 de ani. Se cosmetizează efectele, pentru că au expunere publică.
Nu există și n-a existat vreo strategie. Ba, mai rău. Din cauza modelului de subvenționare, central și local, s-a ajuns la anomalii care, în realitate, îngrădesc accesul la cultură și lasă mult loc de manevră „pseudo-artei”. Am scris nenumărate articole despre accesul la cultură. Un fel de lătrat la lună.
CULTURA ROMÂNEASCĂ are probleme multe, dar două sunt evidente pentru oricine.
Perspectiva consumatorului.
Pragul de accesibilitate. Disponibilitatea și pragul de intrare
Artele spectacolului. Pentru copii. Dacă în București este inflație de teatre (de păpuși, muzicale) dedicate copiilor, inclusiv în teatre clasice sunt programe dedicate copiilor, în țară jalea este maximă. Sunt copii care până la adolescență, chiar maturitate, nu intră într-o sală de teatru. Nu au unde, nici cum. Operă, sală de concerte, doar o glumă proastă.
Financiar, situația stă și mai rău. Biletele de spectacole pleacă de la 30 de lei, în general, o combinată adult 25 + copil 15 lei. Ținând cont că în sistemul privat sunt cam aceleași prețuri, nu înțeleg unde se duce subvenția? Știe cineva? Cine trebuie să facă evaluări să ne spună unde se duc banii? Bine, la operă, concerte de muzică clasică, se sfârșește totul.
Dacă ai copilul sub 8 ani, nu intră, iar dacă este mai mare plătești preț întreg. Îi rămâne copilului să mănânce ciorba așa cum i-a fost pregătită. Nu are meniu à la carte. În fine, părintele nu-i poate oferi decât ce-și permite.
La Opera din Paris sunt pass-uri speciale pentru copii și tineri până la U28, la cele din Berlin etc, ai ofertă pentru copii și tineri (5-18 ani) cu reducere de 50-70% la bilete. Atelierele special organizate sunt gratuite.
Cam așa formezi obiceiul de consum și poți spera la bruma de cultură pe care noi doar o invocăm. Să nu mâniem pe Dumnezeu. Teoretic, și la noi există prețuri speciale, doar că nu se pot achiziționa acele bilete. Am înțeles, doar dacă se vine la sediu sau în grup, prin școală.
Într-un articol anterior (aici), referitor la Muzeul Național de Artă, parcă anticipând spusele ministrului, arătam că guvernul britanic își iubește cetățenii și îi lasă să intre gratuit în muzee – artă, istorie, istorie naturală etc (valabil în toată Marea Britanie). Cum era normal, au apărut comentariile. Că e o excepție și în alte capitale se plătește. Sigur. Trebuie să explic.
Citește și: Gratuitatea în muzee. O comparație între București și Londra
La Luvru, este mai ieftină intrarea decât la MNAR, chiar și fără muzeele satelit. N-am să fac o comparație între cele două „cantități” de opere de artă ce pot fi văzute. Voi spune așa.
La Luvru există GRATUITATE pentru copii + grupul UE 18-26 de ani + invalizi și însoțitori. La MNAR, pentru aceleași grupuri se plătește intrare. La Luvru, în prețul biletului intră și expozițiile temporare și Muzeul Delacroix.
La București, la MNAR, se vizitează doar colecția permanentă. Pentru expoziții se plătesc în plus 20 de lei. Totul pornind de la filosofia GREȘITĂ cu care construiesc consumatorul de artă, de artele spectacolului etc. Îl prind o dată și îl execută.
În concluzie, cine merge cu copilul la Luvru plătește 75 de lei pentru colecții, expoziții și muzeul Delacroix. Cine merge la MNAR cu copilul plătește 90 de lei, doar pentru colecții.
Sau mai are o alternativă combinată de 50 de lei. Dar dacă mai vrei și o expoziție mai adaugi 40 de lei. De aici îți dai seama că prețurile de listă n-au nicio logică. Sunt doar gloanțe oarbe. Altfel, prețuri ca afară.
Pentru adulți, când vine vorba de artele spectacolului, lucrurile sunt mai simple. Dacă ai avut norocul să îți faci rost de o educație, îți poți face alegerile singur. Asta în cazul în care ai și bani și dacă te lasă managementul instituției publice de cultură, pe care, ca un fraier, deja, o pre-finanțezi.
Dacă numeri banii, poți alege o strapontină la Ateneu, unde stai ciuci, pentru 20 de euro/concert. Sau, iată, dacă ești din Craiova, managementul teatrului „Marin Sorescu” a descoperit o definiție importantă pentru Artele Spectacolului: „GRUP A: – public spectator participant, astfel: …Completând aceste profiluri, putem identifica și o altă „rudă” (deloc săracă) a spectatorului „fan”, pe care l-am putea numi snob.
