vineri, 30 iulie 2021
AcasăInterviurile PressHUBRegimul de detenție de la Sighet era de exterminare lentă. INTERVIU cu...

Regimul de detenție de la Sighet era de exterminare lentă. INTERVIU cu istoricul Andrea Dobeș

Toți supraviețuitorii Sighetului vorbesc de trei elemente foarte greu de suportat: foamea, frigul și izolarea care au fost definitorii pentru regimul penitenciar și demonstrează mortalitatea mare de la această închisoare, a declarat, într-un interviu acordat PressHUB, istoricul Andrea Dobeș. Aceasta este doctor în istorie și muzeograf-șef în cadru Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet.

Istoricul Andrea Dobeș

Dintre volumele publicate, amintim: „Spațiul concentraționar comunist din România. Penitenciarul Sighet (1950-1955)”, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2021. „Ilie Lazăr. Consecvența unui ideal politic”, ediția a II a, Fundația Academia Civică, București, 2015. „Reprimarea elitelor interbelice. Colonia Dunărea Sighet (1950-1955)”, Editura Valea Verde, Sighet, 2010. „Făgăraș. Închisoarea polițiștilor”, vol I -II, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2007 (co-autor). Autoare a numeroase studii privind destinele demnitarilor, ierarhilor și preoților catolici interbelici în cadrul spațiului concentraționar românesc.

PressHUB: Când a fost construită închisoarea de la Sighet? Și în ce scop?

Andrea Dobeș: Povestea închisorii de la Sighet începe în anul 1897. Atunci a fost construită ca închisoare de drept comun de către imperiul austro-ungar. În acea perioadă a fost considerată ca fiind una dintre închisorile cele mai moderne, cele mai riguroase din întreg imperiul. În perioada interbelică și-a păstrat caracteristica de închisoare de drept comun, dar au fost și momente în care au fost încarcerate la Sighet și persoane pe motive politice.

Aș aminti în acest sens că în perioada 1913-1914 a avut loc la Sighet un răsunător proces al unor țărani ruteni care în frunte cu preotul lor Alexis Kabaliuc au fost judecați și condamnați și trimiși la închisoarea din Sighet tocmai pentru că nu voiau să facă parte din imperiu. De asemenea, în perioada Primului Război Mondial soldați polonezi au fost încarcerați la Sighet. Ei dezertaseră din armata austro-ungară, iar în perioada interbelică avem încarcerați la Sighet tot pe motive politice persoane din rândul comuniștilor. În perioada administrației maghiare, între 1940 și 1944 la Sighet au fost încarcerați fruntași români maramureșeni.

Ce s-a întâmplat cu închisoarea odată cu venirea comuniștilor la putere?

Începând din 1945 la Sighet sunt aduși într-o primă fază țărani din zonă, din cei care s-au opus colectivizării, care activaseră în grupurile de rezistență din Maramureș și membri de partid dacă avem în vedere alegerile din 1946. În această perioadă deținuții politici sunt amestecați, sunt ținuți împreună cu deținuții de drept comun.

Practic, caracterul penitenciarului Sighet se schimbă în anul 1950 și atunci va fi transformat exclusiv în închisoare politică. Toți deținuții de drept comun de aici vor fi luați și transferați într-o altă clădire amenajată în închisoare și transformată în penitenciarul raional al orașului. Pentru cinci ani, clădirea închisorii Sighet va avea exclusiv o destinație politică.

Dintre elitele din perioada interbelică, cine au fost cei care au fost deținuți aici? Cunoaștem cazul Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Gheorghe Brătianu…

Sighetul a fost în această perioadă loc de detenție pentru cele două mari categorii de deținuți: elita politică interbelică și cea de-a doua categorie – ierarhii și preoții catolici. Demnitarii au fost arestați într-o singură noapte, în noaptea de 5-6 mai, ceea ce a devenit cunoscut ca fiind „noaptea demnitarilor”, când, pe baza unor tabele întocmite la nivelul Ministerului de Interne, toți cei care au avut un rol în viața politică a României între 1918 și 1945 au fost arestați și aduși ulterior la Sighet.

