„Mulți le duc dorul rușilor. Aici, la noi, n-a fost rău!”

Pe Valea Crișului Negru din Bihor, cu vreo 400 de ani în urmă, o așezare minieră, Băița, era colonizată cu germani în scopul exploatării zăcămintelor minerale din Munții Apuseni. În jur, țăranii din câteva sate cultivau legume.

Era 1952, într-o zi de toamnă, când oamenii au fost anunțați să-și strângă varza de pe câmp, pentru că vin rușii să pună blocuri acolo. La început n-au crezut, cum era să-ți închipui o asemenea grozăvie?! Apoi s-au dus să-și strângă varza, pentru că în gară începuseră să sosească trenurile cu scânduri. Nu era o glumă.

Urmând planurile de la Moscova, rușii au ridicat pe pământurile satului Ștei, din 1952 până în 1956 un oraș întreg.

Au trasat pe harta grădinilor cu varza mai întâi bulevardul Lenin, care începea într-un capăt cu sediul conducerii și Casa de Cultură, în stil Balșoi Teatr și se termină în capătul celălat cu un ștrand și o sală de sport. Apoi au construit casele pentru șefi, casele pentru ofițeri, niște duplexuri frumoase, din lemn. Lor li se spune și astăzi BW-uri, și că ar fi fost, de fapt, luate pradă de război de la nemți.

Au construit cinematografe, un restaurant doar pentru ei, care se numește astăzi, Ardealul, blocuri pentru mineri și un spital. I-au spus Oraș Dr. Petru Groza. Scopul lor era să exploateze mina de uraniu. Și asta au făcut.

„Peste 300 de mii de tone de uraniu au încărcat și dus rușii de la mina de aici. Până în 58 când Dej le-a spus să plece, rușii luaseră deja cel mai bun și mai ușor de exploatat zăcământ de uraniu de suprafață, care era și de cea mai bună calitate”, povestește Iulian Balaj, fost inginer la mina de uraniu, acum primar al orașului redenumit Ștei, după plecarea rușilor.

„În ’58, într-o noapte, povestea unchiul meu care locuia lângă cazarmă, fără niciun zgomot, rușii au dispărut. Dimineața când s-a uitat pe fereastră, era pustiu”, spune Ludovic Kuti, și el fost inginer miner, acum ghid turistic de ocazie, în Ștei. „Au venit cu nevestele, cu copiii, au avut școală în limba rusă, magazinele lor, nu se amestecau cu băștinașii. Românii locuiau la marginea orașului. După ce au plecat rușii, s-au mutat românii din conducerea minei în locul ofițerilor ruși, în casele din centru, apoi minerii români în blocurile rușilor.”

Oamenii urmau tranziția geopoliticii internaționale

Străbatem orașul de astăzi, într-o zi de iarnă mohorâtă. Blocurile ridicate de ruși și de comuniști au zidurile afumate de la focul cu lemne. Orașul nu mai este racordat de mulți ani la încălzire centrală și nici la gaz, iar oamenii și-au făcut sobe și la etajul zece unde-și duc lemnele cu plasa, din stivele de la intrare.

Străzile sunt în reparații, se lucrează în centru. Dintr-o casă împodobită de iarnă răsună colinde în toată piața centrală. Ghidul nostru și primarul ne vorbesc despre cum au reușit să cumpere un „BW”, una dintre casele aduse de ruși, pe care vor s-o facă muzeu. Au cumpărat și casa în care s-a născut Miron Pompiliu, cea mai important personalitate locală. Din ea vor face casă memorială iar în Casa de Cultură a rușilor au început să amenajeze o expoziție permanentă cu  unelte miniere și costume tradiționale.

Ruși, suedezi, chinezi, australieni, englezi…

Din capul străzii fostă Lenin, acum strada Unirii, bustul lui Miron Pompiliu  „privește” palatul administrativ al rușilor, în care o companie se chinuie să închidă minele iar alta să le țină în viață.

Uraniul nu se mai exploatează defel, iar neferoasele au trecut „de la suedezi la chinezi, la australieni și apoi la englezi”, se plânge, primarul fost inginer la mina de uraniu și la cea de neferoase, dar ține să precizeze că nu știe exact ce companii mai exploatează acolo.

Știe însă că principalul minereu este molibdenul, foarte important pentru industria turbinelor și aeronautică.

„Am reușit”, spune primarul, „să obținem statutul de stațiune turistică, iar planul nostru este să atragem fonduri europene ca să ridicăm turismul în zonă”.

În planurile orașului mai figurează refacerea ștrandului  construit de ruși și acum în paragină, amenajarea unui spațiu de recreere și a unui centru balneologic pe bază de apă termală și a unui parc industrial-tehnologic. Dar și introducerea gazului, promisă an de an, și de care depinde evoluția orașului.

