Navigarea pe Bega cu vaporașul de agrement însemna până acum o lună fie o călătorie între două poduri, fie cel mult până la Sânmihai, la ecluza ruginită, de care nu se putea trece mai departe.
Mai departe ar fi însemnat o călătorie de vis, pe o distanță de 114,50 Km, de la Timișoara la Klek, în Serbia, iar de aici și mai departe pe ruta navigabilă Dunăre-Tisa-Dunăre la Marea Neagră.
De puțină vreme, visul începe să devină realitate. În mai 2022 șantierul de reabilitare a infrastructurii de navigație pe Canalul Bega a fost declarat închis. Programul Interreg de cooperare transfrontalieră România-Serbia, Axa prioritară 3-Mobilitate sustenabilă și accesibilitate, Măsura 3.1-Mobilitate și infrastructură și servicii pentru transport, a finanțat lucrările cu peste 13 milioane de euro. Practic, vestul României se va putea lega într-un viitor previzibil cu Marea Neagră pe Dunăre și cu Marea Nordului prin canalul Rin-Main-Dunăre.
România a primit peste 7 milioane euro nerambursabili, iar Serbia peste 6 milioane de euro. Partea română prin Administrația Bazinală de Apă Banat și CJ Timiș a avut de realizat repararea și punerea în funcțiune a ecluzei de la Sânmihai, reabilitarea barajului stăvilar și amenajarea peisagistică a zonei.
Sârbilor le-a revenit misiunea să reabiliteze nodurile hidrotehnice de la Srpski Itebej și Klek. Ce mai rămâne de făcut este deschiderea unui punct de frontieră între cele două țări, atât pe apă cât și pe uscat.
Ecluze comunitare, ecluze culturale
Clubul D’Arc, Fundația DALA și Biroul de arhitectură D Proiect au imaginat o expediție pe Bega pentru a vedea cât din ce apare în comunicatele de presă se regăsește pe teren. Au adăugat dezbateri cu experții, concerte cu artiști din România și Serbia, iar Centrul de Proiecte al primăriei Timișoara a finanțat proiectul.
Ne-am îmbarcat într-o dimineață de weekend pe vaporașul Pelican spre cele două ecluze de pe teritoriul românesc: prima de la Sânmihai, reabilitată, următoarea de la Uivar, veche dar încă funcțională mecanic. Am plecat cu gândul la cele trei secole când Bega era o arteră importantă a negoțului cu grâne, dar și loc de agrement și sport. 9 campioni olimpici la canotaj a dat Timișoara în trecut.
Citește și: Valorosul patrimoniu cultural al Iaşului, readus la viaţă cu bani de la UE. Ce lipseşte?
Departe de a fi o simplă călătorie de agrement, în care să comtempli incredibilele nuanțe de verde ale apei și să observi trecerea, doar în câteva minute, de la tumultul urban la liniștitele peisaje rurale, expediția a avut parte de o dezbatere despre viitorul canalului Bega.
„Bega este un element identitar al orașului Timișoara”,
a subliniat arhitectul Bogdan Demetrescu într-o prezentare pornind de la bazinul panonic pe care s-a născut Banatul, la epoca romană, apoi cu un salt în timp la 1728 când contele Florimund de Mercy dispune săparea unui canal pentru asanarea terenurilor mlăștinoase din jurul Cetății Timișoara. Primele lucrări de dragare ale Begăi din 1757 datează, tot de pe vremea austriecilor.
Însă titularul canalului de azi este inginerul Maximilian Fremaut. Belgianul a proiectat începând cu anul 1757 sistemul de amenajare hidrografică a Begăi, un râu rebel cu mii de canale și canalicule pe care le-a deviat și le-a domesticit. Lucrările au continuat până în 1761.
Până la sfârșitul secolului XX sistematizarea hidrografică a continuat, închizându-se brațele care veneau dinspre Mureș și inundau toată zona. Până azi există în subsolurile orașului infiltrații rămase de la cele 11.000 de canalicule care se încăpățânează din când în când să iasă la suprafață. Exemplele ne-au uimit: un braț vechi al Begăi mai dăinuie pe sub altarul bisericii sârbești din Piața Unirii, altele trec pe sub Teatrul din Oravița sau pe sub Cula din Ciacova.
Radu Radoslav, fost arhitect șef al Timișoarei și profesorul unor generații de tineri arhitecți, ne-a convins că toată dezvoltarea regiunii legată de rețeaua hidrografică Timiș, Bega, Mureș, Bârzava și prosperitatea euroregiunii prin relația cu Dunărea și Marea Neagră vor avea un impuls prin renașterea navigației pe Bega, pe toată lungimea de 114,5 Km, din care 44,5 km pe teritoriu românesc.
