Din haosul tranziției, societatea românească de azi s-a construit ca un ansamblu de improvizații care funcționează. Căci, așa cum spune o celebră lege a lui Murphy, orice improvizație care funcționează e definitivă. Și chiar dacă ea nu e definitivă și se strică, poate fi oricând reparată cu o altă improvizație.
Avantajul celălalt al improvizației este că nu are nevoie de ingineri și de mari savanți pentru a o crea: oricine dispune de un pic de ingeniozitate poate lega ce e desfăcut cu o sârmă sau poate pune o piuliță în plus ca să nu se desfacă lucrarea.
Această cultură a improvizației are însă și câteva efecte nefaste. Unul dintre ele este că ia mult timp: e nevoie să stai mereu cu ochii pe lucrare, să o îngrijești și să revii mereu la ea atunci când pare că s-a stricat, căci funcționează cu intermitențe.
Celălalt efect neplăcut al improvizației este că, obligându-te să stai cu ochii pe instalație, nu vezi în depărtare, nu poți anticipa viitorul. Ești dependent de capriciile prezentului.
Acum șaizeci de ani, antropologul Claude Lévi-Strauss făcea o distincție devenită clasică între „bricoleur” și „inginer”. Cel dintâi este, în toate culturile, cineva care folosindu-și îndemânarea și ingeniozitatea, e în stare să execute foarte multe lucruri diferite pornind de la ceea ce are la îndemână.
Într-un univers instrumental închis, el încearcă să se descurce cu ce găsește în jurul lui, folosind unelte și materiale în moduri dintre cele mai năstrușnice. De aceea, el adună în jurul lui fel și fel de lucruri: sârme, cabluri, pungi, pânze etc. în ideea că poate îi vor fi de folos cândva. Bricoleurul nu are un proiect pe termen lung, dar are mereu o soluție la orice.
Spre deosebire de el, inginerul dispune de o raționalitate teoretică și practică ce-i permite să lucreze după un proiect, pe etape, procesual, capabil fiind să-și evalueze fiecare progres și să îndrepte din mers ceea ce nu a funcționat. El poate începe totul de la zero și, bazându-se pe metode științifice, poate duce totul la bun sfârșit.
Să revenim la actualitatea noastră: atunci când modelul bricoleurului se impune în societate, avem de-a face cu o cultură dominantă a improvizației. Și ea devine dominantă din diverse motive, cel mai adesea legate de penuria de resurse.
Da, ne-am dezvoltat în timpuri grele, de restriște, aptitudinile de a improviza, de a „face rai din ce ai” pentru că nu am avut prea multe și a fost nevoie să supraviețuim cu ce aveam. Numai că între timp penuriile au devenit mai rare, abundența și excesul și-au făcut loc în viețile noastre, dar noi am rămas în continuare fideli logicii improvizației.
Ingineria presupune efort, presupune reguli formale clare, neutre, calcul pe termen lung, evaluare permanentă a raportului dintre scopurile propuse și mijloacele folosite. Ingineria presupune timp, pe când improvizația nu. Aceasta din urmă e definiția însăși a comodității.
Iar noi continuăm să improvizăm totul cu aceeași frenezie, acumulând astfel retard după retard, scuză după scuză.
Improvizația instituțională descrie peisajul acesta haotic prin care se creează instituții care să servească unor interese de grup și nu unei luări în grijă a nevoilor și aspirațiilor cetățenilor. Avem o mulțime de instituții complet nefuncționale sau devenite inofensive în misiunea lor formală, dar a căror organigramă este suprasaturată cu personal servind perfect rețeaua de interese a partidului sau unor grupuri de putere.
Improvizația legislativă descrie procesul confuz și inflaționist de fabricare a legilor, care nu răspund de multe ori unor probleme reale, ci caută să rezolve o problemă a cuiva sau a unor prieteni, exact așa cum procedăm cu cârpa cu care strângem bine furtunul să nu mai picure.
Aceeași improvizație dă naștere unei birocrații sufocante, care face ca și cele mai inovative măsuri de reducere a ei – bunăoară prin digitalizare și transparentizare – să fie până la urmă absorbite în logica ei fără de logică.
Improvizația mediatică? Nici nu mai are rost să vorbim despre făcăturile de (la) televiziuni și de știrile de doi lei copiate de niște nepricepuți de la alți nepricepuți.
Dar să nu uităm de improvizația morală, cea cu care ne-am obișnuit cei mai mulți dintre noi. „Ne înțelegem, că oameni suntem”, așa sună definiția aranjamentului care scurtcircuitează valorile care trebuie să ne țină împreună ca societate.
În loc de respectul pentru normele de origine etică, improvizăm mereu o înțelegere din care să ieșim cu toții bine, dăm răspunsuri în doi peri din care se poate înțelege orice și luăm decizii – de multe ori impuse de haosul instituțional și legislativ – care nu rezolvă de fapt nimic.
Ne place să ne lăudăm că suntem un popor creativ și care a rezistat potrivniciilor istoriei. Așa o fi, doar că o mare parte din creativitatea noastră socială se consumă în improvizații și compromisuri care nu ne duc înainte, ci ne ajută doar să luptăm împotriva unui prezent năclăit, creat de improvizațiile și indeciziile noastre de ieri.
Da, ne descurcăm de minune să rezolvăm micile defecțiuni din societate, dar cu asta ne asigurăm că rămânem pe loc, fără a fi în stare să ne adunăm energiile pentru a elabora politici publice corecte pentru douăzeci sau cincizeci de ani de acum înainte.
Nici instituțiile, nici politicienii nu au reușit în trei decenii să provoace câteva consensuri naționale în privința unor valori care să ne călăuzească mersul spre viitor. Frica de viitor face ca orice strategie pe termen lung să se dezumfle devenind o măsură provizorie. Chiar așa, câte răspunsuri greșite a avut guvernul doar în acest an la criza energetică?
Sau câte planuri de mărire a pensiilor au existat, fără ca vreunul să se bazeze pe evaluări fundamentate ale realității? Ce strategie avem la nivel academic sau social pentru a răspunde deficitului de morală care ne sufocă? De ce sunt, mereu și mereu, legile justiției un conglomerat de confuzii? Dar legile educației?
Ceea ce foarte frumos numea Lévi-Strauss cu ani în urmă „bricoleuri” sunt de fapt incompetenții noștri de azi. Cultura improvizației este o cultură a incompetenței ajunsă la putere și pusă pe legat cu sârmă țara asta să nu se desfacă din toate încheieturile ei. Cu ce preț? „Când ne-a fi mai rău așa să ne fie”. Cu acest preț.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