Acesta este interesat de reprezentația care propune „nume de afiș”, vedete de televiziune sau chiar VIP-uri (a căror valoare artistică nu face obiectul acestei discuții), fiind dispus să plătească tariful biletului fără a fi interesat de regie, scenografie și nici măcar de textul spectacolului.” (SIC)(Extras din proiectul de management 2016-2021).
Așa a ajuns „Creatorul de teatru”, spectacolul TNB, în turneu la Craiova, cu bilete cu 212% mai scumpe ca în București (170 față 80).
Gurile rele spun că diferența a mers la o firmă privată cu doi angajați. Nu știu, e treaba Ministerului Culturii să dezvăluie acest mister. Rămân puțin în Craiova, cu acest teatru național oltenesc care suge subvenții de la două surse. Ministerul Culturii și Primărie. Există aici un festival anual. Shakeaspeare.
Olguța Vasilescu, recte, primăria, a alocat, anul trecut, festivalului 500.000 de euro. Foarte frumos. Printre altele, în procesul verbal de motivare, bănuiesc că așa se face, se vorbea de accesibilitate (mă gândesc că, în primul rând pentru craioveni).
Ei bine, biletele au avut prețuri între 130 și 250 de lei. Pentru spectacole fără aceeași „atractivitate” au fost și mai ieftine. Concluzia e că, n-a fost niciun spectacol sold out, ba, foarte multe locuri nevândute (includ și invitațiile).
S-ar putea, totuși, să fie o treabă de cocoșeală. Oltenii să le arate sibienilor (FITS) că ei pot mai mult. La Sibiu, cursa creșterii s-a oprit la 150 de lei pe bilet. Putem interpreta că e și o formă de a tăia accesul la creația internațională, altfel decât cum o făcea Ceaușescu.
Dacă nu, înseamnă că sunt puțini snobi în Craiova, nu știu cum au fost identificați ca și categorie. Îmi pare rău pentru efortul Olguței Vasilescu, mai ales că apreciez că susține Opera din Craiova, singura nesubvenționată de minister, și că a ajuns bătaia de joc a unora, care, poate le au cu dramaturgia, dar nimic în comun cu managementul.
Și onor, dom’ ministru, până faceți ceva competent și coerent, aș vrea ca personajul care și-a făcut clienții snobi să dispară. Pare mai calificat ca vânzător într-un show room cu mărci de lux.
Ar mai fi independenții.
Pentru mine, susținător al sectorului independent, scriind mult de-a lungul timpului, cu exemple, și militând pentru finanțarea formală a acestuia, cea mai mare glumă mi se pare existența AFCN, ARCUB, Creart (poate și altele).
Entități micro-finanțatoare pentru independenți, chipurile, dar le regăsim tot acolo unde se duc și subvențiile de la stat, sau, susținând artiști, gata angajați, eventual, tot la stat. Nu știu dacă e de râs sau de plâns.
Calitatea actului artistic subvenționat
Aparent, imposibil de evaluat/măsurat. Fals. Să nu își facă iluzii nominații zilei. Se face afară, se poate face și aici. Calitatea administrativă a actului artistic este perfect măsurabilă. E vorba la cât și cui trimitem subvenții să facă ce? Misiune, Obiective, Etalonare (benchmark) etc
Actul „artistic, chiar şi pseudo-artistic” nu poate fi cenzurat, zice ministrul. Corect. Dar sigur NU poat fi subvenționat.
Cel mai flagrant caz la acest capitol este finanțarea de către Primăria Capitalei a unui teatru de revistă, care mai are și o extra-sursă de venit, „Grădina de vară Herăstrău”, locul unde nu se întâmplă nimic. Cultura penelor de struț.
De 34 de ani, asistăm la același ritual.
Se bagă mâna în borcan și se împrăștie cu miere. Apar ceva scandaluri când e vorba de schimbări, înlocuiri, bugetări, sinecuri etc. Nimeni nu e întrebat de ce face aia sau cealaltă. (Dacă) Se citesc, an de an, niște rapoarte sau proiecte (am citat mai sus dintr-unul), care mai de care mai goale în idei, bifând cu emfază câte like-uri și urmăritori pe paginile de socializare, mai nou, audiența online, câte articole au apărut în presă, de-aia vedeți parteneriatele media pe afișe, etc. Multă vorbărie, ca atunci când n-ai de spus nimic, și am ajuns în ziua de astăzi, când ministrul culturii e oripilat.
