„Dacă minorul nu relatează un episod de abuz într-un anumit fel, de exemplu vizibil afectați, unii investigatori îl discreditează pe copil”, spune George Visu, psiholog la Curtea de Apel Cluj. Ulterior, o astfel de prejudecată „influențează tot procesul decizional”.
Pentru ca lucrurile să poată fi schimbate și în România, iar minorul să fie ajutat să mărturisească adevărul despre dramele prin care a trecut, e nevoie nu doar de empatia magistraților, ci și de metode moderne de audiere și de o apropiere față de psihologia copiilor.
Interviu realizat de: Justin Gafiuc
În România, erau înregistrate în 2019 circa 8.500 de dosare de violență sexuală cu victime minori.
„Cifrele nu pot fi cu mult diferite pentru 2020 și 2021. Totuși, procentul de trimiteri în judecată nu depășește 15% din aceste cauze”, spunea într-un interviu recent Marian Trușcă, procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Prin urmare, 85% din sesizări sunt clasate, pierzându-se în hățișul judiciar înainte să ajungă în instanță. La nivel global, între 6% și 60% din depozițiile copiilor sunt fie imprecise, din cauza a diferiți factori externi, precum influența părinților, fie pur și simplu mincinoase.
E vorba despre date existente în rapoarte oficiale dinspre Ministerul Public, Institutul Național al Magistraturii sau Asociația pentru Victimele Infracțiunilor Sexuale (VIS).
În acest context, un proiect demarat toamna trecută vizează introducerea în sistem a unei tehnici speciale de analiză pe dosare cu minori victime ale abuzurilor sexuale, importată din Occident: Evaluarea Validității Declarațiilor (EVD).
O expertiză psihologică modernă
E un protocol extins și precis structurat, prin care psihologii, cu precădere, dar și polițiștii sau procurorii capătă un instrument științific în materia audierii copiilor. Sunt criterii validate la scară internațională pentru a obține depoziții substanțiale din partea minorilor și pentru a distinge cât mai precis între o mărturie veridică și una falsă.
Un tip modern de expertiză psihologică, menit să ajute la diminuarea procentului de 85% de dosare clasate în aria abuzurilor sexuale cu victime minori.
George Visu e psiholog la Curtea de Apel Cluj, formator colaborator la Institutul Național al Magistraturii pe proiecte care țin de justiția pentru minori și tehnici de audiere ale minorilor și lector universitar – cadru didactic asociat la masteratul de Psihologie Judiciară din cadrul Facultății de Psihologie – Univeristatea Babeș – Bolyai Cluj.
El coordonează proiectul-pilot EVD, care urmărește formarea primei trupe de elită de 12 psihologi din București, Oradea, Cluj și Constanța, chemați să pună în practică expertize de specialitate pe un nou concept adus în România.
19 criterii pentru a distinge mărturia reală de cea falsă
Domnule Visu, vă numărați printre cei care coordonează introducerea în premieră în sistemul judiciar românesc a unui protocol special în materie de audiere a minorilor, o tehnică intitulată ”Evaluarea Validității Declarațiilor”, prescurtat EVD. Spuneți-ne, vă rog, în ce constă?
George Visu: E o tehnică prin care psihologii caută să evalueze credibilitatea mărturiei unui minor analizând conținutul mesajului verbal, nu comportamentul nonverbal, de tip mișcări, gestică sau alți indicatori de acest gen. Se bazează pe o premisă principală, anume că, sub aspectul calității și cantității de informații, relatarea fundamentată pe o memorie reală e diferită de o depoziție inventată. Distincția se face prin folosirea a 19 criterii, care, cu o mai mare probabilitate, se regăsesc mai degrabă în mărturiile reale decât în cele fabricate. Iar elementul esențial e interviul cu copilul, calitatea lui, fiind extrem de important ca și acesta să urmeze un anumit protocol.
Cum funcționează dialogul cu minorul?
Interviurile sunt transcrise cuvânt cu cuvânt și apoi analizate. Focalizarea se face pe întrebări deschise, de tipul ”Descrie-mi ce-ți aduci aminte legat de ceea ce s-a întâmplat la domiciliul bunicului”. În etapa a doua intervin întrebările din categoria ”ce, cine, când, cum, unde”. Iar în faza finală sunt adresate întrebări mai specifice, pentru lămurirea anumitor circumstanțe, dacă nu au reieșit suficient de clar din relatarea copilului. Mai precis, dialogul pune accent în mare măsură pe reactualizarea liberă din partea minorului.
