Am aflat recent că există o disciplină numită Neuroaesthetics. Poate cei care se pricep la critica artei știu de „neuroaesthetics”. Originile ei sunt, well, arguably în Grecia antică, atunci când s-au formulat primele speculații despre rolul ochiului în perceperea frumosului.
Însă abia mai spre zilele noastre, odată cu progresele din neuroscience în înțelegerea procesării din creier și a felului cum se formează imaginile și emoțiile, Neuroaesthetics a devenit o disciplină adevărată. Profesori și critici de artă, precum Gombrich, Baxandall, Onians sau Zeki, au intuit că descifrarea procesului de percepție și reasoning până la nivelul neuronal poate fi începutul înțelegerii sistematice a actului artistic, a originii și a viitorului creativității artistice, cum se leagă arta de muzică și literatură, și multe altele.
Pentru că mulți artiști și-au documentat în amănunțime filosofia și procesul de creație – Van Gogh, Mondrian și Rothko sunt doar câțiva, scrierile și picturile lor puse cap la cap cu teoriile din neuroscience ar putea oferi, crede un smintit ca mine, o posibilitate interesantă de a construi sisteme computaționale, adică programe care să mimeze unele trăsături ale creativității umane.
Cum s-ar putea crea astfel de sisteme este o altă mâncare de pește, acum vreau să speculez puțin despre domenii similare cu neuroaesthetics, de exemplu „neuropolitics”.
De fapt prefixul neuro poate fi combinat practic cu orice: există discipline precum „neurojustice”, „neurolinguistics”, „neuropsychoanalysis” și „neurophilosophy”.
Neuropolitics este disciplina care formulează și studiază teorii legate de politică, de exemplu formarea ideologiilor, luarea deciziilor politice, evaluarea șanselor candidaților, competiția între partide și multe altele, pornind de la funcționarea creierului la nivelul structurilor de neuroni și a felului în care ele se translatează în preferințe, judecată, emoții, comportament social etc.
Aplicațiile pot fi numeroase, începând cu conceperea și implementarea campaniilor electorale de la asociația de locatari de la scara blocului de pe colț până la încercarea de a eficientiza organizațiile internaționale osificate, adevărate turnuri Babel ale ineficienței, precum ONU și NATO.
Dar aplicația care mie mi se pare cea mai interesantă ar fi construirea unui traducător care să elimine disonanța semantică în comunicarea între diferite culturi. Nu un traducător dintr-o limbă în alta, cum este Google Translate, ci dintr-un înțeles în altul.
Căci se știe că prezentul și istoria unui loc sunt ceea ce dau înțelesul unor concepte și valori precum libertate, demnitate, respect, oportunitate, democrație, …meaningful life. Traducerea înțelesului lor din concretul unei culturi în concretul alteia nu este posibilă prin dicționar, televizor, vizite de-o săptămână și burse de câțiva ani.
Istoria nu ne dă decât o frântură de răspuns, pentru că ieri nu este niciodată la fel ca azi. Poate odată ce ai „mâncat salam cu soia de la ruși” nu mai poți „gândi ca Bush” (zicea înțeleptul popular din anii nouăzeci).
Nici măcar nu este clar cât de mare este această disonanță între înțelegeri până când nu ești pus în fața unor situații tragice, teribile. Atunci însă presiunea timpului nu lasă loc de despicat firu’ în patru, iar deciziile se iau sunt pe genunchi, de obicei fără a înțelege consecințele. Și totuși, cu cât sunt situațiile mai complexe și mai importante, cu atât această lipsă de înțelegere în a echivala înțelesuri, semantica termenilor dintr-o experiență în alta duce spre dezastre și tragedii dureroase, frustrări și neîmpliniri.
Vreau să particularizez paragrafele anterioare referindu-mă la democrație și la disonanță în înțelesuri. Cineva a pomenit zilele astea de obiectivul de acum o sută de ani al președintelui american Wilson de „a promova democrația în lume” și de cel mai recent al președintelui Biden, legat de „consolidarea alianțelor națiunilor democratice”, conectându-le de concretul democrației românești actuale (cu implicația că vorbă multă, fapte puține).
Pentru a înțelege disonanța, am să folosesc ideea de analiză a profesorul John Onians din cartea „Neuroarthistory”, care ne spune că intenția creatorului trebuie căutată în motivele sale și cauzalitatea acelor motive, inclusiv experiența sa de viață. Doar așa putem înțelege ce-l doare și felul cum a încercat să-și aline durerea. Motivele dau înțeles intenției sale, căci cuvântul este doar o etichetă, o secvență de litere. Inclusiv cuvântul „democrație”.