Într-un alt raport managerial, noi, publicul, suntem trecuți la capitolul amenințare!!!: „Insuficienta dezvoltare a publicului consumator de artă și dans contemporan”. Păi, ce faceți, măi, oameni buni? Nu vă ascund că aceste rapoarte manageriale conțin perle mai multe decât la lucrările de BAC. Sau managerii spun lucruri trăsnite, să nu se supere Ianțu.
Totul va rămâne la fel, iar noi „snobi, imbecili”, până nu se pun obligativități manageriale prin lege. Abordarea și viziunea actului cultural trebuie schimbată cu 180 de grade.
Analiza de eficiență, eficacitate, progres în cazul managementului cultural. Fără iluzii. Managementul e la fel indiferent de industrie. Creativă, muzeală, auto, hotelieră, etc. Diferă tipul de produs.
Totul e simplu. De la cifre globale, la analize nominale. Pentru a nu plictisi pe nimeni cu tehnicitatea managerială voi enumera câteva capitole.
Indicatorii sălilor de spectacol și turnee. Acoperirea pe zile calendaristice stagionale, pe fiecare produs propriu în parte. Acoperirea pe evenimente terțe. De ex., anul trecut Opera Națională Română a avut 113 spectacole, așa au raportat. Din 300 de zile, asta înseamnă 30%. Royal Opera House are între 230-280.
Teatrul Național din Londra face anual turnee în minim 30 de orașe. Funcționează cu trei săli la Londra (la noi sunt 7 la TNB) și au circa 350 de spectacole pe an în capitală (sunt și mult în turnee).
Dar, atenție, cu o listă mult mai scurtă de angajați pentru că se lucrează pe proiecte cu colaboratori și voluntari. Asta îți dă și avantajul că nu trebuie să vezi aceiași angajați tot timpul.
Indicatori bugetari de costuri. Premiere. Break even uri premiere. Reluări
Indicatori personal artistic. De la câte spectacole pe lună prestează fiecare angajat din departamentele artistice la Invitați (ca roluri), freelance. S-ar putea constata că sunt necesare co-producții naționale. Un angajat, în cazul fericit are, acum, 3-4 spectacole pe lună. Spus chiar din interior. Proporția de implicare tineri. Știați că sunt artiști care au lunar mai multe spectacole pe persoană fizică decât cele pe salariul de angajat?
- Indicatori de personal tehnic și auxiliar. Freelancer/angajați. Sunt instituții cu birouri de contabilitate mamut.
- Indicatori de programe clasic/contemporan, național/internațional etc Mai întâi, însă, definiția clară de clasic și contemporan.
- Transparentizarea tarifelor de servicii.
- Indicatori pentru vânzărea biletelor. Structura de venituri din bilete ieftine/scumpe, gratuități/vânzări.
Am spicuit puțin din ce lipsește, dar e eminamente managerial.
Deocamdată, rapoartele conțin înșiruiri aride de activități, încât, dacă nu te întrebi când au ajuns oamenii aceia acasă, te întrebi care a fost scopul, ce obiective au urmărit? Iar în condițiile în care se raportează că s-a muncit atât de mult, nici nu-i de mirare că există așa o impresie proastă despre spectator, vizitator.
Citește și: Peste 4.800 de morți în urma cutremurelor care au devastat Turcia și Siria
Reiterez. Cu legislația, structura organizatorică și voința din ultimii 34 de ani nu se va face nimic. Va fi o parte a artiștilor bine conectată care va câștiga mult, mai mult decât omologii vestici, dar cu „pseudo-artă”, citând din clasici.
Cei tineri, unii vor avea noroc, dar majoritatea va ceda. Standardul artistic se va duce tot în jos, salvat din când în când de excepții. Dar cât să mai reziste și acelea? Spectatorul/Vizitatorul, sfatul meu, să strângă bani și să facă sejururi culturale. E simplu.
În vest, se pun programele pe stagiune completă, cu foarte mult timp înainte, astfel că poți beneficia de tarife de călătorii și cazare mici. Odată ajunși, aveți și intrări în expoziții și muzee gratuite sau la prețuri onorabile. Ai și șansa să vezi în carne și oase staruri pe care nu le-ai văzut decât pe ecrane sau la TV.
Biletele, dacă nu sunt sensibil mai ieftine ca aici, deși, unele sunt, garantez că merită orice eurocent sau pence în plus.
Nu, nu părinții, copii, tinerii nu vor să meargă, ar merge, dar accesibilitatea este, în termeni reali, o piedică.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