Pe prima pagină a acestor tabele a fost trecută și rezoluția de a se găsi motive de implicare în proces. Întrucât nu s-au găsit motive, ei au fost ridicați pur și simplu în toiul nopții și aduși aici. De altfel, în documentele Securității, Sighetul a fost cunoscut sub numele de cod „Unitatea/ Colonia de muncă Dunărea”.

În rândul demnitarilor, în perioada aceasta au fost încarcerați patru prim-miniștri ai României interbelice și îi amintesc pe Iuliu Maniu, pe Constantin Argetoianu, pe Gheorghe Tătărăscu, cinci guvernatori ai Băncii Naționale a României, numeroși miniștri, sub-secretari de stat ca Aurel Vlad, Emil Hațieganu, Pantelimon Halippa, Aurelian Bentoiu și foarte mulți – zeci de academicieni sau profesori de istorie, printre care Silviu Dragomir, Ioan Lupaș, Alexandru Lapedatu, Gheorghe Brătianu.

În perioada 1950-1955 la Sighet au fost încarcerate aproximativ 200 de personalități. Ca să revin și la cea de-a doua categorie – au fost 58 de ierarhi și clerici. Dintre aceștia, 39 sunt din rândul greco-catolicilor, 19 romano-catolici și un singur preot ortodox. Trebuie să menționăm și faptul că la Sighet a fost adusă întreaga conducere a Bisericii catolice din România.

Au fost 16 episcopi titulari și consacrați în clandestinitate, care au fost aduși la Sighet, iar printre aceștia sunt și episcopii care au fost recent beatificați, cei șase, dintre care trei au murit la Sighet: Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu și Valeriu Traian Frențiu. Dintre cei care au supraviețuit Sighetului: Iuliu Hossu, Ioan Bălan, respectiv episcopul Alexandru Rusu care va muri ulterior în detenție la Gherla. Din rândul episcopilor romano-catolici, episcopul de Oradea, Bogdannffy și episcopul de Iași Anton Durcovici.

Care era regimul de detenție de la Sighet?

Regimul de detenție era un regim de exterminare lentă. Toți supraviețuitorii Sighetului vorbesc de trei elemente foarte greu de suportat: foamea, frigul și izolarea. Acestea au fost definitorii pentru regimul penitenciar, ceea ce demonstrează și mortalitatea mare de la Sighet.

Dintre cele 200 de personalități, 53 au decedat la Sighet. Deci aproximativ 25%. Practic este penitenciarul cu rata de mortalitate cea mai ridicată din sistemul concentraționar românesc. Trebuie să avem în vedere și capacitatea închisorii – Sighetul nu era o închisoare mare, putea adăposti undeva la 120 de persoane. Spun asta comparativ cu penitenciarele Gherla și Aiud, care puteau adăposti la un moment dat 5000 de persoane.

Întreg regimul alimentar și sanitar era astfel conceput încât să se ajungă la o exterminare lentă. Regimul alimentar presupunea 250 de grame de pâine pe zi, dimineața o cană cu ceai spun memorialiștii, prânzul consta dintr-o fiertură de orz, de terci și în genere cina era repetarea prânzului dar fără supă sau zeamă cum o numesc ei. Istoricul Constantin C. Giurescu spunea – a stat cinci ani și două luni la Sighet – că ți se făcea foame imediat ce terminai de mâncat.

La fel menționa și Iuliu Hossu în memoriile sale. Și aș mai sublinia regimul sanitar: aici este elocventă și definește foarte bine acest regim sanitar fraza rostită de medicul închisorii care venea o dată pe săptămână – și părintele greco-catolic Alexandru Rațiu menționează acest lucru în memoriile sale – și anume: „medicamentele sunt inutile, să lăsăm natura să lucreze.” Aș vrea să subliniez cinismul fostului comandant al închisorii, am în documente câteva pagini din memoriile scrise de el – el a trăit până prin 2007 la Sighet și și-a redactat câteva pagini de memorialistică, de cum a fost în acea perioadă.

