Nu știu dacă publicul aflat în Sala Palatului, la concertul dirijat de Zubin Mehta, în care se cânta „Otello”, își dă seama de incredibilul privilegiu de a fi asistat la un astfel de eveniment.
Ca una care am ascultat online – felicit pe această cale echipele tehnice pentru o superbă transmisie- pot să spun că foarte rar se poate auzi capodopera verdiană într-o viziune atât de coerentă și de concentrată.
Fiindcă despre asta este vorba în ascultarea muzicii clasice: de o formidabilă capacitate de pătrundere în ceea ce are mai nobil spiritul unui creator.
Tot de aceea, cum spuneam ieri, atât pentru ascultători cât și pentru interpreți este bine să se urmărească planul de creație fără întreruperi de tip aplauze înaintea celor prevăzute de lucrare (ce bine a făcut azi Zubin Mehta când a continuat fără oprire fluxul dramatic după aria salciei și Ave Maria a Desdemonei, păstrând magia și tensiunea covârșitoare în momentul crucial al operei, cel al crimei care va fi înfăptuită!!! Câțiva entuziaști începuseră deja să aplaude soprana…)
Citește și: Două seri de muzică barocă în progamul Festivalului Internațional George Enescu
Nu despre soprane și tenori e vorba în operă și mai ales nu în ACEASTĂ operă, monument de o incredibilă modernitate, concepută de Verdi la 74 de ani!
Mehta a ținut magistral tensiunea de la A la Z și poate doar în versiunea de referință a lui Toscanini să mai existe o asemenea energie fără falii (dar în plus această interpretare era pe viu)!
Cât de des se aude un Cassio strălucitor ca cel al lui Joseph Dahdah, rolul fiind încredințat de obicei unor comprimari sau unor tenori deja trecuți?
Cât de des se aude o priză de rol impecabilă, suavă și dramatică ca cea a Anastasiei Bartoli, fiica Ceciliei Gasdia, ea însăși excelentă soprană a anilor ’80? Ce să mai spunem de Luca Salsi, demn urmaș al marelui Bastianini?
Cât de des se aude o pronunție italiană de disc, o frazare și un legato de mare stil, într-o epocă în care atâția dirijori habar nu au ce este un portamento și nu mai îndrăznesc să-l ceară, nu mai știu ce este un tempo ținut în frâu și nu lăsat să derapeze într-o iuțeală de prost gust, care să distrugă vraja?
Citește și: Festivalul Internațional „George Enescu” 2023. Ce văd în prima săptămână
Așadar, după două seri memorabile, festivalul Enescu își păstrează promisiunile. Mehta are ceva din dirijorul Enescu, aș spune că și Cristian Măcelaru.
Mă gândesc la un anume tip de profunzime pe care în ultimii ani o consideram pierdută. După o astfel de generozitate – ca să reiau semnul afirmat al ediției din acest an – pofta de viață crește, oricât de dărâmat ai fi.
Și da, despre asta este vorba în muzica mare.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
