În actualul context de lângă noi, unii domni sau tovarăși rusofili, care au citit mai mult poveștile lui Coroiu, încearcă să acrediteze ideea că actuala Rusie ar fi o continuare a celei țariste și că fostul ofițer KGB Vladimir Putin ar fi un fel de țar luminat. Nu e chiar așa și vom vedea de ce.
Primul suveran rus care a dorit europenizarea țării a fost Petru cel Mare. Urmașii lui au continuat acest fir director. Nobilii ruși în marea lor majoritate, erau oameni cultivați, destui dintre ei adoptând la sfârșitul secolului 18 ideile Iluminismului. Dar esența profundă a Rusiei rămânea și a rămas din păcate profund asiatică și autoritară. Acest aspecte a fost evidențiat de către marchizul de Custine într–o carte celebră apărută în 1843.
Acest lucru a devenit evident în 1849, când armatele țariste au zdrobit revoluțiile din unele state din zonă. Dacă ne referim la Ungaria, 1849 a fost o repetiție pentru 1956. Războiul Crimeii a fost declanșat de fapt de atitudinea foarte agresivă a Rusiei, pe care celelalte mari puteri europene au considerat – o ca fiind mai periculoasă decât Imperiul Otoman.
La început și noi, românii, și alte popoare din zonă, i–am privit pe ruși ca pe niște frați de religie ortodoxă, care ne vor elibera de turci.
Dar s–a văzut destul de curând că sunt la fel de barbari și expansioniști. Prima dovadă a fost anexarea Basarabiei în 1812. Ulterior, eșecul revoluției lui Tudor Vladimirescu și a mișcării eteriste s–a datorat mult lipsei sprijinului rusesc. Aceștia au gândit machiavelic că nu este bine ca aceste evenimente să ia o turnură contrară intereselor lor.
Una din cauzele principale ale Războiului Crimeii a fost ocuparea principatelor dunărene de către armatele ruse. Înfrângerea Rusiei în acest conflict a fost benefică pentru noi, creând condițiile prielnice pentru Unirea de la 1859.
Secularizarea averilor mănăstirești realizată de către Cuza a fost întâmpinată cu ostilitate de către Biserica Ortodoxă Rusă. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că la acel moment înalta ierarhie a bisericii noastre avea destui greci și ruși printre rândurile ei. Mai mult decât atât, în intervalul dintre abdicarea lui Cuza și venirea în țară a lui Carol I, la Iași s–a manifestat o mișcare secesionistă condusă de mitropolitul Calinic Miclescu, sprijinită discret de Rusia.
După încheierea războiului din 1877–1878, rușii au încercat să ne ocupe, deși erau aliați. Datorită comportamentului lor, au pierdut mult la Congresul de la Berlin din 1878.
După eșecul din Războiul Crimeii, țarul Alexandru al II–lea și–a dat seama de necesitatea unor reforme profunde ale imperiului. A fost cel mai liberal țar. În 1861 a abolit iobăgia (la peste 100 de ani după abolirea ei în Moldova și Țara Românească). A reformat armata, administrația centrală, justiția și învățământul. Era pe punctul de a da țării și o Constituție, dar din nefericire a fost asasinat de anarhiști, la 3 martie 1881. Ca o contrareacție, fiul său Alexandru al III–lea, s–a reîntors la autocrație.
Ultimul țar, Nicolae al II–lea, deși bine intenționat, nu era potrivit pentru poziția pe care o ocupa. Acțiunile sale neinspirate au creat tot haosul ce a urmat. Chiar și așa, Rusia pornise în 1905 pe calea unei democrații de inspirație europeană, iar economia rusă era a cincea în lume.
Pe timpul URSS, singurul lider sovietic până la Gorbaciov care a dorit să reformeze sistemul a fost Nikita Hrușciov. Mihail Gorbaciov a încercat să reformeze partidul și imperiul sovietic, dar nu a reușit. Rezistența la schimbare a fost prea mare. Asta a amplificat și mișcările naționaliste, care au simțit centrul slab.
