Cu aproape 250 de ani în urmă, filosoful Immanuel Kant considera că există trei motive pentru care un om nu poate deveni major. El înțelegea prin „majorat” capacitatea și îndrăzneala ființei umane, înzestrate cu rațiune, de a refuza să se conducă după ceea ce îi dictează alții și de a se bizui pe propria lui judecată.
Kant mai spera că într-un viitor nu prea îndepărtat, oamenii vor reuși să facă din „Sapere aude!” (Îndrăznește să cunoști!) deviza vieții lor și că, astfel, împreună, curajoși și educați, vor putea să se opună oricărei forme de tiranie.
Filosoful german era fără îndoială un mare optimist, un gânditor deosebit (poate excesiv) de încrezător în semenii lui. Pentru că astăzi, după două secole și jumătate, putem constata cu ușurință că nu am devenit „majori” și că arareori gândim cu mintea noastră. Cel mai adesea, ne lăsăm călăuziți de alții, iar asta, cum spuneam, din trei motive: lenea, lașitatea și frica.
E greu să spunem care e dozajul dintre lene, lașitate și frică atunci când ne întrebăm care e motivul pentru care societatea românească acceptă tot ce i se întâmplă.
Sau pentru care românii nu se mai revoltă colectiv, oricâte orori și nedreptăți văd în jurul lor. Dar e cu siguranță câte ceva din fiecare.
Cu excepția unei minorități admirabile care se zbate pentru o viață mai bună a semenilor lor neajutorați, în ONG-uri și inițiative civice, marea majoritate a compatrioților noștri preferă să comenteze de pe margine spectacolul social.
A existat un moment de empatie în primele săptămâni ale războiului, timp în care românii și-au bifat pentru încă o vreme capacitatea de a fi solidari și folositori celor aflați în nevoie, după care s-au întors din nou cu spatele la societate ca să-și vadă de treburile lor.
Asta nu înseamnă că suntem leneși ca popor, ci că suntem cel mai adesea foarte comozi ca societate, foarte îngăduitori cu ceea ce se petrece în jurul nostru.
Expresia „lasă-mă să te las” traduce această înțelegere tacită pe care o facem între noi, atât de dăunătoare integrității și dreptății: dacă tu închizi ochii la ce fac eu, și eu o să închid ochii la ce faci tu și așa suntem amândoi câștigați. E ceva aici între apatie, comoditate și complicitate, care a dat în această parte a lumii tradiționala noastră toleranță față de corupție (dar și discreta participare a fiecăruia la ea), ca la una din trăsăturile noastre definitorii.
Citește și: „Cineva – și știm cine”: deriva președintelui Iohannis
Lașitatea civică e pe cale să devină și ea marcă înregistrată a societății noastre de azi. Iar asta se întâmplă din cauze endogene, dar și exogene. Ne uităm cu multă admirație la cei câțiva eroi ai vieții civice (Emilia Șercan, Mihai Goțiu, Valeriu Nicolae și nu mulți alții), dar foarte puțini am face ca ei și cât fac ei.
În cazul recent, mereu recent, al plagiatelor, de pildă, vocile universitare care se opun public și vehement acestui cancer al școlii și cercetării sunt totuși foarte minoritare în raport cu majoritățile tăcute din universități. Unde sunt zecile de mii de universitari care ar trebui să aibă curajul de a lua atitudine publică împotriva unui guvern care a făcut din salvarea plagiatorilor o chestiune de securitate națională?
Există însă și un fals curaj pe care ni l-au indus rețelele sociale și televiziunile de scandal: faptul de a se revolta pe facebook, desigur, cel mai adesea cu like-uri și meme, precum și faptul de a împinge repede orice dialog înspre violență și atac la persoană, se datorează nu numai educației noastre școlare și afective precare, ci și modului însuși în care funcționează algoritmii notorietății în lumea digitală.
Indignarea de laptop, distribuirea de postări și semnarea de petiții online trec azi drept maximele dovezi de curaj social prin care considerăm că ne-am făcut datoria față de societate. Numai că o societate nedreaptă și un stat eșuat ca România, cu o educație ajunsă la un minim rușinos, nu se schimbă pe Facebook. Dimpotrivă, este rețea prin care eșecul se perpetuează.
Mai este apoi și frica. Pandemia și politicile ei polițienești, militare și sanitare au sădit adânc în noi sămânța fricii. Războiul din Ucraina a contribuit și el la răspândirea acestei pâcle a fricii. Nu ieșim în stradă pentru că e bine totuși să ne mulțumim cu ce avem: iată, au murit 65.000 de români din cauza unui virus și la câteva sute de kilometri de noi mor zilnic civili, uciși de o armată barbară.