Deci ce a vrut președintele Wilson să exprime prin „promovarea democrațiilor în lume” în discursul său din 2 aprilie 1917? Categoric nu independența justiției, o presă liberă, alternanța la putere sau controlul civic asupra serviciilor secrete, care sunt sugerate ca deficiențe ale democrației românești actuale, conform articolului la care mă refer.
În contextual de atunci, nevoia de a declara război Imperiului german a fost justificată, conform judecății președintelui Wilson (deci a felului anume în care au „fired his neurons”, ne sugerează „neuropolitics”, pentru că „the world be made safe for democracy”).
Lumea, dar mai ales oceanele sale, deveniseră periculoase pentru o democrație pașnică, precum Statele Unite, din cauza Germaniei, care prin submarinele sale începuse să ucidă cetățenii unei națiuni neutre, Statele Unite. Implicația acestei situații era și posibilitatea reală ca, în cazul unei victorii, Germania imperială să limiteze comerțul liber pe mări și oceane, cu toate consecințele economice ce ar fi decurs din asta.
Citeşte şi: Uriaşele fonduri UE pentru managementul deşeurilor, cheltuite degeaba dacă nu reciclăm
Deci, în translatarea semantică din bucata de care am pomenit, intenția americană de „making the world safe for democracy” (respectiv protecția fizică și a interesului economic al cetățenilor unei națiuni pașnice în fața statelor puternice și belicoase) a fost mapat pe înțelegerea românească actuală, care presupune copierea (ca să nu zic plagiarea) approach-ului american în emularea independenței justiției, alternanței la putere și asa mai departe (deși alternanța la putere nu este neapărat o condiție universal necesară – vezi Germania).
La fel, afirmația mai recentă a președintelui Biden legat de „consolidarea alianțelor națiunilor democratice” trebuie pusă în contextul campaniei electorale din 2020 și mai ales a nevoii de a se diferenția de președintele Trump.
Pentru că percepția generală era că Trump făcuse o treabă bună în economie, care duduise până la virusul COVID, iar rata de șomaj ajunsese minusculă, ideea de a reimplica Statele Unite în organizații internaționale precum NATO și Paris Agreement a fost o propunere extrem de divergentă de strategia președintelui Trump.
Și cum marea rivală a Statelor Unite este China, nu Rusia, parcă Paris Agreement și corelarea dintre poluare și creșterea economică s-au legat în mintea noastră mai strâns cu obiectivele politicii sale externe, decât NATO și legătura între robustețea democrațiilor est-europene și pacea mondială.
Pur și simplu, neuronii celor care am votat n-au „fired” sugerând că una din consecințele unei victorii a lui Joe Biden va însemna o democrație mai liberală în România sau Bulgaria.
Pe scurt, ce am încercat să spun prin cele două exemple este că același cuvânt se traduce în detaliu extrem de diferit în locuri diferite, mai ales atunci când țelurile imediate ale fiecăruia sunt altele. Consecința sunt așteptările false și lipsa de încredere.
Un scop important, poate fundamental, al politicii americane este economia. În fiecare poll, economia este criteriul cel mai important. Alte criterii, precum imigrația sau apărarea, sunt deseori subordonate țelului economic.
De la războiul din 1812 încoace (în ciuda unor filme ca „Red Dawn”) nu cred că cineva și-a imaginat că există o variantă reală în care cineva ar încerca să cucerească Statele Unite. Este o țară mult prea mare ca suprafață, iar faptul că se întinde from „Sea to Sea” o face ușor de apărat (lucru explicat în „The Federalist Papers”). Singurul pericol este intern, cum a fost războiul civil. Însă o viață prosperă pentru toți elimină pericolul intern.
„Meaning of life” este altul când nu trebuie să-ți spargi capul că n-ai ce mânca, în timp ce vecinul de după gard se pregătește să-ți ocupe ograda.
Iar economia americană prosperă prin „free trade”, neobstrucționat de capriciile unor state sau persoane. Relațiile cu China arată că SUA intenționează să coexiste pașnic cu state rivale, care nu înțeleg democrația în sens american, dar nu obturează „free trade”. Acest context și „mindset”-ul (adică „neuron firings”) pe care el îl produce este esențial în înțelegerea „meaning”-ului programelor politice, inclusiv cele de politică externă.
Am înțeles în ultimii ani că democrația este un sistem fragil. Valorile și paradigmele sale nu înseamnă doar principii și legi și înțelesul dat lor de Number One, adică de președinte. Democrația respiră prin felul în care ea este materializată de fiecare talpă-a-țării prin banalul pe care-l face.
Când președintele Trump, se pare, i-a cerut șoferului, pe 6 ianuarie 2020, să-l ducă la mulțimea care se pregătea să asalteze clădirea Congresului, acesta și-a facut job-ul așa cum zicea cartea, ignorând ordinul președintelui.
