Asistăm de câțiva ani încoace, cu deosebire din timpul pandemiei, la o veritabilă explozie a pieței cognitive. Altfel spus, s-au înmulțit exponențial ofertele de cunoștințe, credințe și reprezentări despre lume, s-a democratizat accesul oricui nu numai la aceste oferte, ci și la producția propriu-zisă și la comunicarea acestor cunoștințe, credințe sau reprezentări.
Democratizarea cunoașterii a vrut să fie în versiunea optimistă șansa pe care o avem cu toții de a ne depăși ignoranța, de a ne cunoaște mai bine pe noi înșine și pe cei din jurul nostru.
În realitate însă, acest proces de democratizare nu a condus neapărat la o mai bună cunoaștere a lumii de către toți, ci la înmulțirea îndoielilor privitoare la capacitatea științei de a răspunde întrebărilor noastre și la afirmarea tot mai agresivă a unor versiuni alternative la știință.
S-au înmulțit pe tăcute sau mai zgomotos pretențiile de adevăr, astfel încât azi știința a devenit doar una dintre sursele posibile de cunoaștere, de adevăr și de sens pentru oameni.
Accesul nelimitat și nediscriminatoriu la informație prin rețelele sociale a creat iluzia, larg împărtășită de un public difuz, dar tot mai numeros, că nu e nevoie de știință, sau cel puțin nu e nevoie de știința așa cum o învățăm și difuzăm noi de secole, pentru a înțelege lumea.
Algoritmii rețelelor au desăvârșit un proces prin care ignoranța științifică devine sursă de mândrie, iar pseudo-cunoașterea formă de solidaritate. Facilitatea de a rostogoli inepții le-a transformat în adevăruri în jurul cărora se agregă zeci și sute de mii de oameni.
Am descoperit de curând existența unui soi de guru național și cosmic, specialist în „terapii și echilibrări energetice”, și care are aproape 200.000 de urmăritori.
Cu siguranță că nu este singurul de acest fel și cu o asemenea notorietate digitală. După cunoștințele mele, nu sunt prea mulți oameni de știință români care să-i poată concura în această notorietate.
O frază precum „repet informația despre rolul spiritual important pe care România îl are asupra întregii planete. Vom mai trece prin niște etape de purificare și ne vom transforma în niște frumoase diamante”, sau o alta frază ca asta: „Anul cu vibrație 7. (Înțelepciunea). Anul cu numărul lui Dumnezeu. Este și vibrația lui 5 și vibrația lui 23 în an” este apreciată de peste 4.000 de persoane.
În schimb, fraza „Conectați-vă cu Sinele Vostru Divin și împuterniciți-vă” a adunat peste 6.000 de aprecieri (am păstrat grafia autorului). Alte texte, cu zecile în fiecare zi, ne vorbesc despre reîncarnarea regilor daci, despre ființe suverane, despre călăreții apocalipsei, radiații, insolații, vindecarea cancerului și altele asemenea.
Se înțelege că toate aceste texte abundă în greșeli gramaticale și de ortografie, în exprimări stângace, în folosirea aiuristică a semnelor de punctuație și a majusculelor etc. Tot așa cum se înțelege că ele nu au nimic de-a face nimic, dar absolut nimic de-a face cu vreo știință în sensul riguros și consacrat al termenului.
Și atunci de unde vine forța lor de atracție? De ce aderă atât de mulți oameni la acest delir verbal, la aceste fantezii incongruente, la imaginile de sinteză frumos colorate înfățișând piramide, unicorni, iepuri fluorescenți sau zei bărboși? Desigur, cel mai la îndemână ar fi să râdem de aceste fantezii, să fim disprețuitori și să le privim în cel mai bun caz cu maximă detașare. Sau să le ignorăm pur și simplu, să spunem că nu ne privesc și că nu avem nimic de-a face cu aceste comunități.
Dar cred că o asemenea abordare e greșită. Cred că e nevoie să ne arătăm preocupați, dacă nu chiar îngrijorați față de aceste fenomene de masă, care privesc astăzi probabil milioane de oameni doar în România.
Iar aceasta din cel puțin trei motive.