Ar trebui totuși să fim fericiți că toate acestea nu ni se întâmplă nouă. Să rămânem deci liniștiți, la locurile noastre, să nu facem zgomot, poate fi și mai rău, nu e momentul acum să ne revoltăm. De bine de rău avem ce să punem pe masă, de bine de rău suntem sănătoși, alături de cei dragi, de ce am tulbura această stare de bine?
Și apoi, pentru ce? Ultimele dăți când am ieșit în stradă cu ce ne-am ales? Cu bătăi, cu gaze, cu răniți și morți, cu un președinte care s-a aliat – el însuși din lene, frică și lașitate – cu cei care au comandat violențele împotriva civililor la 10 august.
A plecat un Dragnea, au rămas mulți alți Dragnea, mai mititei dar la fel de feroce, care metastaziază azi statul român.
Știm acum cu toții că nu sunt șanse ca administrația să se depolitizeze și să se eficientizeze; știm că școlile își vor urma curba descendentă și vrem tot mai mulți să ne trimitem copiii cât mai devreme la studii și la lucru dincolo; știm că vor continua să ardă spitale și să se prăbușească poduri sub noi; știm că nu-i mai atinge nimic, hoți, plagiatori, incompetenți, mincinoși, toți așezați temeinic în scaunele lor luxoase.
Numai că e un cerc vicios în toate acestea: pentru că tocmai lenea, lașitatea și frica noastră i-a înșurubat în scaunele și salariile și pensiile lor speciale. E fals să spunem că nu se poate face nimic: e mult mai corect să spunem că tocmai pentru că nu facem noi nimic acest putregai al corupției se întinde tot mai mult printre noi.
Cu cât vom fi mai comozi, mai egoiști și mai întorși cu spatele de la societate cu atât vom fi mai ușor de manipulat, de controlat și mai ușor de jefuit. Iar țara asta nu se poate vindeca prin oameni indiferenți, cinici sau haioși. Ci numai cu oameni ajunși la majorat: solidari, curajoși și educați. Cât ne mai trebuie să devenim majori?
Cum ,necum ,asta e soarta unora dintre noi .Exista oameni ce indiferent ce se intimpla pe acest glob pamintean nu pot trece de propria lor suferinta sentimentalist afisata in societate . De unde ,de neunde , indiferent ce vor sa transmita se intorc la propria suferinta sentimentalist expusa in rindurile scrise , vorbite sau doar in cele inchise in ingustimea sufletului lor .Exista si oameni ce raman blocati in timp ei neavind posibiltatea , fiecare la momentul lui al intelegerii , sa mai acumuleze cunostiintele necesare minimale si se reintorc intr-un imens pustiu al credintelor lor tocite de suferintele sufletului .Fie ca vorbim despre modificarile climatice , fie ca vorbim despre razboiul din Ucraina , fie ca ne indreptam atentia spre plagiatul cel atit de contestat dar evident atit de prezent ,de secole, in operele orisicui , fie ca nu suntem de acord cu pensiile asa numite speciale ,gasim vinovatul sau vinovatii doar la virful societatii neintelegind nici ce atributii au , cei efemer aflati la conducere si nici care este partea lor de responsabilitate in societate . Un „futui masa ”este partea gindirii colective ce se transpune in fapte la nivel personal . Totul nu are decit un singur nume si el se numeste NEPUTINTA. Neputinta, de a ajunge acolo unde evident „strugurii sunt acri ” face din multi dintre noi simpli atacatori . Atacam persoana in loc sa atacam faptele intorcindu-ne mereu de acolo de unde am plecat dorind imatur reintorcerea la ceea ce dictatura comunista ne-a oferit cindva .Cumva , in adincul sufletului , unii doresc doar o vesnica aparitie a schimbarii ca si altii ce isi doresc o vesnica revolutie in strada dar aceasta schimbare este constient atasata doar asupra celor care fac parte din ansamblul nemultumirilor personale si nicidecum a aparitiei unor schimbari de substanta . Sa plece – X – din functie este binele absolut, ce ar bucura pe multa lume ,nevazind sau netinind cont de fapte .Iluzia dictatorului a toate stiutor si a tot cunoscator este inca prezenta in societate .Vedem si realizam , pe zi ce trece , cit de grea este DEMOCRATIA si cit de greu le este unora sa faca parte din ea .A lua decizii personale nu este usor .Usor este doar sa critici , de multe ori fara a sti cu exactitate ceea ce critici ,totul doar spre a-ti crea o stare personala de bine fara de care nu poti rezista timpurilor si timpului .Doar intorcerea unei file si aparitia unei noi generatii ce deja poate lasa comunismul in urma va putea produce schimbarea .
[…] Ciprian Mihali írása Forrás:presshub.ro […]