Monika Băluțescu trăiește acum în Germania și în Spania. S-a născut la București unde a studiat arhitectura. Când a ajuns în „câmpul muncii”, la proiectare, la ICRAL, își amintește că directorul, la fiecare ședință, își începea discursul cu vorbele: „Proiectarea e niște jigodii!”, indiferent de tema ședinței.
Monika și colegii ei erau tineri, atunci se amuzau. Dar n-au uitat niciodată cum și-au început cariera de arhitecți în România comunistă.
A trăit cutremurul din ’77 numărând și inventariind pagubele enorme din București. „Din martie până în toamnă am lucrat pe teren, la evaluări de daune”, spune ea în interviul care urmează, „a fost perioada cea mai deprimantă, în contact cu necazurile oamenilor loviți de calamitate”. Apoi a venit alt „cutremur”, cel care a mutilat fața Bucureștiului: Casa Poporului.
„Era ceva apăsător în timpurile acelea”, spune acum Monika Băluțescu. „Nu lipsa produselor alimentare sau frigul din case, sau discursurile găunoase, interminabile de la televizor, te deranjau cel mai mult, ci ideea că trăiai tot timpul într-o dublă morală. Cumva tot știai că mai există și altceva, care poate se numea libertatea de gândire și exprimare. Mi-am dorit să plec.”
Ajunsă în Germania a lucrat la început ca translator, apoi ca arhitect. Iar din 2010 se ocupă alături de prietena sa Livia Gramma Medilanski, fostă gimnastă stabilită la Düsseldorf, de o asociație, „Atheneum”, pe care au înființat-o pentru a schimba imaginea României în străinătate. Ideea pleca de la faptul că în Düsseldorf există Palatul Jägerhof, care a fost reședința Casei princiare Hohenzollern-Sigmaringen.
De aici, la 20 aprilie 1866, Karl-Eitel Friedrich von Hohenzollern-Sigmaringen pleca incognito spre București, unde, la 26 martie 1881, era proclamat Rege al României.
Am purtat această discuție cu Monika Băluțescu încercând să aflăm cum poate re-naște în sufletul unui emigrant din comunism, dorința de a apăra locul care atunci, l-a dezamăgit.
PRESShub: Ați studiat arhitectura în România și apoi ați emigrat în Germania. Ce a însemnat să fii arhitect în România comunistă. De ce, când și cum ați plecat din țară?
Monika Băluțescu: Amintirile despre această perioadă sunt un amalgam de imagini atât de diferite… După absolvirea facultății am fost angajată la I.C.R.A.L., la proiectare. Am întâlnit oameni cumsecade, figuri ciudate, caragialești, erau mostre de caractere pentru toate categoriile umane. Când ne aduna în sala de ședințe pe toți, ingineri, desenatori, muncitori de la centre, directorul ne privea urât și își începea invariabil discursul cu vorbele: „Proiectarea e niște jigodii”, indiferent de tema ședinței.
La Proiectare erau totuși niște intelectuali, oameni trecuți prin învățământul superior, deci, „demni” de un dispreț profund! Dar eram încă tineri, capabili să ne amuzăm de atâta prostie…
Acolo m-a găsit cutremurul din ’77. Din martie până în toamnă am lucrat pe teren, la evaluări de daune, statistici, analize speciale etc. A fost perioada cea mai deprimantă, în contact cu necazurile oamenilor loviți de calamitate. Dar eram tot încă tineri, capabili să ne refacem sufletește mai repede decât am face-o azi…
La un moment dat, câteva zeci de arhitecți din București au fost detașați la Sala Polivalentă pentru a lucra – timp de vreo trei luni, cred – la celebra machetă a orașului, concepută în urma dorinței președintelui de a schimba fața capitalei după ideile megalomane, pe care le-a și pus, de altfel, în practică. Eram și eu printre ei. Se năștea Casa Poporului.
Am asistat apoi la demolarea unor cartiere istorice, clădiri valoroase, mutări și ascunderi de biserici, asta dacă aveau norocul să nu fie rase de pe fața orașului.
