marți, 30 noiembrie 2021
AcasăSubiectivContributoriNeculai Constantin Munteanu, portretul unei voci

Neculai Constantin Munteanu, portretul unei voci

Vocea lui Neculai Constantin Munteanu era vocea noastră lăuntrică așa cum ne-o doream: eliberată de spaime, de gâtuiala furiei sau a emoției, având curajul de a numi clar ceea ce ni se întâmplă.

Nu-mi amintesc când l-am auzit prima dată, dar am crescut cu vocea lui în fundal. Prima mea amintire personală cu ”Europa Liberă” e din aprilie 1986, când se transmiteau buletinele de știri cu privire la sănătatea lui Mircea Eliade, ajuns în spital, cu un cancer galopant. Părinții mei deveniseră, dintr-o dată, foarte atenți și – fără ca bruiajul să fie cauza principală – stăteau cu capul apropiat de radio. (Acele emisiuni m-au determinat ca-n anul următor, primul meu an de liceu, să citesc prima parte a ”Romanului adolescentului miop” apărut ca supliment al revistei ”Manuscriptum”.)

Pe vremea aceea – în a doua jumătate a anilor ’80 – viața noastră de familie se petrecea, pe toată durata sezoanelor reci, în bucătăria unui bloc din Arad. Acolo, într-un capăt al mesei, eram eu cu caietele mele, într-altul, tata cu dosarele lui, iar mama făcea mâncare, spăla și – după toate acestea – corecta lucrările elevilor stând pe un scaun. Căci doar în bucătărie era cald, deoarece lăsam gazul să meargă (și, în cuptorul aragazului se încălzeau cărămizile refractare pe care le luam, învelite în prosoape, când mergeam la culcare). Lumina era de la lampă și-mi aduc aminte de rola de feștilă (ce stătea în sertarul dulapului de haine), care – în acele vremuri – era o adevărată comoară. Și, pe caloriferul inert, era radioul – un VEF rusesc – pe care tata îl deschidea, cu gesturi precise, la ora 7 seara.

Mult mai târziu m-am gândit la faptul că întreruperile de curent ne făcuseră să regresăm de la televizor (ce se alimenta din priză), la radio (care mergea pe baterii). În principiu, pe la 7 trebuia să fiu gata cu temele; dar curentul venea abia la 8, când începeau știrile la televizor (la programul unic de atunci) și – pentru Tovarășul – se făcea lumină. Totuși, rareori deschideam televizorul; eventual, într-o singură zi, pe la 8.30, dacă era un serial polonez de capă și spadă: ”Norii negri”. În restul zilelor rămâneam în bucătărie și ascultam – cu mama și cu tata – la radio.

Vocea aceea era foarte plastică, o simțeai serioasă, câteodată chiar casantă, dar avea – întotdeauna – și o undă de ironie care, adesea, venea la suprafață cu o trimitere, un joc de cuvinte, o glumă. Ironia aceea, afectuoasă, ne-a făcut să suportăm ceea ce numea seriozitatea lucidă a vocii. O aud și azi – când am uitat vocile atâtor apropiați – și mi se pare straniu faptul că părinții mei, pe care, uneori, lipsurile de tot felul îi afundau în tăcere, surâdeau ascultând-o cum numea tocmai realitatea care-i împingea la crispare.

Căci nu era nimic crispat în acea voce, nu avea nici solemnitatea ușor distantă a vocii Monicăi Lovinescu, nici sonoritatea cu accent profesional a vocii Ioanei Măgură Bernard, nici timbrul celorlalte voci (exceptând-o, poate, pe cea a lui Neagu Djuvara, pe care – cu puțin timp înainte de Revoluție – l-am auzit vorbind despre recent apăruta sa carte ”Les Pays roumains entre Orient et Occident”). Era o voce care păstra în ea distanța analizei impecabile, dar care – deschisă și, câteodată, jucăușă – părea a veni de foarte aproape.

Iar acel ”al dumneavoastră Neculai Constantin Munteanu” cu care își încheia speech-ul avea o rezonanță aparte: chiar îl percepeam ca fiind al nostru, ca fiind o parte din peisajul acelei bucătării pe care o întuneca nu doar absența curentului, ci și fumul de lampă; un membru al familiei pe care nu doar îl ascultam, ci cu care dialogam. În preajma Sărbătorilor de Iarnă se prezenta, trimițând – glumeț – deopotrivă la cenzură și la memoria ce-i rezista: ”al dumneavoastră Moș Neculai”.

Editorialul integral poate fi citit în REVISTA 22.

Revista 22https://revista22.ro
Revista 22 este primul săptămânal independent postdecembrist. A primit numele acesta în amintirea zilei de 22 decembrie 1989, când Ceauşescu a părăsit clădirea Comitetului Central într-un elicopter. Revista 22 se adaptează din mers schimbărilor societăţii româneşti, fiind cunoscută ca cel mai bun săptămânal de cultură politică din România.
ARTICOLE SIMILARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DIN ACEEAȘI CATEGORIE

- Publicitate -spot_img

ULTIMELE ARTICOLE