Căderea URSS a fost rezultatul unui lung proces de decădere.
Datorită cheltuielilor militare, economia planificată și centralizată nu au rezistat. Deceniul lui Boris Elțîn a semănat puțin cu perioada 1905–1917, mai puțin corupția. Pe acest fundal de dezamăgire a venit Vladimir Putin, care nu a făcut nimic din ce a promis, cu excepția statutului de mare putere al Rusiei.
Dar a intervenit o schimbare radicală față de tot ce era înainte. Pentru prima dată în istoria Rusiei, conducerea statului a fost total acaparată de oamenii din serviciile secrete, așa–numiții siloviki. În perioada comunistă, KGB și GRU erau sub comanda politică a PCUS. Acum e invers. Poate fi considerat oarecum ca o reeditare a Opricininei lui Ivan cel Groaznic.
Acești siloviki, ca și unii dintre omologii lor de la noi, fiind tributari mentalității de până în 1989, cred că Occidentul e principalul dușman, că Rusia este înconjurată de dușmani. Ei nu au niciun interes să amelioreze relațiile cu Occidentul, pentru că nu își mai justifică existența și privilegiile. Deși excelează în domeniul lor strict de activitate, nu percep ce se petrece în economia mondială și relațiile internaționale, care funcționează după alte principii și mecanisme. Iar în Rusia, de fapt, capitalismul este tot controlat de stat.
Nivelul de corupție a crescut, dar este mai discret. Pe lângă corupție, principalele probleme interne sunt criza demografică, criminalitatea, traficul de droguri, caracterul predominant al exploatări resurselor în economie (deși nu există tehnologie civilă adecvată), efectul sancțiunilor economice, investiții străine reduse, infrastructura total depășită, etc. Rusia are trei mari avantaje, adică poziția geografică, mărimea teritoriului și bogățiile naturale. În afară de criteriul militar, Rusia nu poate fi considerată o mare putere.
Imaginea internă a liderului rus a început să se deterioreze după 2012
Vladimir Putin, datorită educației de KGB–ist, știe să își disimuleze intențiile și sentimentele, apelând și la un teatru populist. Din acest motiv i–a păcălit pe destui lideri occidentali. Tot din educație vine și intoleranța față de orice fel de opoziție. Confundă respectul cu adulația și nu suportă să fie contrazis (caracteristici specifice dictatorilor). Dacă i–ar fi avut ca modele pe Mihail Gorbaciov, Alexandru al II–lea sau Petru cel Mare, ar fi fost un progres. Ar fi fost un despot luminat. Dar îi copiază mai mult pe Stalin și pe Ivan cel Groaznic.
După 1990, principalele conflicte în care a fost implicată Rușia au fost cel din Cecenia și cel din Georgia din 2008. Campania din 2008 a dovedit mai recent unele dintre carențele armatei ruse. Cam atunci s–au deteriorat și relațiile cu Occidentul.
Imaginea internă a liderului rus a început să se deterioreze după 2012, când s–a întors la Kremlin. În aceeași perioadă a început și practicarea războiului hibrid. Popularitatea președintelui rus s–a bazat pe trei factori, adică performanța economiei, menținerea stabilității politice și apărarea intereselor naționale în exterior.
Încetinirea creșterii economice după 2010 și celelalte probleme interne s-au răsfrânt negativ asupra popularității sale. Circa 41% dintre ruși nu vor ca el să mai rămână la putere după expirarea mandatului său în 2024. Rusia este lipsită de soft–power, nu poate oferi un model propriu de dezvoltare. Din acest motiv apelează la dezinformare și la diverși mercenari sau idioți utili.
Citește și: Republica Moldova: o țară salvată de femei
Din punct de vedere istoric, Imperiul Roman a lăsat ceva în urmă, cel otoman și cel rus nu au lăsat nimic.