Ceva era apăsător în timpurile acelea. Nu lipsa produselor alimentare sau frigul din case, sau discursurile găunoase, interminabile de la televizor te deranjau, ci ideea că trăiai tot timpul într-o dublă morală. Cumva tot știai că mai există și altceva, care poate se numea libertatea de gândire și exprimare. Mi-am dorit să plec. Nu am reușit să ajung nici măcar într-o excursie până la Ruse, în schimb soțul meu, surprinzător și paradoxal, a primit aprobare pentru o vizită la rude în RFG. I-am spus că dacă se întoarce, divorțez.
Ceea ce a urmat, a fost probabil cea mai grea încercare pentru amândoi. Era anul 1981. El nu era fericit acolo, singur, luptându-se cu limba germană pe care nu o cunoștea, cu toate demersurile pentru a obține azil politic, iar eu, acasă, cu actele de reîntregirea familiei depuse, cu locuința pe care a trebuit să o predau colegilor de la I.C.R.A.L., cu mutarea disciplinară de la locul de muncă și vizitele săptămânale la oficiul de pașapoarte ca să întreb dacă mi-au venit „formularele mari”.
Cine a trecut prin asta, știe precis despre ce vorbesc! Cam atunci Ceaușescu avusese ideea că cei care voiau să plece trebuia să plătească taxele de școlarizare. De unde zeci de mii de dolari? Am ajuns în Germania abia după doi ani, în 1983.
Citește și: România care decolează cu Wizz-ul. Cum poți ajunge cineva într-o țară care nu e a ta
Cum a fost adaptarea în Germania?
Eu m-am adaptat mai ușor, oricum femeile sunt mai flexibile. Știam și limba germană. A fost o plăcere să observ obiceiuri din alte locuri, să trăiesc, în sfârșit, versiunea mea despre o viață civilizată și să înțeleg, până la urmă, cum funcționeză o democrație.
Am umblat din nou la școli. După școala de limbă germană, care a fost o etapă necesară spre înțelegerea funcționării unei societăți atât de diferite, a urmat o școală de 18 luni, care mi-a oferit o diplomă de secretară.
Mi-am pus degetele înfricoșate pe tastatura unui calculator, am învățat cum să scriu scrisori oficiale, cum să bat la mașină 120 de semne pe minut, cum funcționează o întreprindere, ce înseamnă să ai bani în bancă și alte minuni de care mă bucuram ca un copil la Crăciun.
Primul loc de muncă l-am obținut la o mare întreprindere industrială, în staff-ul de conducere al directorului. Și, pentru că de la patru ani vorbeam și franceza, am lucrat ca traducătoare. Apoi am intrat într-un birou de arhitectură, unde am reînceput să lucrez în meseria mea.
A urmat o firmă mare, un așa-numit „Bauträger”, care proiecta, executa și vindea imobile de toate categoriile.
Vă rog să ne faceți o comparație între modurile de lucru, de viziune și de carieră în arhitectură acolo, față de România.
Practicarea arhitecturii în Germania mi-a oferit satisfacții. Mă bucur să știu că în orașul X sau Y există case, birouri moderne sau magazine pe care le-am proiectat. Mă amuza faptul că la întrebarea „ce meserie aveți?”, pusă de oameni care nu mă cunoșteau, iar eu răspundeam arhitect diplomat, mă mai întrebau sfios „…aveți și Abitur (diploma de bacalaureat)?”
Când aflau că da, deveneam cineva important. Un lucru pe care l-am înțeles mai târziu: pe vremuri se accepta ca și meseriașii buni în domeniu, tâmplari, zidari etc., care construiseră ceva cu mâinile lor, să aibă dreptul să își spună arhitecți.
Dar când patronul firmei la care lucram s-a plictisit să mai investească și și-a dorit doar să călătorească în toată lumea, firma a luat-o în jos. A fost închisă secția de proiectare, iar eu am ajuns din nou secretară a directorului pentru vreo doi ani, ajutând la finalizarea proiectelor rămase.
Am avut atunci ideea să încep a privi peste umărul agentului imobiliar care ne vindea casele, am lucrat o vreme cu el, l-am ispitit până am obținut toate informațiile necesare acestui job. Când m-am considerat pregătită, am intrat la cea mai mare agenție imobiliară din Düsseldorf, care opera cu clienți și imobile de înaltă clasă.
Prima vilă pe care am reușit să o valorific avea prețul de 2.000.000 de euro. Nu aș fi crezut niciodată că îmi va plăcea să fac așa ceva.
