Am fost duminică la Vama Isaccea cu intenţia de a dona mâncare pentru pisici şi câini. Am umplut maşina cu conserve şi am pornit decis să ajut animalele din Ucraina. Nu neapărat pe cele care sunt aduse de către refugiaţi, cât pe cele care au rămas acolo. Adăpostite – sper – împreună cu oamenii în subsoluri, aşteptând să se termine bombardamentele şi nebunia de afară.
Aveam o soluţie simplă pentru o situaţie complicată. Şi am rămas cu un mic ghid, care poate folosi pe mai departe celor cu mai multă îndârjire, poate chiar asociaţiilor cu multă experienţă în spate.
Căci animalele rămân şi în acest conflict victime despre care nu vorbeşte nimeni, cel mult subiect de fotografiat pentru a sublinia drama. O pisică în braţele unui om adăpostit de urgie scormoneşte mai mult empatia, dar cam atât. Pisica va face foamea împreună cu omul sau, într-un caz fericit, va împărţi merindele cu el.
Animale deja supuse în mod egal stresului, cărora nu le poate nimeni explica faptul că locuinţa lor a devenit război şi că adăpostul este singura metodă de a rămâne în viaţă. În astfel de situaţii, atât oamenii cât şi animalele îşi activează la maxim instinctul de supravieţuire, iar nevoia de hrană este fundamentală.
Cu oamenii
La Isaccea, am întâlnit mulţi oameni dispuşi să ajute. Fie voluntari, fie detaşaţi. Sunt mulţi adolescenţi, tineri, freelanceri, oameni inimoşi. Iar ISU îşi dă toată silinţa să organizeze. La fel şi Poliţia. Am interacţionat cu mai mulţi poliţişti, de la o blondă cu aparat dentar şi până la un domn trecut de 50 de ani. Toţi au fost deschişi, au îndrumat orice maşină apărută, în aşa fel încât să nu blocheze circulaţia.
Căci mulţi oameni vin cu maşinile şi au tendinţa să se oprească fix în mijloc, iar încercarea de a ajuta se transformă rapid în încurcătură. Problema mea a fost alta: am fost primul venit cu ceva mai multă mâncare pentru animale. Nu ştiau unde să mă trimită. Sunt mai multe locuri în care se strâng ajutoare, nu numai în rada portului (un spaţiu relativ mic, unde stau înghesuite corturi, autocare, maşini, oameni).
M-au trimis la liceul din Isaccea, unde în sala de sport se strâng ajutoare pentru ucrainieni. Unele pleacă de acolo peste graniţă. Altele sunt împărţite celor care solicită.
Dar dacă în port m-am simţit cât de cât pe un teren sigur, la liceu erau deja nisipuri mişcătoare. Aici sunt câţiva voluntari, veniţi de prin toată ţara, iar în timpul săptămânii spuneau că li se alătură şi elevi de-ai liceului. Un melanj ciudat. Tot aici am găsit şi trei indieni care voiau să ajungă în Bucureşti, dar nu îi lua nimeni.
Cu organizarea
Le-am spus că am fost îndrumat din port să las mâncarea acolo, că poate la următorul transport cu ajutoare vor încărca şi ce am adus. Era o noutate, cineva aducea mai mult decât o pungă de bobițe sau câteva plicuri. Nu aveau loc unde să le pună, dar au creat imediat unul.
Pe căprării sunt aşezate toate, de jur împrejurul sălii de sport. Se începe cu apă şi se termină acum cu mâncarea pentru animale. Apoi, îmi spune Dragoş, un voluntar din Bucureşti, încep să sorteze.
„Sunt mulţi care au confundat donaţia cu dusul la gunoi. Am aruncat pătură de copil pătată cu spermă, jucării stricate, alimente expirate”, îmi spune el, în timp ce trăgea liniştit din ţigară.
„Măcar avem oameni să ne ajute să triem ce putem da. Eu am venit cu prietena mea. Dar până ieri am avut aici un grup de 20 de oameni care nu voiau să se despartă şi care ne-au ajutat. Nu aveau unde să plece. Noroc că au donat oamenii şi saltele gonflabile, că le-am umflat şi au avut unde să doarmă”.
Am întrebat ce se va întâmpla cu mâncarea pentru animale. „Nu ştiu să îţi dau un răspuns. Acum două zile au venit două camioane şi au încărcat ce a fost de încărcat şi cam atâta ştiu. Vor mai veni miercuri, posibil.”
L-am asigurat că nu ar fi rău să dea din mâncarea adusă şi celor câţiva căţei aciuaţi pe lângă sala de sport, că sunt deschişi oricărui voluntar dispus să iasă la mângâiat un patruped câtă vreme fumează.
Am înţeles că pot sta mult şi bine să obţin răspunsurile care mă interesează, dar aflam doar că ambulanţa nu a avut pastile şi au venit să ceară de acolo, că poate ar fi drăguţ ca cei de la ISU să le trimită un om să îi ajute cu organizarea. Unii voluntari chiar nu pot funcţiona zile în şir fără să aibă sarcinile bine trasate, de altfel ei sunt foarte docili atunci când au această îndrumare. Altfel, un alt voluntar vine şi mută pijamalele în maldărul de haine şi nimeni nu mai ştie unde să le găsească. La nivelul ăsta am găsit organizarea.
Cu animalele
Îmi place să cred că într-unul din camioanele cu ajutoare pentru cei rămaşi în Ucraina vor încăpea şi conservele aduse, poate chiar mai multe. Şi că ajung unde trebuie – în castronul vreunui pisoi speriat şi ţinut strâns să nu fugă sau în strachina vreunui căţel debusolat de vânzoleala adăpostului.
Am căutat asociaţii de protecţie a animalelor din Ucraina care solicită ajutor şi nu am găsit. În spatele lor sunt oameni, la fel de speriaţi şi poate chiar mai mult decât atât. Dar încep să cred tot mai mult că atunci când există o dorinţă, aceasta se impune, iar dacă dorinţa asta este susţinută de şi mai mulţi oameni, de entităţi cu o mai mare influenţă, atunci nimic nu i se poate opune.
Şi vreau să rog asociaţiile de la noi, producătorii sau distribuitorii de mâncare pentru animale: Adunaţi-vă! La fel cum s-au adunat pentru alimente, haine toţi ceilalţi.
Nu de alta, dar există pericolul să fiţi în aceeaşi situaţie, să staţi ascunşi în vreun subsol insalubru şi să încercaţi să convingeţi prietenul necuvântător că poate mânca şi o coajă de pâine şi el să vă refuze.
Când oamenii aruncă cu bombe, declaraţii şi reproşuri, răspundeţi cu umanitate şi solidaritate. Şi să ne ierte natura pe noi, oamenii care am distrus prin acţiunile noastre tot ceea ce înseamnă creaţie.