Întorcându–ne la prezent, sancțiunile economice au un efect negativ nu numai asupra economiei și nivelului de viață, ci și asupra afacerilor oligarhilor.
Mai mult decât atât, se manifestă și opoziția unor ofițeri în rezervă din armată și din serviciile de securitate, fapt foarte rar în Rusia. Trebuie pus la socoteală și recentul apel public al unor personalități ale lumii intelectuale. E greu de zis cât de popular ar fi un eventual război.
Dacă conflictul se prelungește și armata rusă suferă pierderi masive, poate apărea o situație riscantă pentru liderul rus. Aceasta înseamnă că acesta urmărește o campanie rapidă, prin care să anexeze de jure și de facto regiunile rusofone din estul Ucrainei. O altă variantă vehiculată este aceea a „finlandizării” Ucrainei.
Acțiunea militară i–ar îmbunătăți imaginea internă, deși e o armă cu două tăișuri. Regimul militar din Argentina a căzut datorită înfrângerii suferite în conflictul din Malvine.
Întrebarea principală este de ce dorește Vladimir Putin acum un război clasic?
Din ultimele informații vehiculate azi, se pare că o parte a trupelor ruse se retrag. Este greu de spus dacă e adevărat sau nu. Informațiile din cercul puterii sunt mult mai opace decât înainte de 1989. Când de exemplu s–a decis invadarea Afganistanului, votul în Biroul Politic al PCUS a fost destul de strâns și de agitat.
Ucraina este mai pretabilă unui război clasic decât Afganistanul. Numai că atunci vorbeam de URSS, iar liderii sovietici erau mai raționali și nu riscau inutil un conflict cu NATO. Ucrainenii sunt foarte anti–ruși, ceea ce creează posibilitatea unei rezistențe îndârjite și a unui război de gherilă. Recentele campanii din Georgia și Crimeea s–au desfășurat pe arii mult mai limitate.
Problema sau întrebarea principală este de ce dorește Vladimir Putin acum un război clasic? Chiar îl dorește cu adevărat? Sau vrea să testeze capacitatea de răspuns a lumii civilizate? Motivațiile ar putea fi și interne și externe.
Din punct de vedere intern, deja se vehiculează versiunea conform căreia liderul de la Kremlin ar preconiza o nouă reformă constituțională. Rusia ar deveni republică parlamentară, iar el lider de partid și prim–ministru (seamănă cu ce e la noi). O altă variantă este aceea a înființării unui Consiliu de Stat, după model chinez, unde tot el să aibă controlul. Astfel s–ar evita situația obișnuită în Rusia, când majoritatea schimbărilor de regim s-au petrecut cu violență.
Din punct de vedere extern, președintele rus vede reașezarea ordinii mondiale ca o lume condusă de dictaturi. Nu degeaba este prieten cu liderul chinez, cel maghiar și alții asemănători. Ar fi un nou Comintern, convertit într-o Internațională a Dictaturii.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
„Nu pot preconiza acţiunile viitoare ale Rusiei. E o ghicitoare împachetată într-un mister dinlăuntrul unei enigme; probabil însă că există o cheie. Acea cheie este interesul naţional al Rusiei.” – Winston Churchill
„Dacă ruşii se retrag în interiorul ţării, sunt imbatabili. Armata rusă nu poate fi înfrântă decât de acela care va şti sau va reuşi s-o atragă în afară de frontierele Rusiei!” – Ion I.C. Brătianu
„Existenţa poporului rus ca un tot întreg organic şi istoric este lipsită de sens fără construirea unui imperiu continental. Ruşii vor rămâne o naţiune doar în cadrul Noului Imperiu. Noul Imperiu trebuie să fie eurasiatic, continental şi în perspectivă mondial.” – Aleksandr Dughin
„Soldate rus, soldate rus,/ Te-ai înălţat acolo sus/ Că liberaşi popoarele/ Sau fiindcă-ţi put picioarele?” – Păstorel Teodoreanu
