INTERVIU. Marian Trușcă, procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul București: „În realitate, sunt zeci de mii de abuzuri sexuale cu victime minori. Parchetul General doar mimează interesul pentru protecţia drepturilor victimelor”

Data:

Marian Trușcă e una dintre vocile sonore din sistemul judiciar românesc. Procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, cu o experiență de peste două decenii în domeniu, el face o scanare riguroasă a felului în care autoritățile tratează cazurile de abuz sexual și a modului în care victimele minore trec prin proceduri retraumatizante. Nu se ferește să vorbească despre nepriceperea oamenilor din sistem și lacunele stridente în materie legislativă, logistică sau procedurală.

Interviu realizat de: Justin Gafiuc


PressHUB: Domnule procuror, înainte să decriptăm felul în care justiția română tratează minorii victime ale violenței sexuale, ajutați-ne să înțelegem amploarea fenomenului în România

Marian Trușcă: Depinde pe cine întrebăm. Potrivit estimărilor făcute de Consiliul Europei în 2020, unul din cinci copii a fost victima unei forme a abuzului sexual, iar 90% din cazuri nu sunt sesizate autorităților. În România, abuzurile sexuale sunt subraportate. Din păcate, nici cifrele pe care le cunoaștem nu sunt înțelese și analizate, astfel încât, pe baza lor, să putem lua măsuri eficiente de prevenire și combatere a fenomenului. De pildă, potrivit unui raport recent publicat de organizația ”Salvați Copiii”, în sistemul de protecție a copilului sunt raportate anual circa 1.000 de cazuri. Oricum, această cifră este nerelevantă.

„Orice suspiciune de abuz sexual trebuie să facă obiectul unui dosar penal”

De ce?

Pentru că, din aceste cazuri, nu cunoaștem câte au fost sesizate organelor judiciare și în câte s-au stabilit prin hotărâri judecătorești definitive că abuzurile au fost reale. Din punctul meu de vedere, pentru a înțelege dimensiunea fenomenului ar trebui să plecăm de la următorul principiu: orice suspiciune de abuz sexual, indiferent de forma acestuia și cât de grav sau credibil pare la prima vedere, indiferent de modul în care a fost constatată sau sesizat, trebuie să facă obiectul unui dosar penal înregistrat la Parchetul competent. Ca atare, tabloul cel mai aproape de realitate îl putem obține prin cuantificarea dosarelor penale înregistrate la nivel național în evidențele Ministerului Public.

Și cum arată acestea?

Și aici, problema e mai complicată decât pare. Din ultimul raport de activitate al Ministerului Public, cel aferent anului 2020, publicat pe la sfârșitul lui 2021, nu aflăm nimic despre victimele minore ale abuzului sexual. Discutăm despre infracțiuni de viol, agresiune sexuală, act sexual cu minor, corupere sexuală a minorului, racolarea minorilor în scopuri sexuale, hărțuire sexuală.

Putem adăuga și pornografia infantilă, care intră în competența DIICOT. Reținem doar că au fost trimiși în judecată 533 de inculpați pentru infracțiunea de viol. În aceste cauze, se pare că au existat numai 33 de victime minore. Nu ni se spune însă absolut nimic despre celelalte infracțiuni din spectrul abuzului sexual.

„85% sunt acuzații false?”

Știm însă cam câte dosare de violență sexuală cu victime minori există?

Aproximativ 8.500 erau înregistrate în 2019 în evidențele Ministerului Public, la nivel național. Cifrele nu pot fi cu mult diferite pentru 2020 și 2021. Totuși, procentul de trimiteri în judecată nu depășește 15% din aceste cauze. Și atunci se pun mai multe întrebări. Restul de 85% au fost acuzații false? Când vrem să înțelegem amploarea fenomenului, ne raportăm la trimiterile în judecată finalizate cu condamnări sau la toate suspiciunile de abuz sexual sesizate, chiar dacă soluțiile au fost de clasare?

Care ar fi răspunsul?

Nici la una, nici la alta. Numărul de trimiteri în judecată și condamnări sunt prea puține față de numărul de acuzații reale de abuz sexual, multe fiind clasate. Este foarte ușor să concluzionezi într-un dosar penal că fapta nu există, că victima a exprimat un consimțământ la actul sexual sau că nu există probe. Astfel, dispui o soluție de clasare.

Ca atare, după aprecierea mea prudentă, în România avem anual circa 4.500 – 5.000 de acuzații reale dintre abuzurile sexuale sesizate de copii. Ceea ce se petrece însă în realitate e greu de estimat. Dacă ar fi însă să speculez un pic, aș zice că sunt de ordinul zecilor de mii!

„O mare parte dintre dosarele clasate reprezintă erori”

Cum răspunde statul la această provocare? Există vreun sistem de prevenire și combatere?