Dar ideea de a reuni o casă cu o familie, de a căuta ca cele două părți să se îndrăgească una pe alta și să îi văd că zâmbesc fericiți, m-a entuziasmat. Contribuiam totodată și la mulțumirea vânzătorului. Asta implica multă muncă, multe drumuri, nu aveam weekend și mai concuram, ca fiecare, cu ceilalți colegi… deci animozități.
La un moment dat, m-am asociat cu niște colegi și am deschis o altă firmă de imobiliare, care a avut mult succes până când un constructor ne-a furat o sumă enormă de bani, vânzând singur trei obiecte proiectate și executate de noi. Acesta a fost sfârșitul firmei la care am muncit foarte mult, așa cum muncești pentru tine. M-am pensionat și am mai lucrat cu un birou autorizat de traduceri, pentru română, germană și franceză.
Cred că din ce v-am povestit reiese că la orice loc de muncă din lumea asta poți descoperi aceeași imagine, în sensul că ai să găsești peste tot aceeași tipologie.
Lingușitorul, profitorul, incompetentul dar și pe cel care muncește conștiincios, pe colegul bun, pe cel care te îndrumă dezinteresat sau pe șeful autoritar. Există și în Germania birocrație, dar este una care, în final, funcționează. Regulile sunt foarte stricte, dar nu îi vine nimănui ideea să le ignore sau chiar să le încalce.
Cum se poate face mai ușor adaptarea la o altă cultură și viață socială? Povestiți-ne despre prietenii din Germania.
Avem multi prieteni în Germania. Români și germani. Oamenii se împrietenesc cu adevărat atunci când au afinități de comportament și aceleași unde de comunicare. Când am aflat de revoluție, în scurt timp salonul casei noastre s-a umplut până în tavan de pachetele aduse de vecini, prieteni germani și români.
O bună prietenă de-a noastră, nemțoaică, membră a unei societăți de teatru de amatori a strâns din orașul ei o enormă cantitate de lucruri pentru copii, alimente, jucării și haine, a organizat un convoi de trei sau patru camioane și au plecat împreună cu soțul meu în România. Au transportat atunci chiar și aparatură medicală pentru spitale.
M-am întâlnit cu colegi de școală sau de facultate, am făcut și cunoștiințe noi și ne întâlneam des, găteam românește și povesteam. Mă amuza întotdeauna – atunci când societatea era amestecată și aduceam la masă minunatele noastre preparate românești – să le observ privirea îngrozită la vederea salatei de vinete, a sarmalelor sau murăturilor. Dar vă las să ghiciți care dintre ei erau cei mai încântați după ce le gustau.
În definitiv, meniul german din seara de ajun este și acum salata de cartofi cu cremwurști. Sigur, în ziua de Crăciun au gâscă, prăjituri, tort și altele. Dar să nu uităm că au avut și vremuri grele după război.
Vecinii noștri, oameni foarte drăguți și cu o avere serioasă strânsă pentru copii, povesteau cum, în tinerețe, femeile mergeau pe câmp să strângă cartofii care rămâneau în brazdă, ca să aibă ce mânca. Bărbații din familiile lor erau de multe ori dispăruți în în război…
Avem prieteni români care s-au afirmat prin priceperea profesională și seriozitatea cu care abordau orice probleme de muncă sau de viață. Un profesor universitar neurochirurg, cu nenumărate lucrări de valoare publicate in Germania și SUA, o antrenoare federală de gimnastică ale cărei succese mai au ecou și azi, ingineri, doctori, stomatologi, literați sau actori. Dacă ești om, întâlnești oameni.
Ați pus bazele unei asociații în Germania, împreună cu doamna Livia Medilanski. Care au fost gândurile dvs atunci, cum au fost începuturile?
În anul 2010, doamnna Livia Grama Medilanski, fostă antrenoare federală la gimnastică artistică, mâhnită de „renumele” alocat pe nedrept românilor, și de comentariile tendențioase generate de unele evenimente contrarii spiritului autentic al poporului nostru, s-a gândit să facă ceva pentru a arăta poporului german ce a fost România și ce este ea acum. Și așa a apărut asociația Atheneum la Düsseldorf.
