Mergeam cu mașina, când, într-o intersecție, un cățeluș alb, „de poșetă”, face țuști în fața mașinii. Frână corectă, totul ok.
Atât că patrupedul, încurajat de faptul că a supraviețuit intrării bruște în intersecție, s-a pus serios pe alergat. La început, pe prima bandă, cale de vreo 150 de metri, apoi pe banda a doua.
Un VW gri, în fața căruia cățelușul făcuse țuști de pe banda 1 pe banda 2, a încetinit și el. Am mers așa, la 5-6 metri în spatele cățelului, ținând mașinile după noi, încă vreo 100 de metri, când cățelușul a traversat brusc cele două benzi din sens opus, continuând apoi alergarea imprevizibilă pe micul spațiu verde dintre șosea și trotuar.
VW-ul gri a accelerat un pic și, profitând de faptul că din sens opus încă nu vedea coloana de mașini oprită încă la semafor, și-a tras mașina de-a curmezișul, să împiedice, Doamne ferește, vreo tragedie.
A fost inspirat, fiindcă, după câteva secunde, cățelușul și-a schimbat din nou traiectoria: după un sprint vesel de-a curmezișul benzilor blocate de VW-ul gri, și-a continuat alergarea în sensul meu de mers (eu mergeam cu 10 km/h, ținând mașinile în spatele meu).
Am continuat urmărirea, iar când ne-am apropiat destul de mult de cățeluș, șoferul din VW-ul gri a oprit, a deschis portiera și a luat-o la fugă după ăla mic și lățos. A reușit să păstreze o distanță constantă cale de vreo 100 de metri, apoi s-a oprit gâfâind.
Când am trecut pe lângă el, urmărind cățelul, încă își trăgea sufletul. Nimeni nu claxona, în semn de respect, deși coloana din spatele meu se mărise binișor.La capătul Străzii Progresului, unde sunt două variante, fie la dreapta, fie la stânga (de-a lungul tramvaiului), cățelușul a ales varianta curajoasă de a alerga direct spre tramvai.
S-a eschivat la timp (da, chiar venea un tramvai, n-am stat să văd ce număr, dar cred că nu contează) și a continuat, îndrăzneț, să alerge. Cam prin dreptul service-ului de parbrize, când socoteam că va fi obosit și voi putea coborî să-l salvez, a trecut pe lângă mine, pe banda întâi, un domn în costum, alergând vitejește.
Am văzut în oglinda retrovizoare că își lăsase mașina, cred că era un Audi albastru închis, cu portiera deschisă, în mijlocul drumului. A alergat până la semafor, apoi a luat-o la dreapta, după câine, către Spitalul Nasta.
Când am virat și eu, omul era deja aplecat, căutându-și respirația. Iar câinele, zburda, nu alta. Ca să n-o mai lungesc, ștafeta a fost preluată de un tânăr de vreo 23-24 de ani, care și-a lăsat și el mașina în mijlocul drumului și a pornit într-un sprint de 60-70 de metri.
Pe când era cât p-aci să-l înșface, câinele a mai făcut un viraj periculos, a trecut de pilonii metalici dintre sensurile de mers, a traversat liniile de tramvai, apoi s-a strecurat, habar nu am cum, printre mașinile care veneau din sens opus și, în claxoanele-vacarm (toți cei din gașca mea, adică alaiul ținut în spate cale de vreun kilometru, claxona ca să-i avertizeze pe cei care veneau din sens opus), a zbughit-o într-o curte de unde se iau comenzi de pizza, a străbătut curtea betonată și a dispărut în niște bălării, trecând printr-o spărtură a gardului.
Dinspre bălării, aveam să constat ulterior, se auzeau câinii lătrând până hăt-departe (însă nu chiar până la Giurgiu).
A trecut o noapte de atunci, a început a doua noapte; pot doar să sper că lucrurile nu au luat-o și mai razna decât atât.
Am scris această povestioară fiindcă a fost, țineți-vă bine, #SendACardToAFriendDay și ce-ar fi mai nimerit decât o #VedereDinBucurești, orașul în care oamenii chiar sunt buni; dacă nu întotdeauna între ei, măcar cu animalele de companie.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