Deocamdată Șteiul are doar o pensiune, deschisă în 2019. Tot în scopul dezvoltării turismului, orașul face parte din asociațiile Moții-Țara de Piatră și ATRIUM, o reţea culturală a oraşelor europene cu arhitectură de tip totalitarist.

Acum spitalul funcționează, modernizăm ambulatorul și transferăm secția balneo într-un centru balneologic care va fi gata într-un an. Acolo vom avea 70 de locuri de cazare. Mizăm pe proiecte și fonduri europene pentru ca zona să se dezvolte pe resurse proprii, altele decât minele.”

Deși în anii de glorie au fost 25 de mii de angajați în minerit, atât la suprafață cât și în subteran, în 2002 Șteiul mai avea 10 mii de locuitori, iar astăzi doar 7 mii.

Poate cel mai mic oraș din țară – are puțin doar peste 6 km pătrați – Șteiul investește în piste de biciclete în mijlocul orașului. Are planuri turistice și balneare dar încă nu are clase de profil. Cele două licee, unul tehnologic și altul „filologic”, pregătesc mecanici, lucrători în industria alimentară și „filologi”. O postliceală de asistenți medicali și niște cursuri de ghizi private completează oferta de calificare.

La întrebarea cine este vinovat de situația dezastruoasă în care a ajuns zona, primarul răspunde: „Geopolitica internațională, care a zis: gata cu combustibilii fosili, nu se mai folosesc! Asta a afectat mineritul din toată România dar și pe noi, pentru că s-au dat salarii compensatorii și oamenii au părăsit mineritul, au fost încurajați să o facă!”

„Vă spun sincer, era mai bine pe vremea rușilor decât acum!”

Zece kilometri mai sus, spre munte, se află ce a mai rămas din Băița. Cândva oraș imperial, acum a ajuns doar un „cartier” al Nucetului, alt oraș ridicat de ruși. Poate singurul care are o dată de naștere exacta, ca la oameni: 2 februarie 1956.

Băița nemțească a fost strivită între cele două „creaturi” urbane gândite la Moscova: Ștei și Nucet. Acum are un trecut prăfuit și câteva „răni” lăsate de minerit. O carieră de piatră care macină calcar la marginea satului, o mină de uraniu, care a plantat la poala muntelui o barieră și doi paznici într-o gheretă. Deasupra capului lor scrie cu litere de vopsea pe-o tablă: „Pericol de radiații”.

„La Dănuț” e barul din centrul satului, lângă barul „La Americanul”. Proprietarul este, așa cum ați bănuit, Dănuț. Dănuț Andrău. Răspunde cu un zâmbet în colțul gurii: „Cum e viața aici? Viața e dulce. Dulce rău!” Apoi privim împreună siluetele zgribulite ale minerilor care urcă în autobuz să plece acasă.

Peste Vale se lasă seara iar noi ne așezăm la o poveste cu Dănuț și soția lui. Pe masa cu o mușama plină de flori roșii, apar cafelele aburinde. Aici stau minerii la ieșirea din șut la o bere, o cafea caldă, mănâncă un corn, o plăcintă.

„Doar mina de neferoase mai merge, aia care extrage molibden”, spune Dănuț Andrău. „Cealaltă de uraniu este închisă. Eu am fost acolo. Nu e adevărat că sunt radiații sau chestii periculoase. E ca la metrou, totul betonat, sigilat, mergi prin galerii ca la metroul din București.

Nici soția lui nu se îngrijorează din cauza radiațiilor. „Eu am crescut sus la Băița Plai, imediat sub muntele  de uraniu, beam apă din munte, și n-am nimic! Am născut doi băieți perfect sănătoși și eu sunt bine. E bine și mama, care tot acolo e și acum și nu are decât reumatism, că de, a fost bucătăreasă și a stat cu picioarele în apă. Dar cancer nu are! Noi aici am trăit și nu ne putem plânge de viața de dinainte! Aici aveam pâine la liber, aveam mâncare, ciocolată, unt, mandarine nu duceam lipsă de nimic! Vă spun drept, era mai bine pe vremea rușilor decât acum! Mulți le duc dorul rușilor! Toți sunt nostalgici, că aici, la noi, n-a fost rău!”

Acum „nu e bine” pentru că „oamenii sunt puțini și bătrâni, tineretul pleacă, statul nu investește în locuințe pentru cei sărmani, nu sunt mijloace de transport, nu e gaz”,  iar faptul că sunt considerați „oraș” le aduce numai dezavantaje, mai ales acela de a nu beneficia de finanțare europeană pentru mediul rural.

„Am vrut să facem pensiune aici deasupra, să ne facem un restaurant la parter, dar n-am putut să accesăm fonduri europene. Ni s-a spus că nu e voie, că suntem oraș. Ce oraș e ăsta? Cu 1900 de locuitori? Doar că plătim taxe și impozite mai mari. Le-am spus, mai bine comasati toate localitățile astea și faceți una singură cu o singură primărie.