Ideea pleacă de la faptul că în Düsseldorf există un palat, Palatul Jägerhof, astăzi Muzeul Goethe. El are o istorie mai aparte. Din anul 1852, palatul a fost reședința Casei princiare Hohenzollern-Sigmaringen. De aici, la 20 aprilie 1866, Karl-Eitel Friedrich von Hohenzollern-Sigmaringen a plecat – incognito – spre România.
El a fost proclamat la 26 martie 1881 Rege al României. Întreaga domnie a lui Carol I s-a caracterizat printr-o remarcabilă stabilitate politică, cârmuind cu măsură şi modestie deasupra fracţiunilor şi partidelor politice. A fost un suveran serios şi protocolar, care nu a avut favoriţi, fiind meticulos şi exact în tot ce făcea, căutând să impună şi colaboratorilor săi acelaşi stil de activitate. Totodată, era un militar desăvârşit şi un politician abil, cu vederi liberale.
Pentru că am fost de la început, am să vă spun cam ce am gândit când am înființat această asociație și am stipulat în statutul ei.
Purtând în suflet două țări, cea în care ne-am născut și cea în care trăim, am dorit ca bagajul cel mare de posibilităţi de afirmare a tradiţiilor culturale şi a măiestriilor profesionale ale acestor ţări să fie împletite şi prezentate la adevărata lor valoare.
De asemenea, prin profilul asociaţiei ne propunem prezentarea în diverse manifestări – într-o inspirată îmbinare – a celor cinci arte majore ale culturii: muzica, literatura, pictura, sculptura şi dansul. Alt ţel al asociaţiei noastre este de a populariza talentul şi gândirea românească – de ieri şi de azi – în faţa publicului german, prin concerte, conferinţe, festivaluri de film şi expoziţii.
De ce se numește „Atheneum”? Vă rugăm să ne prezentați această asociație, proiectele, echipa și activitatea ei.
Mă aflam la București, când m-a sunat Livia: „Bine, bine, dar ce nume să îi dăm?” Eram în parcul Ateneului, un loc drag mie, așa că mi s-a părut foarte normal să îi spunem „Atheneum”. Și așa a început munca…
Au fost spectacole cu artiști români în Germania, excursii cu oaspeți din Germania, directori de muzee, de teatru, oameni care s-au înscris entuziasmați în asociație, au fost schimburi culturale cu orașe din România: Iași, București, Sibiu, am organizat un forum economic împreună cu Camera de Comerț din Düsseldorf, vizitarea Castelului Peleș, a castelului de la Bran, a minunatelor locuri din Maramureș, călătorii cu vaporul pe Rin pentru a admira skyline-ul orașului Düsseldorf, vizite la crama Domeniile Regale și altele asemenea.
De Crăciun am organizat, de exemplu, seară de colinde românești în Essen, apoi au fost expoziții, conferințe, comemorări în ambele țări. 12 ani de legături neîntrerupte între cele două țări, cu prețioasa colaborare a instituțiilor culturale din capitala Renaniei de Nord-Westfalia.
Livia este sufletul acestei asociații, iar soțul ei, arhitectul Georg Dobrescu, ne-a însoțit pas cu pa,s ajutând cu organizarea, entuziasmându-se pentru fiecarre proiect și fiind sprijin moral atunci când întâmpinam greutăți. Din partea muzeului Goethe ne-am bucurat de o atenție deosebită, deoarece au descoperit prin noi ce însemnătate avea Palatul Jägerhof în dezvoltarea relațiilor culturale germano-române care, iată, au înplinit de curând 130 de ani. Un mare ajutor am primit din partea domnului Sandrino Gavriloaia, senior editor la TVRi.
Imaginile și reportajele sale, care au documentat aproape toate manifestările noastre, au adus un plus de veridicitate și farmec în direcția promovării ideilor asociației. Avem un mare sprijin în conducerea Muzeului Goethe și a Muzeului Filmului din Düsseldorf.
De câțiva ani, „Atheneum” colaborează mai strâns și cu Asociația Sașilor Transilvăneni din Germania sub conducerea domnului Rainer Lehni și cu Asociația Germano-Italiană „Insieme”. Din partea Casei Regale a României avem un real sprijin cultural, având colaborare pe teme istorice și culturale.