Statul răspunde destul de prost. Teoretic, funcționează un sistem de prevenire și combatere, avem numeroase dispoziții legale și infralegale, există instituții și funcționari însărcinați cu aplicarea lor, dar, în opinia mea, rezultatele practice sunt dezastruoase. Și m-aș referi la modul în care organele de urmărire penală (Poliție, Parchet) tratează aceste cauze. Din punctul meu de vedere, o mare parte dintre cele în care organele judiciare au constatat că abuzul sexual nu a existat reprezintă erori.

Care ar fi motivele?

Nepriceperea cu care organele judiciare, în special Poliția și Parchetul, tratează aceste cauze. Iar consecințele sunt dramatice pentru victimele în legătură cu care nu am reușit să dovedim abuzul. Se vor întoarce de multe ori în mediul unde au fost abuzate, într-o stare mult mai rea, decredibilizate, retraumatizate, expuse din nou abuzului și aproape fără șansa unei reabilitări psiho-sociale.

„Polițiștii români instrumentează și actul sexual cu un minor, și o tâlhărie”

Cum explicați răspunsul incoerent al organelor de urmărire penală?

Cauzele sunt complexe, dar, cum spuneam, principala e nepriceperea, lipsa unei specializări reale a persoanelor care instrumentează aceste dosare. La nivel internaţional, specialiştii din sistemul judiciar şi nu numai caută permanent soluţii pentru o abordare multidisciplinară, modernă, a fenomenului abuzului sexual. În schimb, în România, cauzele de viol, agresiune sexuală sau act sexual cu minor sunt instrumentate, în general, de aceiaşi poliţişti care se ocupă de furturi, tâlhării ori distrugeri.

Și în cazul procurorilor?

Cei care soluţionează aceste cauze nu dispun nici ei de o pregătire specializată şi, în marea majoritate, sunt lipsiţi de o experienţă relevantă, absolut necesară în abordarea acestor cauze. Nu există o infrastructură minimală adecvată şi nici personal cu adevărat calificat, care să poată gestiona în mod potrivit relaţia cu minorul victimă. De modul în care e abordată această relaţie depinde fundamental aflarea adevărulului în cauza penală, dar şi protejarea emoţională a copilului victimă.

Lipsa de interes a Ministerului Public

La ce vă gândiți când faceți referire la infrastructură?

De exemplu, la amenajarea unor camere speciale de audiere. Până la începutul anului 2021, la nivelul Ministerului Public a existat o singură cameră de audiere a minorilor, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, amenajată în 2016 de o organizaţie neguvernamentală. Dar abia din 2021 încoace o entitate nou înfiinţată, Asociaţia pentru Victimele Infracţiunilor Sexuale, a reuşit să amenajeze în sediile unor Parchete din ţară alte camere de audiere moderne. S-a întâmplat la Constanţa, Focşani, Rm. Vâlcea, Piteşti, Sibiu, Tg. Mureş şi Bacău.

De ce trebuie să vină însă societatea civilă să acopere niște neajunsuri de bază ale sistemului? Ce face Ministerul Public?

Faptul că Ministerul Public nu a manifestat de-a lungul anilor vreo intenţie de a amenaja din bugetul propriu astfel de săli e expresia lipsei de interes cu privire la aceste cauze. E o temă care nu a reprezentat niciodată o prioritate pentru Ministerul Public şi, după cum arată lucrurile, se pare că nu reprezintă nici în prezent.

Consider că Parchetul General doar mimează interesul pentru protecţia drepturilor victimelor, în general, măsurile pe care le-au mai luat până acum fiind menite doar să creeze aparenţa că problema e sub un oarecare control. În realitate, nu este deloc! Sigur, probleme nu sunt doar la nivelul Parchetelor, însă apreciez că, dată fiind complexitatea acestor cauze, implicarea procurorilor trebuie să fie mai consistentă, nu să se rezume doar la a supraveghea activitatea de cercetare penală efectuată de organele de poliţie.


Citește și: Cum a încercat să oprească o anchetă jurnalistică un angajat al Colegiului Național de Apărare. Telefoane și mesaje de amenințare către soția unui jurnalist G4Media


„În București, audierile minorilor se fac doar în camera specială de la Parchet”

Cum este însă gestionată problema la nivelul Capitalei?

Într-o dinamică total diferită faţă de restul ţării, dar mai avem şi aici destul până vom atinge standardele europene şi, mai ales, standardele ţărilor nordice în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea abuzurilor sexuale comise asupra minorilor. În primul rând, aici s-a înţeles de mai mulţi ani că aceste cauze nu pot fi lăsate numai în instrumentarea organelor de poliţie, implicarea procurorilor fiind mult mai consistentă, în special în ceea ce priveşte gestionarea relaţiei cu victima minoră.

Puteți oferi un exemplu?

Una dintre măsurile dispuse de conducerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti e aceea ca audierea minorului victimă să nu se desfăşoare în nicio situaţie în cadrul secţiei de Poliţie. Toate audierile sunt realizate în camera special amenajată din sediul Parchetului, fiind efectuate sau coordonate de procurori care au beneficiat de training specializat prin Institutul Naţional al Magistraturii.