Nu există un pericol pentru independența justiției, presa liberă, alternanța la putere sau controlul civic asupra serviciilor secrete, dacă individul cu pricina nu… Și totuși, individul cu pricina își bagă degetul în borcanul cu miere pentru că…
De ce bagă Mitică degetul în borcan? Putem fiecare ghici în felul nostru, că Iohannis nu apară ce trebuie să apere, că judecătorul lui Ciucă urmează tradiția, că liderii de opinie salivează la bănuți, că pilele rămân criteriul cel mai important al succesului din viață…
Și totuși, toate acestea nu sunt decât vârful icebergului, pentru că rețelele neuronale ale indivizilor cu pricina nu au fost mânate de tradiție, salivă sau pile. Sunt altele cauzele pentru care neuronii lor au „fired” într-un anume fel atunci când au luat decizii aiurea.
Pot specula zicând lăcomie, fudulie, aroganță, lipsă de empatie, ambiție, complexe, lipsă de caracter, și câte și mai câte, dar nu există certitudinea științifică a naturii acestor cauze până când nu se identifică regiunile creierului care acționează în situațiile care duc la știrbirea democrației.
Cunoscând precis cauzele neuronale, promisiunea lui „neuropolitics” este de a stabili soluții concrete care să diminueze – căci corupția nu poate fi eliminată total – influența acelor cauze.
Recitind ce am scris, sună science-fiction sau dialog din comedia „Big Bang Theory”. Totusi, realitatea este că metodele politice clasice nu produc rezultate eficiente în condițiile în care finanțarea politică crește exponențial.
Soluții politice bune sunt tot mai puține și tot mai rare. Prăpastia între polurile politice crește. Suspiciunea internațională este mai mare ca oricând. Încrederea societății în politic este minimă. Poate singura soluție este să mergem „back to basics”, adică la modul în care rețelele noastre neuronale generează semantica politicului, înțelesul pe care îl folosim în fiecare zi.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Interesanta ideea ce ne este prezentata ca „Neuropolitics” .Am constatat , cu totii , cum traducerea pe Google Translate nu contine si ceea ce textul ne arata explicit si anume traducerea ce trece dincolo de intelesul strict al cuvintelor .Greu de pus in practica asa ceva .Poate textul a dorit doar sa ne arate o posibilitate, absolut necesara, incercind sa dezvolte apoi cuprinsul in directia politica presupus motivationala la modul personal .De aici lucrurile se despart .Constarea ce cuprinde si imposibilitatea unor categorii de cetateni de a vedea intregul si imposibilitatea acestora de a intelege si diferentia nuantele ce trec dincolo de definitia din dex , a cuvintelor, este marea dilema a multor indivizi .De foarte multe ori , cunostinte sau oameni oarecare ,pusi in fata unor situatii ce le prezinta o perspectiva cu totul alta decit ceea ce cuvintele le spun ,privesc mirati pe cel care nu il pot intelege . Acesti oameni sunt pusi in dificultate ei neintelegind sensul vorbelor .Atunci cind ne referim la diferentele de abordare a situatiilor punctuale in diferitele limbi vorbite pe glob putini sunt cei care pot intelege nuantele cum putini sunt si cei care pot stapini la nivel NATIV doua sau mai multe limbi nonmaterne totul la nivelul scris – vorbit .Daca facem referire la limba romana vom observa cum indiferent cita scoala faci si cit de merituos esti , ca si elev , tot vom constata influenta limbii materne si existenta diferentelor atunci cind esti nevoit sa gindesti intr-o anume limba si abia apoi sa traduci in limba romana ceea ce vrei sa spui, totul facut in timp real .A gindi in limba in care vorbesti este stiinta ce putini dintre noi o poseda .Am intilnit putine cazuri in care tineri dotati cu acesta stiinta isi pot exprima direct discursul in alta limba decit cea materna fara a folosi o traducere urmata de o exprimare in alta limba folosita .Tot atit de adevarat este si cum greutatea intelegerii unor texte sau exprimari ne aduce in fata si fenomenul ce tine de vocabularul fiecarui individ .Domnule(a) eu chiar nu inteleg ceea ce vrei sa spui este uneori mirajul ce ii cuprinde pe multi in situatii specifice . Frumusetea exprimarii, in limba romana , are si aceasta parte ce cuprinde multiplele forme prin care scriitorul poate prezenta un singur adevar .Daca ne intorcem la politica avem uneori tentatia de a nu vedea faptele ci doar acele vorbe ce ne hranesc suferinta .A disjunge , a discerne , a separa, realul faptic de nemultumirile personale poate deveni o materie scolara de invatat . Pina nu suntem sau devenim in stare de a face deosebirea intre fake si fapta existenta nu vom putea decit sa ne hranim sentimental emotiile ce ne aduc acel bine nemeritat .Sa nu ne facem iluzii este vorba ce poate desparti adevarul de minciuna ./