Aflăm cu multă bucurie că mai mulți elevi români au obținut rezultate excepționale la olimpiadele internaționale. Ne mândrim cu ei, așa cum ne mândrim cu foarte rarii sportivi care reușesc din când în când să obțină performanțe în competițiile europene sau mondiale.
Și, pentru o clipă, ne scăldăm în iluzia că ei sunt un produs al școlii românești, care, nu-i așa, ar permite sau chiar ar încuraja astfel de rezultate. Că nu e chiar atât de rău în educația de la noi câtă vreme, iată, în fiecare an copiii se întorc cu medalii prețioase de la olimpiadele internaționale.
Acești olimpici internaționali sunt copacii falnici în spatele cărora nu vedem adeseori drama imensă din pădurea școlii românești.
La fel cum nu putem evalua starea sportului românesc după titlurile obținute de Simona Halep sau David Popovici, tot așa nu putem trage nici cea mai palidă concluzie despre starea educației în funcție de ce fac cei câțiva copii extraordinari la olimpiade.
Mai întâi, pentru că asemenea sportivilor, ei sunt „rezultatul” unor investiții personale și private enorme: este deja bine știut că foarte mulți dintre olimpici provin de la un liceu privat din București – 9 din cei 11 elevi premiați la Matematică și la Fizică –, unde taxa de școlarizare este de aproape 1.000 de euro pe lună (chiar dacă, este adevărat, unii elevi beneficiază de burse) și unde acești elevi lucrează într-un regim cu totul diferit de cel al oricărei alte școli din România.
Sunt copii care fac cursuri private și meditații de ani de zile, părinți care investesc enorm în pregătirea copiilor lor, profesori care lucrează cu echipe restrânse în regim special pe durate lungi.
Sunt deci parte a unor centre și grupuri de elită foarte restrânse, de care, desigur, avem o nevoie uriașă într-o societate în care investiția în educație și cercetare este mereu cronic subfinanțată, dar care, încă o dată, nu spun nimic despre starea școlii românești de azi.
Ar putea să spună dacă acești tineri inteligenți bunăoară, ar fi primiți la Palatul Victoria de un prim-ministru el însuși un produs reușit al școlii românești. Dar Marcel Ciolacu este întruchiparea modelului de reușită politică în afara școlii, chiar în ciuda școlii.
Nimic din devenirea domniei sale nu trădează vreun singur moment de preocupare pentru învățare, vreo convingere personală că școala l-ar fi putut ajuta în viață.
Iar Marcel Ciolacu nu este, din păcate, o excepție, în elita politică ce guvernează țara; dimpotrivă, este regula pe care au urmat-o foarte mulți din aceia care s-au înstăpânit asupra guvernării țării de trei decenii încoace.
Dar să spunem că am putea trece peste acest neajuns al guvernării, fără să uităm totuși că asemenea politicieni needucați au sabotat sistematic șansa școlii românești de a deveni resursa cea mai importantă pentru dezvoltarea societății, acordând educației și cercetării bugete rușinoase, care abia își găsesc termeni de comparație cu cele mai sărace țări din lume.
Tinerii noștri olimpici ar putea fi un indicator pentru starea școlii dacă școala însăși ar fi un spațiu al șanselor egale pentru ca mai mulți copii (să nu ne iluzionăm să spunem că toți) să aibă posibilitatea de a lua parte la un proces educațional care să le îngăduie nu doar să treacă anul, ci să viseze chiar la reușita socială ori la performanțe obținute prin învățare.
Dar școala este, din nefericire, laboratorul în care dospește și se pregătește segregarea socială și economică în România.
Iar asta se întâmplă în așa măsură încât, după cum lesne putem observa, în fiecare an zeci de mii de copii abandonează școala înainte de clasa a VIII-a, iar alte zeci de mii nu ajung la bacalaureat.
Pentru foarte mulți din acești copii (dar pentru câți? Nu știm, pentru că nu avem cifre oficiale fiabile) rațiunea însăși a abandonului școlar este sărăcia: ei sunt nevoiți să renunțe la școală pentru că părinții nu-și permit luxul de a-i trimite zilnic la școală sau pentru că ei înșiși sunt nevoiți să-și ajute părinții la muncile câmpului sau pe șantiere pentru a-și întreține familiile.
Iar alți copii (iar nu știm câți) renunță tocmai pentru că nu reușesc să vadă în școală mijlocul cel mai îndemână pentru ei de a se dezvolta în viață.
Tinerii olimpici ar putea, în sfârșit, dar deloc în ultimul rând, să fie un indicator fiabil al școlii românești dacă în școli am avea profesori de dragul cărora și în jurul cărora să se adună copiii să învețe.
Dar școlile sunt populate azi de un corp deprofesionalizat, profund politizat și supus capriciilor unei guvernanțe haotice și interesate. Nu doar deprofesionalizat, ci și foarte dezechilibrat calitativ și cantitativ.
Bunăoară, la ultimul concurs de titularizare, doar vreo 900 din cele 6.800 de posturi scoase la concurs au fost la țară, acolo unde criza de învățători și profesori este mai gravă ca niciunde. Iar aceste 6.800 de posturi sunt dramatic de insuficiente pentru nevoile de profesori titulari în tot sistemul educațional românesc, știind că mare parte din acesta sunt pentru grădinițe și ciclul primar.
Un număr aproape dublu de candidați a obținut o medie care le-ar fi permis să se titularizeze, dar mii de tineri profesori vor fi nevoiți în continuare să lucreze (dacă mai au nebunia, inconștiența de a rămâne în sistem) ca suplinitori, cu norme didactice împrăștiate între diferite școli și supuși unei uzuri psihice și fizice accentuate.
Asta în timp ce în toate județele țării mii de posturi rămân ascunse și nu se scot la concurs tocmai pentru a menține controlul politic sau cel al direcțiunii asupra corpului profesoral. O dublă minciună care menține educația întreagă într-o precaritate severă și care o face tot mai neatractivă, atât pentru profesori, cât și pentru copii.
Citește și: Lotul de aur al României la Olimpiada Internațională de Matematică a revenit în țară
De aceea, nu e un secret că majoritatea acestor tineri excepționali vor termina școala și vor pleca spre universități occidentale de unde foarte puțini vor decide să se întoarcă.
Asta pentru că nu există în România de azi (nici în cea de ieri și, probabil, nici în cea de mâine), cea mai vagă apropiere între elita educațională și științifică, pe de o parte, și elita puterii (politice, mai ales) care guvernează și decide totul în societate.
Iar aceia și acelea care reușesc totuși prin educație și cercetare vor fi excluși din cauza gândirii și autonomiei lor și vor fi îndemnați, dacă nu chiar obligați, să părăsească țara; în vreme ce marea majoritate a celor care trec prin școală sunt pur și simplu excluși de la o educație de calitate, iar dintre ei o parte, cei care intră în rețelele locale sau centrale de influență, vor popula administrația și puterea.
Toți ceilalți sunt marea masă a tinerilor la rândul lor excluși din toate deciziile care privesc soarta țării, masa tăcută de manevră, păstrată în ignoranță și neputință, în josnice scopuri electorale.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