Știu că ați făcut de-a lungul anilor prin „Atheneum” lobby pentru România, ați lucrat pentru îmbunătățirea imaginii țării noastre. Din experiența dvs, ce credeți că ar trebui să facem noi, cei din interior , pentru acest scop?
Poporul român este, sau ar trebui să fie, un popor mândru și conștient de valoarea sa și a oamenilor care de-a lungul secolelor au însemnat ceva pentru progresul omenirii. Ar trebui ca acest lucru să se vadă și în afară.
Nu ne va respecta străinul dacă nu ne respectăm noi înșine.
Promovați mai mult ceea ce este pozitiv, frumos și de valoare în țară. Sentimentul de apartenență la țară este generat și de educaie. Aici am mai avea mult de lucru, dar ar trebui în primul rând să le oferim tinerilor mai multe modele de calitate….
O colaborare mai intensă a institutelor culturale din străinătate cu decidenții din țară și cu asociațiile care merită ar fi bine venită. Susținerea financiară, interesul pentru programele asociațiilor, promovarea unor personalități culturale de valoare în afară… De ce funcționează totul așa de greoi? Știți de câte ori am plătit din buzunarele noastre cazarea vreunei orchestre sau mesele oferite invitaților?
Când a fost mai greu de explicat ce se întâmpla în țară, care au fost dificultățile în activitatea asociației?
Nu a fost greu de explicat în Germania de ce a avut loc o „revoluție” în țara noastră, sau schimbările politice majore din fostul bloc comunist, în definitiv au avut și ei RDG. Mai greu a fost să explicăm comportamentul unor grupuri de persoane din România care au venit și au tulburat civilizația locurilor, transformându-le în orășele nefrecventabile. Cu o gândire simplistă și neinformată, eram asimilați cu toții acestor oameni.
Am încercat însă, și din acest motiv, să arătăm și reversul medaliei prin acțiuni de o mare ținută intelectuală și artistică.
Nu am să uit o conferință despre România interbelică la Muzeul Goethe, la sfârșitul căreia formația de muzică veche „Trei parale” a cântat la instrumente de odinioară, iar invitații au început să danseze cuceriți de ritmurile din alte vremuri.
Sau prezentarea de produse culinare românești cu prilejul unei expoziții de costume populare aduse de doamna Paula Popoiu, directoarea Muzeului Satului „Dimitrie Gusti” într-o sală cu 300 de persoane, majoritatea fiind personalități culturale și administrative din Düsseldorf. Da, văzând privirile surprinse și încântate ale invitaților entuziaști, simți că ai făcut ce trebuie.
Cum este comunitatea românilor din Düsseldorf și în ce fel a decurs colaborarea cu membrii ei?
Comunitatea românilor din Düsseldorf sau de aiurea reprezintă, la o scară mai mică, societatea românească din țară. Deci același tip de prietenii, invidii, indiferențe, misoginism empatie și altruism. „Nimeni nu e perfect”. Cine a dorit să participe la asociația noastră, să își asume sarcini, să ne sprijine, a fost bine primit. Am ascultat și criticile și vorbele de neîncredere și am încercat să ținem seama de părerile celor sceptici în dorința de a nu avea derapaje. Unii veneau la evenimente dintr-un real interes, alții din dorința de a avea subiect de conversație după.
Cum arată viața dumneavoastră, a unui om împărțit între mai multe țări?
Parafrazându-l pe Hemingway care se referea, cu umor, la multiplele sale mariaje care l-au făcut tot mai adaptabil, constat, din proprie experiență, că dacă ți-ai părăsit o dată țara, poți sa te așezi oriunde în lume. Câteva luni pe an în Spania reprezintă o bucurie însorită (la propriu), alți prieteni și alte peisaje și apropierea de un popor vesel. La România mă gândesc cu dragoste amăruie, la Germania și Spania cu duioșie…
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
[…] A trăit cutremurul din ’77 numărând și inventariind pagubele enorme din București. „Din martie până în toamnă am lucrat pe teren, la evaluări de daune”, spune ea în interviul care urmează, „a fost perioada cea mai deprimantă, în contact cu necazurile oamenilor loviți de calamitate”. Apoi a venit alt „cutremur”, cel care a mutilat fața Bucureștiului: Casa Poporului.Citește articolul pe PressHub […]