Citește și: O soluție verde la criza gazului a devenit o gaură neagră
O amintire de la Viena
În 1998 am realizat la TVR Timișoara un film cu titlul Timișoara, Mica Vienă. Am vrut să vedem cât din acest supranume plăcut timișorenilor mai e valabil după zeci de ani de comunism. Am găsit similitudini neatinse de vreme – clădiri proiectate de aceiași arhitecți, forma cetății care a imprimat actuala configurație circulară a orașului etc. Am găsit și ruine, monumente pierdute, povești uitate.
Ca să faci un film despre Timișoara de altădată e musai să mergi la Viena. Am filmat prin 1997-1998 la Hofkammerarchiv planurile de canalizare ale Begăi, desenate în creion colorat după concepția inginerului Fremaut, precum și numeroase planuri ale unor clădiri din Timișoara imaginate de arhitecții vienezi. Era pentru prima oară când cineva le ceruse și le scosese din arhive, așadar am reușit o recuperare documentară de interes pentru Timișoara.
De altfel, povești extraordinare despre oraș și despre Bega sunt de găsit în arhivele Budapestei și ale Vienei, fiindcă pe vremea Imperiului Austro-ungar au progresat cetatea, canalul și comunitatea.
De ce e importantă Bega
Există o istorie, demnă de multe volume, a felului cum minți inginerești, dar și conducători luminați, au făcut din Timișoara și din satele limitrofe o zonă ferită de inundații. Și în timpul comunismului s-au efectuat lucrări hidrotehnice importante între anii 1947-1980, cu toate că navigația a fost redusă.
Numai privind la fluturii albaștri, la păsăretul vizibil de pe vapor, la pescarii care pescuiesc pe mal, la vegetația abundentă, îți dai seama, fără să fii specialist, de valoarea biodiversității de pe Bega. Menținerea acestei bogății este posibilă doar dacă deversările toxice și aruncarea de deșeuri încetează.
O lucrare publicată în 2014 de Marlen Negrescu și Dan Pura, sub titlul Navigația pe Bega. Secvențe istorice, reconstituie istoria fabuloasă a canalului care a adus prosperitate Timișoarei. Comerțul, schimbul de mărfuri a fost înfloritor cel puțin două secole când se transportau cereale, lemn, materiale de construcții, articole de manufactură, între Timișoara și Viena.
O marfă inedită erau trandafirii pe care familii aristocratice de florari îi cultivau la Timișoara și îi trimiteau în tot imperiul.
Citește și: Parlamentul European solicită ca finanțarea redresării economice să fie transparentă
Primele curse de pasageri datează din 1869, iar în 1944 circula o jumătate de milion de persoane cu ambarcațiunile pe Bega. Transportul de pasageri a fost sistat în 1967. Cele 7 vaporașe achiziționate de Primăria Timișoara din fonduri europene pentru transport public urban nu fac decât să continue o istorie întreruptă în acel an.
Documentele istorice rețin că Monumentul Sfintei Treimi, care străjuiește Piața Unirii în memoria ciumei încheiate în 1738, a fost adus pe apă, de la Viena , pe traseul Dunăre, Tisa și apoi pe Bega, prin Serbia la Timișoara.
Altă amintire. Cu tata socru
Pe Bega au circulat șalupe, remorchere, barcaze, precum și câteva vase de agrement cu nume simpatice de păsări ca Uliul, Șoimul, Rândunica, Pelican. Din 1921 s-a constituit un registru al ambarcațiunilor cu caracteristicile și proprietarii lor. Din 1966 vasele au aparținut Direcției Gospodăriei Apelor Mureș-Banat, adică statului.
Mă leagă o amintire de ultimul vaporaș adus de pe Dunăre pe Bega, în 1982: Pelicanul. Primul său căpitan a fost Anton Armanca, bătrân lup de Dunăre, socrul meu. Vaporașul a fost adus pe uscat, pe două trailere de mare tonaj, cabina pe unul, corpul navei pe celălalt trailer cu 86 de roți.
Am însoțit neobișnuitul transport din portul Moldova-Veche până la Timișoara. Deși era decembrie, pe traseu se găseau numeroși navetiști care rămâneau cu gura căscată ca la spectacol la apariția unui vapor rulând pe roți. Transportul era însoțit de mașini tehnice în avangardă și în ariergardă, care desfăceau cablurile electrice și le legau la loc după trecerea transportului agabaritic.
După ce a fost folosit pentru plimbări de pasageri și de agrement până în anul 2000, Pelicanul a fost tras pe dreapta și a fost folosit ca bar.
În 2012 vaporașul construit la Giurgiu în 1967 a ars într-un incendiu neelucidat. Căpitanul care a stat la cârma lui timp de 17 ani, Gică Mihalache, reprofilat în taximetrist după ce ambarcațiunea nu a mai navigat, s-a arătat afectat de incidentul care a distrus ambarcațiunea. Pelicanul a ajuns la fier vechi și uitat la ieșirea din Timișoara.
