Cât este oare lumea dispusă să plătească pentru un editorial scris de mine? Zece bani? O ceapă degerată? Nimic? Mai puțin decât nimic?
Acum câțiva ani, una din televiziunile românești centrale, nu mai țin minte care, decisese să ceară X lei pe lună ca să pot urmări în continuare emisiunile lor pe Internet. X a fost mic, undeva în jur de un dolar pe lună.
Și totuși, nu mi-a trecut vreo secundă prin cap să plătesc. Pur și simplu am trecut mai departe și m-am uitat la alt post. Nici nu mai țin minte la care. Și chiar dacă toate televiziunile românești online ar fi decis să introducă o taxă, n-ar fi fost mare bai.
Aș fi renunțat la toate fără să le simt o secundă lipsa. Oricum, nu am revenit la televiziunea cu pricina când a renunțat la abonament.
Pur și simplu, it did not make any difference dacă mă uit la postul A sau B.
Nu este vorba aici doar de televiziuni sau de radio. Aș plăti bani să citesc editorialele lui CTP? Categoric, nu. Dar pe ale lui Cristoiu? Nici atât. De fapt, nu aș plăti nimic pentru vreun editorial sau articol, chiar dacă este scris de înțeleptul la pătrat: nu citesc mai nimic jurnalistic din ce se publică în Romania pentru că pur și simplu nu mă interesează.
Așa că mi se pare a fair game ca nimeni să nu fie dispus să plătească ceva pentru aiurelile mele „jurnalistice”.
Beteșugul meu, mai exact aversiunea mea, nu se limitează la presa românească. Deloc. În fiecare lună, când vine vorba să-mi reînnoiesc abonamentul la The New York Times, am ezitări din ce în ce mai lungi.
Explicația este că nu găsesc aproape nimic interesant pentru mine în ziar, în afara de The New York Times Book Review [pe care îl citesc regulat, deși și acolo de vreun an încoace parcă nu am mai citit mare lucru] și paginile de opinie din ediția de duminică, Sunday Review, unde din când în când dau peste ceva ce mi se pare cool.
Oricum, aceste editorialele nu sunt scrise de jurnaliști, ci de profesori, critici de artă, sociologi, etc. Dar nu de jurnaliști.
Cum am [s-a] ajuns aici? Cum am ajuns să am această plicitiseală, uneori dezgust, față de presă?
Sau exprimat altfel, ce vreau să găsesc în presă [ca s-o citesc]? Și de ce nu găsesc ceea ce caut [respectiv de ce ziarele nu sunt preocupate să publice articole și pentru cei că mine]?
De fapt, întrebarea în jurul căreia mă învârt de ceva vreme în jurul cozii este următoarea: care este rolul presei în ziua de astăzi?
Și în timp ce am scris ultima propoziție, mi-au căzut ochii pe o recenzie de carte de săptămâna trecută în The New York Times Book Review, care preia ideea laureatei Nobel pentru pace din 2021, cum că „jurnalismul prezentului este activism”.
That’s it – well said: eu am renunțat să mai citesc presa în ziua în care ea a devenit doar activism.
Am renunțat atunci când nu mai am găsit altceva decât articole activiste, în spiritul larg al ideii cum că jurnaliștii de astăzi sunt formatorii, creatorii de opinie.
Problema mea este că vreau ca opiniile mele, dar mai ales concluziile lor – etichetele la ce este bun și ce este rău – să fie rezultatul minții mele. Nu vreau să fie preluări, copii ale dogmelor împrăștiate de „creatorii de opinie”.
Pe undeva, sunt surprins că în aceste vremuri când fiecare individ contează, nimeni nu se scarpină în cap la pretenția presei de a-ți forma opiniile. Ce mai rămâne din libertatea individului, din esență lui, când opiniile îți sunt formate de alții, care chipurile au acest rol? Cum se deosebește asta de spălarea pe creier, până la urma?
În aceasta primăvar=, am renunțat să mai urmăresc orice post de politica la TV, urmăream înainte CNN, sau la radio, înainte ascultam NPR în mașină. Îmi este greu să-mi dau seama care anume a fost stropul care mi-a umplut paharul.
Pur și simplu am avut o senzație fizică în stomac că I cannot take it anymore. It is too much. Să fi fost tonul de righteousness, adică pretenția absurdă cum că dreptatea și adevărul este doar de partea lor, iar restul sunt în eroare?
Să fi fost agresivitatea în comunicare? Tonul sarcastic? Bias-ul și lipsa prezentării argumentelor adversarilor?
Nu cred că a existat un motiv singular, căci polarizarea presei nu este de-acum, de ieri. Dar chiar și așa, încă am găsit până acum conținut suficient încât să am plăcerea s-o urmăresc, căci între mult noise am găsit ceva care să-mi capteze atenția. Not anymore, din primăvara lui 2022. Senzația neplăcută din stomac a fost prea puternică.