Puteți explica?
Chiar și la copiii sub zece ani, acuratețea memoriei lor e similară cu cea a adulților. Nu au dificultăți de reactualizare. Dacă memoria minorului n-a fost contaminată sau influențată, el relatează aidoma unui adult. Diferă doar cantitatea de informații, mai puține în cazul copiilor, pentru că sunt în curs de dezvoltare. Memoria și limbajul lor nu ating nivelul unui adult.
Evocați mai devreme existența mai multor etape în procedura EVD. Detaliați, vă rog?
Există patru etape. Iar în cazul celei dintâi, analiza de dosar, sunt foarte importante circumstanțele primei dezvăluiri făcute de copil. Ele ne ajută să înțelegem cazul și sunt esențiale chiar pentru autenticitatea declarațiilor. Spuneam, de asemenea, despre cele 19 criterii pentru a distinge între mărturiile reale și cele false. Unul se referă, de exemplu, la producția nestructurată.
Ce înseamnă asta?
Victimele unor abuzuri sexuale sunt rugate să ofere o relatare liberă, cât mai completă, a episoadelor prin care au trecut. Fac acest lucru fără o ordine temporală strictă. Spun câteva cuvinte despre ce s-a întâmplat la început, trec apoi la o etapă de mijloc, revin iar la prima parte. Acest mod de a povesti e cel natural după care funcționează memoria umană. O relatare care respectă fidel o ordine temporală ar trebui să ne ridice niște semne de întrebare.
Training cu experți din Germania
Ce elemente se iau în calcul la formularea concluziilor?
Expertul ia în considerare atât informațiile din dosar, cât și cele din timpul interviului pentru ca, în urma analizării pe baza celor 19 criterii prevăzute în protocol, să tragă la final concluziile referitoare la credibilitatea mărturiei copilului.
Această tehnică a evaluării validității declarațiilor a fost dezvoltată în Germania și Belgia începând cu jumătatea veacului trecut. De atunci, cele 19 criterii s-au restructurat, s-au rafinat. A fost însă o tehnică mai puțin vizibilă, pentru că majoritatea studiilor erau publicate în limba germană și n-au fost accesibile pe o scară largă la nivelul comunității științifice. Ea s-a extins însă semnificativ în ultimii 15-20 de ani.
Există o anumită categorie de specialiști care operează pe această tehnică EVD?
În general, evaluarea e realizată de psihologi. De altfel, Institutul Național al Magistraturii, în colaborare cu Asociația pentru Victimele Infracțiunilor Sexuale, derulează în prezent un proiect tocmai pentru implementarea acestei tehnici în România, în limba română.
Sunt incluși 12 psihologi care vor efectua analizele, dar am cuprins și procurori specializați pe investigarea infracțiunilor sexuale împotriva minorilor spre a-i familiariza cu tehnica și utilitatea ei, în ce condiții, când și cum pot apela la ea.
Am avut toamna trecută un curs de pregătire profesională de o săptămână cu doi experți din Germania, care a marcat începutul trainingului în România pe această tehnică. Am mai derulat un seminar de trei zile la începutul lui 2022, plus alte întâlniri online pentru a discuta detalii pe cazuri concrete.
Obiectiv: din toamnă să livreze noul tip de expertize
Când ar urma ca acest EVD să intre în circuitul judiciar în România?
Etapa următoare va fi în luna iunie, când e programată încă o sesiune de o săptămână cu experții germani. Vom vedea la final nivelul la care suntem, vom decide necesitățile de formare în continuare și dacă acest grup de 12 psihologi e deja pregătit să livreze Parchetelor sau procurorilor expertize care să se bazeze pe Evaluarea Validității Declarațiilor.
Cei 12 vor constitui deja un fel de task force în domeniu, corect?
Din fericire, în alte proiecte INM am avut activități multiple de formare pe domeniul intervievării copiilor în context judiciar. Sunt mulți procurori din București și Cluj care au beneficiat de training și sunt pregătiți să realizeze aceste audieri atunci când nu găsesc o persoană specializată. Dar și pot recunoaște atunci când o audiere a unui minor e realizată după un protocol sau într-un fel mai puțin riguros. Iar pentru judecători nu e o noutate. Se întâlnesc cu aceste expertize psihologice și în civil, și în penal. Acum va fi vorba despre un tip particular de expertiză psihologică și mă aștept ca această tehnică să fie primită bine în sistem, fiindcă va aduce un ajutor consistent în soluționarea dosarelor.