Ce fac atâtea primării pe valea asta fiecare cu câte 50 de angajați? Eu am un bar si nu pot angaja, lucrează nevasta, ca să pot supraviețui, dar ei au bani de salarii? Soluția ține de organizare, de organizarea politică! 99% din vină o au politicienii!”, descrie Dănuț Andrău situația.

Tatiana, soția lui se miră și acum cum în vară, când a fost greva celor de la cariera de piatră, n-au venit toți primarii din zonă, „s-a dus acolo sus la ei doar primarul din Ștei”. „Ăilalți de ce nu s-au dus? De ce n-au venit de la partide? A fost doar Simion de la AUR și călugării de la mânăstire! Păi să se mire că nu-i mai votează oamenii?!”

Are doi băieți, unul absolvent de facultate trăiește la Oradea, celălalt se pregătește să plece și el. „N-au de ce să rămână aici, ce să facă? Să lucreze la ăia cu napolitanele pentru un salariu minim? Nu e o soluție! Tot tineretul pleacă!”

Nicolae Bortoș s-a născut în Băița, este atașat de acest loc, vrea să-i scrie monografia. Ba mai mult, a conceput o strategie de dezvoltare pentru orașul Nucet, din care face parte și Băița lui. Printre cele mai importante obiective la care visa era o telegondolă între stațiunea Vârtop și Nucet: „ar da alt suflu turismului , s-ar ridica pensiuni, restaurante, tot felul de servicii. Odată s-ar ridica zona! Dar nu mi-a luat nimeni în seamă planurile, aici rămânem săraci și plin de orgolii!”

Băița Plai nu e rai

Patru blocuri lângă bariera care desparte oamenii de mina de uraniu, rămase de pe vemea rușilor, stau cu orbitele ferestrelor goale, ca niște hăuri deschise spre cer. Balcoanele s-au prăbușit, la fel și scările. Ici colo câte o fereastră întreagă și o perdea dincolo de ea arată că acolo mai trăiește cineva.

Între două blocuri, o mână de oameni roiește în jurul focurilor, al oalealor, cărnurilor și cârnaților. Au tăiat porcul și s-au strâns toți în jurul lui. Și câinele, Calu. Mai sunt doar șapte familii în total. N-au plecat. Unde să se ducă? Au avut promisiuni că li se fac locuințe, că îi mută, dar ei sunt tot acolo, în blocurile ridicate de ruși în anii 50, acum suspectate de contaminare radioactivă. Pe lângă oameni, acolo mai trăiesc: doi porci, o vacă și șase capre.

Gabriel lucrează la pădure, are 34 de ani și un copil mic. Învârte mașina de făcut cârnați și ne explică viața lor la Băița Plai, ultimul cătun din valea uraniului.

„Stăm în blocurile astea care arată cum le vedeți deși ne-au promis de nu știu câte ori că fac aici un colț de rai și vedeți ce au făcut! Zic că astea sunt cu radiații. Păi dacă sunt cu radiații de ce nu ne dau pensii pentru radiații?

Sus la mina de uraniu aia de zic că e în conservare, de ce figurează o grămadă de salariați, dar nu sunt atâția și de ce nu angajează oameni de aici? De noi nu se interesează nimeni! A venit să stea de vorbă cu noi doar domnu Simion de la AUR, atunci când a fost greva aia la carieră.”

„Cu cine votăm?”, se întreabă singur Gabor Valentin, miner la exploatarea de neferoase, „Păi ce au făcut pentru noi ăia de la PNL sau ăia de la PSD? Am văzut ce au făcut! Atunci cu cine? Cu AUR-u’, el ne-a mai rămas!”

Copiii se joacă și ei în bălțile drumului. Unul vrea să se facă polițist, altul pompier și cel mai mic aviator.

Pe magazia din spatele oamenilor și focurilor, un steag albastru cu steluțe în cerc stă bine prins să nu izbească ploaia pe stiva de lemne.

Proiectul abordează răspândirea populismului și radicalizarea cetățenilor slab informați, precum și influența analfabetismului mass-media asupra înțelegerii politicii și a interesului cetățenilor în probleme din sfera politicului. Activitatea editorială se concentrează cu precădere pe Republica Moldova, dată fiind poziția ei la confluența debitelor informaționale venind dinspre Est și Vest.

Proiectul face uz de un hub jurnalistic, capabil să ofere reacții rapide în încercarea de a demitiza procesul de dezinformare prin verificarea informațiilor vehiculate cu ajutorul următorilor parteneri: PressHub, Report.md la nivel local și regional, HotNews la nivel național și Euractiv pentru atingerea audienței la nivel european.