În acel moment, am început să caut panicat. Și pentru că nu am găsit nimic suportabil, nici ziare, nici TV, nici vreun post de radio, am început să ascult un post local din Garden City, Christian radio. Trebuia totuși să ascult ceva în drum spre universitate, plictiseala din trafic era prea mare.
Între mult tralalala și alte aiureli cognitive, am aflat și lucruri interesante, de exemplu interviul cu dr. Francis Collins, cel care a condus Human Genome Project în anii nouăzeci. Dr. Collins și-a reamintit despre procesul tranziției credinței sale din ateism [justificat pe undeva de pregătirea sa de medic și genetician] în creștinism [ideile sale sunt descrise în cartea The Language of God: A Scientist Presents Evidence for Belief].
În interviu, a explicat că procesul sau a început după ce a citit cartea Mere Christianity, a profesorului englez C. S. Lewis. Așa că am citit-o și eu imediat, și am fost fericit că am dat peste o carte nemaipomenită, indiferent din ce unghi o citești.
Deși mi-a dispărut senzația din stomac, asta nu a exclus plictiseala adâncă produsă de discursul subțire de la radio, parcă preluat din Religion for dummies și repetarea la infinit a acelorași emisiuni. Nici Christian Radio nu a fost o soluție.
Încă nu stiu ce anume jurnalistic îmi vă trezi interesul și plăcerea de a urmări sau citi, dacă va fi ceva vreodată. Îmi vine greu să înțeleg ce trebuie să se întâmple ca presa să renunțe la polarizare, biasing, și acel ton de righteousness, care mă scoate instantaneu din sărite.
Ce trebuie să se schimbe ca în weekend, dimineața, să-mi fac o cafea și să citesc ziarul, așa cum văd în filmele despre anii patruzeci? Deși primesc în fiecare dimineață The New York Times, deseori nici măcar nu-l scot din pungă – eventual scot secțiunea despre cărți și opinii. Băiatul meu cel mare [încă] citește ziarul, așa că păstrez abonamentul pentru el.
Zilele trecute am dat peste un post de radio care [încă] mi se pare exciting. Emisiunile sale sunt după calapodul lui „Știați că?”. De exemplu, am aflat că regizorul Francis Ford Coppola lucrează în prezent la un film pe care l-a început cu patruzeci și șapte de ani în urmă.
Filmul este un SF despre New York City, cândva mult în viitor, o metaforă a conflictului între conservatorismul sistemului [că este de stanga sau de dreapta] și progresismul creatorilor, a antreprenorilor.
Citește și: Pelerinajele nu sunt interzise. Nu avem solzi pe spate. Mini-inventar al minciunilor
Mi-am dat seama că sunt mai departe profund interesat să aflu informații, dar că mă doare stomacul când cineva se folosește de frânturi pentru a-mi băga în cap lozincile lor gata digerate.
În opinia mea, cam țoață presa actuală este pe același calapod: cei de pe stanga insistă cu A, B, C și doar cu asta, iar cei de pe dreapta cu M, N, P, de parcă A, B, C nu ar exista, deși viața mea include un pic de A și de B și de … P.
Și fiecare spune doar „adevărul” și are 100% „dreptate”.
Și atunci, nu este oare o contradicție faptul că la rându-mi scriu pentru presă, în timp ce sunt așa de dezamăgit de ea? Mai ales că scriu pe gratis. Maybe, dar ar fi absurd să pretind că nu aș fi o ființă a contradicțiilor.
Îmi place să scriu because it makes me feel good. Mă ajută să articulez idei, care altfel s-ar învârti în capul meu într-o forma ciopârțită. Scrisul este un exercițiu terapeutic pentru mine, cu siguranță.
Încerc pe cât pot [și sunt sigur că nu reușesc] să nu creez acel feeling de righteousness, de parcă aș avea un glob de cristal care să mă facă să înțeleg ceea ce nimeni nu reușește să priceapă.
Habar n-am ce este bine și ce este rău, dar sunt suficient de bătrân să fiu convins că la pomul lăudat nu te duci cu sacul, la fel cum dracu’ nu este niciodată chiar așa negru precum pare.
Sunt foarte recunoscător celor de la PRESShub, doamnei Cristina Guseth și domnului Răzvan Chiruță, pentru răbdarea și ajutorul dânșilor cu „produsele” mele, la fel precum și celor de la „Occidentul Romanesc”, doamnei Kasandra Kalmann-Năsăudean, care mai preiau din când în când încercările mele.
But I still hope that one Sunday îmi voi face o cafea, voi deschide ziarul, și-l voi citi din scoarță-n scoarță.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Dom’ profesor mai luati si cu dreapta ca doar nu NYT si NPR vi se apleaca…