„Retragerea unei mărturii nu înseamnă că minorul e mai puțin credibil”
Declarațiile minorilor sunt tratate în general cu rezervă de adulți. Care sunt resorturile prin care depozițiile unor copii pot căpăta consistență și credibilitate pe circuitul judiciar de așa natură încât să fie socotite probe relevante și substanțiale într-un dosar?
Din fericire, psihologia furnizează cunoștințe consistente, care ne spun clar ce pot și ce nu pot face copiii la diferite vârste. Noi am învățat să evaluăm, să ne raportăm la copii și să obținem informații corecte de la ei prin utilizarea acestor protocoale de intervievare.
În plus, tehnica EVD are și o componentă educațională pentru practicienii din România, psihologi din DGASPC, polițiști, procurori, judecători. Se aduc lămuriri și precizări clare cu privire la modul în care funcționează memoria, ce înseamnă sugestibilitate, când e un pericol mare sau scăzut pentru ca un copil să fi fost influențat. Astfel, vedem, de exemplu, ce înseamnă retragerea unei mărturii.
Și ce înseamnă?
Un copil care-și retrage mărturia e perceput în general mai puțin credibil și e suspectat că, foarte probabil, face o declarație falsă. Dar literatura de specialitate nu arată o legătură între retragere și valoarea de adevăr sau credibilitatea respectivei mărturii. Și copiii care fac declarații false, și cei cu declarații adevărate își pot retrage mărturia, fără să fie vorba despre un indicator al invalidității declarației. Avem, de asemenea, ideea prototipului de victimă.
„Antrenament narativ înaintea depoziției”
La ce vă referiți?
La faptul că unii investigatori, dacă minorul nu relatează un episod de abuz într-un anumit fel, de exemplu vizibil afectați, îl discreditează pe copil, ceea ce influențează tot procesul decizional din dosar. Asta e o prejudecată în neconcordanță cu literatura de specialitate. Copiii mici se comportă foarte diferit. Au moduri de relatare eterogene și nu există un tipar de victimă, pe care, dacă nu-l respectă, să devenim circumspecți cu privire la autenticitatea declarațiilor lor.
M-aș întoarce la felul în care se derulează interacțiunea cu minorul victimă și v-aș întreba despre felul în care se stabilește relaționarea dintre intervievator și copil, e aici o cheie a dosarului?
În orice protocol de interviu există o etapă de stabilire a relației de lucru, adică ajutăm copilul să se adapteze contextului audierii, să se acomodeze emoțional pentru discuție. Stabilirea acestui raport e foarte importantă, pentru că are un impact mare asupra modului în care minorul va relata evenimentele. Unul dintre elementele din faza pregătitoare se numește antrenarea memoriei episodice.
Despre ce este vorba?
Constă într-un fel de exercițiu despre cum va fi relatarea episoadelor de abuz. Iar în acest antrenament narativ îl învățăm pe copil cum ne așteptăm să povestească evenimentul. Alegem un moment plăcut din viața lui și-l rugăm să ni-l descrie în cât mai multe detalii, fără să intervenim până când nu termină de vorbit.
Facem doar îndemnuri de ascultare activă de tipul ”Da, și apoi? / Și mai departe?”. Mulți copii vin cumva cu un nivel pasiv, așteaptă să i se adreseze întrebări, răspund monosilabic. Dar nu asta ne interesează. Ne trebuie o relatare cât mai amănunțită, iar pregătirea narativă e foarte utilă. Sunt apoi regulile conversaționale.
„Copiii sunt rugați să promită că spun adevărul, ca un fel de jurământ”
Un exemplu?
Cercetările au detectat un fenomen straniu în contextul intervievării copiilor. Evită să spună „nu știu”, încercând mai degrabă să inventeze sau să divagheze. Mulți consideră că nu e bine să zică ”nu știu”, că nu va fi văzut favorabil. Sau că nu e voie. De aceea, e foarte important să spunem direct minorului: ”Uite, o să-ți pun mai multe întrebări, iar dacă nu știi răspunsul nu e nicio problemă”. Adică i se permite explicit copilului să răspundă cu ”nu știu”. Mai e promisiunea de a rosti adevărul.