Mai departe, soarta Pelicanului l-ar îndreptăți la un nume nou, de pasăre mitologică, Phoenix. Sașa Moza, patronul Clubului D’Arc, l-a cumpărat la preț de fier vechi și s-a ambiționat să îl readucă la viață. Reabilitarea a început în 2019 și din acest an a fost relansat la apă.
Iată-ne deci pe renăscutul Pelican, care va trece acum prin porțile ecluzei de la Sânmihai, cum nu a fost posibil în anii ’80-’90 cât a plimbat turiști pe Bega. Ecluza era blocată de zeci de ani iar ambarcațiunile nu aveau altă posibilitate decât să facă rondoul și să se întoarcă.
Citește și: Controverse în jurul finanțării din PNRR a Via Transilvanica, un proiect major de turism
Porți deschise pe Bega
Coborârea de pe vapor la ecluză nu e cel mai simplu lucru, pe o scară verticală îngustă direct pe chei. Dar vizita merită efortul. Aflăm de la Cristian Moisescu Ciocan, de la Administrația Bazinală de Apă Banat, că mai întâi s-a deviat apa prin ecluză pentru ca barajul stăvilar să se poată usca. Asta se întâmpla în 2014 cu o finanțare a Băncii Mondiale. Opreațiunea s-a repetat Abia după aceea s-a trecut la reparararea construcțiilor și la reabilitarea barajului.
Proiectul Interreg RORS 15 a început în 2017 și s-a finalizat în 2022, dându-ne ocazia să vedem minunea.
Toată lumea e pe poziție cu telefoanele să prindă momentul când porțile ecluzei se deschid și vaporul trece dincolo de ele. Dacă ar mai fi trăit, căpitanul Armanca ar fi fost emoționat să vadă, după jumătate de secol, porțile deschise.
Punctul de interes istoric este Casa Baraj, construită între anii 1912-1915. A fost declarată monument clasa B, figurează la poziția 276-TM-II-m-B-06283 în registrul național, iar o placă de marmură pusă de primăria Sânmihai amintește acest lucru.
Ce descumpănește în acest tot acest ansamblu spectaculos este o insulă largă cu gazon, împrejmuită cu un zdravăn gard dublu. Întrebăm la ce folosește, fiindcă nu există copaci ca să fie parc, nici amenajări de agrement. Singurul răspuns este că gardurile au rol de protecție, dar arhitecții din grup sunt sceptici.
Dincolo de ecluză, putem călători mai departe la Uivar, unde avem imaginea trecutului: ecluza veche, mecanică, dificil de operat. De aici trebuie să facem cale întoarsă. Este adevărat că, și dacă am putea merge mai departe, ne-ar opri granița. Deocamdată nu există aici punct de trecere între Serbia și România.
O veste bună primim de la experții din grup: este finalizată documentația tehnică și a fost obținută autorizația de construire pentru o clădire vamală la Uivar, o terasă de observare, cheu de acostare și zonă de control atât pentru ambarcațiuni, cât și pentru bicicliști. Fiindcă sârbii au terminat pista de biciclete până la graniță, iar traseul cicloturistic dintre România și Serbia va avea astfel 70 Km.
Autoritățile speră ca deschiderea punctului vamal pe Bega să fie posibilă până la sfârșitul anului viitor, an de care se leagă multe speranțe turistice ocazionate de Capitala Culturală Europeană – Timișoara 2023.
În timp ce Pelicanul face rondoul pentru a se întoarce la Timișoara, vine să ne salute primarul de la Sânmihai, Viorel Mărcuț. Are și comuna sa trei proiecte europene în derulare, unul este cel cu cicloturismul pe partea română. Îl întrebăm și pe primar, cum i-am întrebat și pe specialiștii invitați în expediție, de ce ar veni turiștii cu vaporul până la Sânmihai sau la Uivar. Ce ar avea de văzut, unde s-ar putea distra?
Idei ar fi, dar deocamdată ideile sunt puse în proiecte. Se pun speranțe în investitorii care vor vedea oportunitățile și vor veni să deschidă restaurante, să amenajeze locuri de distracție pentru copii și tineri. Prima investiție s-a și făcut recent: un restaurant bun într-o livadă. Dar până departe, mai trebuie făcute lucrurile mici din preajmă, cum ar fi o cale de acces simplă de pe cheu spre sat.
La câteva zile de la expediție, Administrația Canalului Navigabil Bega din Timiș a anunțat instalarea marcajelor kilometrice de la Uzina Hidroelectrică Timișoara până la granița cu Republica Serbia. Pentru o circulație mai sigură vor fi instalate 268 de semnale costiere pentru semnalizarea poziției șenalului navigabil în raport cu malurile Canalului Bega.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