Mai întâi, pentru că aderența la o asemenea „cunoaștere” nu e niciodată singulară, nici izolată. Cei care sunt atrași de povești cu tunelele sub Bucegi sunt atrași în egală măsură de orice altă teorie a complotului și a conspirației, fie ea despre vaccinuri, pandemie, urmele avioanelor pe cer, alimentația, apa, aerul, pământul etc.
Nu există militant al tunelelor care să nu fie și antivaccinist, iar asta nu pentru că ar exista o legătură „științifică” între cele două, ci pentru că o aceeași structură mentală, cognitivă, e mobilizată în fiecare caz și care ține de modul însuși de funcționare a credulității. O credulitate întreținută din plin de biasul confirmării, atât de bine exploatat de către rețelele sociale.
Apoi, pentru că pseudoștiința nu încetează să erodeze câmpul științei și al educației științifice. Facilitatea cu care aceste informații sunt produse și comunicate este incomparabilă cu efortul cerut de învățarea și înțelegerea științei, care este un proces laborios, întins pe ani de zile și cu rezultate mai mereu nesatisfăcătoare.
Pseudoștiința oferă răspunsuri rapide și totale, nu are întrebări, nu conduce la cercetări și interogații, ci este o sumă de bănuieli și de răspunsuri gata făcute, ușor de înțeles și care au, asemeni unei fabule, și morala la final: vi se ascunde ceva, trebuie să știți, suntem cel mai mândru popor, noi deținem adevărul etc.
Altfel spus, pseudoștiința nu doar că nu este știință, dar este un conglomerat haotic de prejudecăți și de judecăți de valoare dintre cele mai rigide și mai intolerante cu putință.
În al treilea rând, pseudoștiința nu este niciodată neutră în spațiul public. Ea nu este o preocupare a unor cercetători dezinteresați de a găsi adevărul unor fenomene existente, ci o strategie complexă de a inventa adevăruri despre lucruri a căror existență este ea însăși adeseori inventată.
Scopul unei asemenea strategii este manipularea individuală și colectivă, de multe ori subordonată unei acțiuni politice. Căci, întâmplător sau deloc întâmplător, pseudosavanții cu educație precară, complotiștii și conspiraționiștii își declară pe față sau nu atașamentul față de mișcări politice radicale, suveraniste, în care sunt prezente din plin xenofobia, suveranismul, sexismul sau rasismul.
Îndrăznesc să lansez chiar o ipoteză: succesul fulminant al partidului extremist AUR a fost posibil nu atât pe fondul carismei liderilor lui sau mesajului său politic, cât prin capacitatea pe care a avut-o de a canaliza uriașe rețele deja existente pe rețelele sociale și care se constituiseră în jurul unor teme preferate de antivaccinism, islamofobie, dacopatie, excepționalitate a poporului român, dar și astrologie, numerologie etc.
Pentru sute de mii de oameni, poate pentru milioane, toate acestea sunt nu numai răspunsuri la căutările lor, de care nu ține nimeni seama și pe care ei nu știu să le formuleze altfel, din cauza mai ales a unei educații foarte deficitare.
Ele sunt și forme de adeziune la comunități în care se simt respectați în ceea ce sunt, recunoscuți drept membri egali cu oricine altcineva. Iar nevoia de recunoaștere bate orice altă nevoie umană, inclusiv nevoia de adevăr, după cum șterge și deosebirile de competențe, de merit sau de înțelegere a fenomenelor complexe. Oricine devine egal cu oricine, orice adevăr e egal cu orice „adevăr”.
Atunci când credulitatea se solidarizează, ea își ignoră ignoranța, erorile de judecată sau prejudecățile pentru a deveni o veritabilă forță socială, ale cărei efecte pot fi devastatoare în timp.
Căci o societate în care atât de mulți oameni sunt atât de ușor de convins de existența bazelor americane sub Bucegi doar văzând niște imagini grosolan contrafăcute, este și o societate care își pierde abilitățile critice și practice de a se revolta împotriva abuzurilor, nedreptăților și corupției, devenind o masă de manevră ușor de manipulat și de ținut sub un control tot mai dur. Ignoranța și credulitatea sunt combustibilii cei mai ieftini ai pseudopoliticii.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