Un fel de jurământ?
Da. Poate părea ciudat, dar în SUA, Canada și alte țări aceasta e o cerință obligatorie pentru toți copiii sub 14 ani. Ei nu pot fi puși să jure, pentru că nu au înțelegerea termenului și e o noțiune prea oficială. Există însă studii care arată că acei copii care sunt rugați să promită că vor spune adevărul așa vor și face, cu o probabilitate mai mare decât în cazul copiilor care nu promit nimic.
Sigur, nu sunt garanții că va rosti adevărul, dar e o metodă care influențează depoziția. Crește cu procente cuprinse între 20 și 50 la sută probabilitatea de a spune adevărul, dacă minorul promite asta. E un resort mental, mai ales la copiii mici, la care promisiunea coincide cumva cu comportamentul.
Apelați și la subterfugii de genul să-i oferiți o ciocolată ca să detalieze evenimentul cutare?
Foarte bună întrebare! Niciodată nu se face așa ceva. Nu oferim recompense copiilor înainte, în timpul sau după audiere. E ca o mituire. ”Dacă-mi spui ce vreau să aud, îți dau ceva bun”.
Citește și: Expert ucrainean: „Noi nu avem de ales. Trebuie să luptăm cât va fi nevoie”
„Minorul solicită uneori schimbarea intervievatorului”
Există o vârstă minimă pentru audiere?
Elementele formale ale protocolului de interviu și ale etapei de stabilire a raportului între părți nu se vor desfășura la fel pentru un copil de zece ani ori pentru unul de trei ani. Dacă e vorba despre un minor de trei ani, el nu trebuie să fie exclus pe criteriul vârstei. Dar sugestia e ca, cu cât copilul e mai mic, cu atât e mai important să se apeleze la un intervievator cu experiență. Fără să vrei sau fără să știi, riști să devii sugestiv sau să conduci un interviu într-o anumită direcție.
Apar situații în care chiar copilul solicită schimbarea intervievatorului?
Dacă nu stabilim de la bun început o relație de colaborare cu copilul, nu vom trece la etapa declarativă. Atât de important e acest raport! Minorul trebuie să aibă o atitudine deschisă și colaborativă față de tine. Sigur, chiar copilul își poate exprima, de exemplu, doleanța de a fi audiat de o persoană de același sex. Facem imediat ce putem spre a satisface cererea respectivă.
„Interviul în sine nu e factor de retraumatizare”
Au fost deja amenajate în țară câteva camere speciale de audiere, altele sunt la nivel de proiect. Cât de importante sunt aceste încăperi dedicate?
Îl ajută pe copil să se adapteze la un context formal, oferindu-i un mediu prietenos. Camerele sunt dotate cu tehnici de înregistrare audio-video, menite să reducă necesitatea audierilor repetate. Dacă ai un interviu de calitate de la început, captat pe suport video, nu mai e necesară o reascultare a minorului, dacă dosarul se mută la un polițist, la un alt procuror sau când ajunge în instanță. Din păcate însă, realitatea e că audierea copiilor se produce, în general, de mai multe ori, dar au scăzut semnificativ aceste lucruri prin utilizarea imaginilor înregistrate.
Multiple audieri înseamnă însă retraumatizare? Cum poate fi gestionat acest pericol?
Intervievarea repetată nu duce la retraumatizare dacă e realizată după un protocol care are și funcție de protecție emoțională a copilului, nu doar să obțină informații. Retraumatizarea apare în special din cauza procedurilor judiciare. Ținerea ore în șir într-o secție de Poliție, interviu realizat defectuos de mai multe persoane, organizarea noaptea târziu, în cine știe ce condiții. Prin urmare, nu interviul în sine e factorul de retraumatizare.
Articolul a fost publicat și pe Impact.ro, în cadrul proiectului ReAct – Reformă și acțiune pentru apărarea drepturilor copiilor, victime ale traficului uman, în sistemul de justiție.
Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului ReAct – Reformă și acțiune pentru apărarea drepturilor copiilor, victime ale traficului uman, în sistemul de justiție, susținut prin programul Active Citizens Fund România, finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021.
Conținutul acestei acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org. Informații despre Active Citizens Fund România sunt disponibile la www.activecitizensfund.ro.