El chiar scrie, menționează faptul că i-a tratat foarte bine pe deținuți, cu cafea, cu unt, cu cacao cu lapte, celor bolnavi le dădea mâncare de regim, pâine prăjită, carne…Rămâne de confruntat și de pus față în față mărturiile deținuților cu mărturia comandantului penitenciarului.

Aveau anumite libertăți, erau scoși în afara celulelor? 

Închisoarea prevede celule pentru o singură persoană. Puține sunt celule mari de grup, de 12 sau 14 persoane. În general era scoasă câte o singură persoană din celulă, tocmai pentru a putea păstra secretul asupra celor care au fost încarcerați la Sighet. De ce spun secretul? – pentru că aceste persoane au fost arestate în toiul nopții, au fost duse de acasă, iar familiile nu au știut nimic despre acești oameni timp de cinci ani de zile.

Abia prin 1952 familiile încep să afle câteva vești odată cu primele eliberări de la Sighet. Încep să ducă vești și la cei pe care îi cunoșteau. Dar, izolarea și secretul au fost termenii de bază pentru Sighet. De ce aceste persoane au fost aduse aici și nu în altă parte – nu am un răspuns concret. Am doar ipoteze – pe de o parte, arhitectura clădirii. Aceste persoane așa cum am spus, puteau fi izolate, puteau fi ținuți singuri într-o celulă pentru ani de zile.

Pe de altă parte, Sighetul este foarte aproape de granița cu Uniunea Sovietică. Orice se întâmpla în țară, orice răzvrătire începea și aceste persoane puteau fi transferate în Uniunea Sovietică și li se putea pierde urma. Și o a treia ipoteză este că la începutul anilor 50 Sighetul era destul de izolat, nu făcea parte dintr-o aglomerare urbană astfel că se putea păstra secretul asupra celor care erau închiși aici. Deținuții fuseseră scoși din funcții, își pierduseră pensiile, salariile…Este cazul lui Constantin Bebe Brătianu care ajunge să vândă borcane și sticle în piață pentru a putea supraviețui.

Ei nu mai reprezentau un pericol real pentru noua putere. Practic ei au fost arestați tocmai pentru ceea ce reprezentau în trecut, pentru simbolul pe care îl reprezenta această elită și, așa cum remarca și istoricul clujean Virgiliu Țârău, vina, singura vină a acestor persoane este că au fost în viață. În 1950, demnitarii aveau o medie de vârstă unde la 60-70 de ani. Mai tineri erau clericii și ierarhii catolici.

Există și o carceră acolo – cum și în ce condiții se ajungea acolo?

Da, este vorba de celula „Neagra”. Nu existau reguli scrise de pedeapsă. Nu aveai voie să te urci pe pat să privești afară. Toate ferestrele aveau zăbrele, lumina soarelui nu intra, nu aveai voie să privești în curte, de asemenea în timpul zilei nu aveai voie să te întinzi pe pat…În celulele cu mai multe persoane, dacă se țineau prelegeri, cursuri și erau prinși de gardieni, pedeapsa era celula „Neagră”. Această celulă este tot așa, o celulă mică, de 1 pe 2 m, fără fereastră, are un lanț în mijloc, iar cel care era pedepsit era trimis pentru 3-5 zile aici. Era dezbrăcat la lenjeria de corp, iar rația alimentară care și așa era precară era redusă la jumătate. Cei care au trecut prin această celulă spuneau că detenția aici reprezenta îmbolnăvirea sigură a celui pedepsit.

Interviul poate fi vizionat online aici

Simona Preda
Simona Preda este istoric, scriitoare și jurnalist cultural.
ARTICOLE SIMILARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DIN ACEEAȘI CATEGORIE

- Publicitate -spot_img

ULTIMELE ARTICOLE