În audiere este folosit protocolul dezvoltat de National Institute of Child Health and Human Development (NICHD), cel mai validat instrument la nivel internaţional în ceea ce priveşte acurateţea informaţiilor obţinute de la copil, precum şi eliminarea riscului retraumatizării. Am elaborat inclusiv un ghid destinat procurorilor şi poliţiştilor care instrumentează cauze de abuz sexual cu minori. În plus, între PTB și toate Direcţiile de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din Bucureşti a fost parafat un protocol de colaborare în 2021. Cu DGASPC-urile mai e însă o problemă.

„E aberant ca DGASPC-urile să trieze dosarele”

Anume?

Sunt scăpări la nivel legislativ, care permit organelor administrative, precum DGASPC, să se substituie organelor de urmărire penală. Avem o Hotărâre Guvernamentală din 2011 care stabilește o metodologie de management a cauzelor de violență, inclusiv cele de natură sexuală. Iar funcționarii DGASPC au posibilitatea să facă efectiv cercetări cu privire la credibilitatea cazului.

Și ajung cumva să trieze dosarele?

Exact! Dacă avem un abuz semnalat la DGASPC, fie o persoană, fie o echipă multidisciplinară pot hotărî că nu e abuz și nu sesizează mai departe organul de cercetare penală. Asta este o chestiune aberantă din start.

Principiul de la care ar trebui să plecăm e că orice suspiciune sau afirmație pe care o face un copil sau o sesizează un adult pe segmentul abuzului sexual se constituie într-un dosar penal. Punct! Adevărul trebuie căutat pe cale judiciară, nu administrativă.

Protocolul NICHD, instrumentul de audiere spectaculos

Ați abordat mai devreme tema camerelor de audiere pentru minori. De ce sunt ele așa de importante?

Pentru că informațiile pe care le obții de la copilul abuzat se constituie în probe, pe baza cărora formulăm acuzații. N-am o statistică, dar, din experiență, apreciez că posibilitățile probatorii prin astfel de abordări sunt mai mari. Una e să audiezi copilul într-o cameră sordidă de la un sediu de Poliție, cu persoane nespecializate și obținerea de informații puțin credibile.

Și alta e într-o încăpere specială de audiere, cadru prietenos în care poți afla informații mult mai consistente. Categoric, e o creștere de calitate! E foarte important și pentru că, în numeroase cauze de abuz sexual cu minori, singurele posibilități probatorii directe vin exact din declarația copilului. Doar el a fost acolo cu agresorul, care va nega în 99 la sută din situații.

Vorbeați despre protocolul NICHD, utilizat în cursul audierilor. Prin ce ajută el în mod special?

E creat de specialiști americani în urma unor studii derulate pe o perioadă mai lungă. Și e focusat exact pe audierea copilului abuzat sexual. Înglobează multe cunoștințe privind psihologia copilului, nivelul lui de dezvoltare și alte aspecte care trebuie avute în vedere la interacțiunea cu minorul.

E un instrument bine structurat, cu pașii procedurali pe care intervievatorul, polițist, procuror sau psiholog, trebuie să-i urmeze pentru a obține informații credibile. Și se urmărește un dublu scop: aflarea adevărului și protejarea emoțională a copilului. Am preluat protocolul în urmă cu circa cinci ani, am început să-l aplicăm în cauze, unele cu rezultate absolut spectaculoase, îl diseminăm în București și în țară. Dar suntem departe de a fi specialiști în acest instrument.

„Ar trebui un corp de procurori cu adevărat specializați”

Dar judecătorii țin cont de acest protocol în sensul de a nu mai solicita reaudierea minorului victimă, cu pericolul retraumatizării la pachet?

Protocolul funcționează, dar nu pe atât cât ne-am dori. Judecătorii sunt încă reticenți, de multe ori și din considerente ținând de respectarea dreptului la apărare al suspectului, care deseori nu asistă la audiere, pentru că acuzația nu e încă formulată. Sperăm însă ca, pe măsură ce ne vom consolida, judecătorii să renunțe la audierea copilului trecut deja prin procedura NICHD sau s-o facă doar în acele limite neacoperite prin audierea de la Parchet.

Ce ar trebui făcut pentru prevenirea și combaterea mai eficientă a abuzurilor sexuale comise asupra minorilor?

Ar trebui elaborată o strategie naţională de prevenire şi combatere. Pe componenta de combatere, Ministerul Public trebuie să-și asume rolul principal şi să urmărească trei mari obiective. Primul: formarea unui corp de procurori la nivelul Parchetelor de pe lângă Tribunale, care să fie cu adevărat specializaţi în instrumentarea acestor cauze. Sub acest aspect, ar trebui să se urmărească schimbarea dispoziţiilor procedural penale în privința competenţei de soluţionare a acestor cauze în sensul de a fi transferată Parchetelor de pe lângă Tribunale.

Al doilea obiectiv?

Crearea infrastructurii minimale necesare prin amenajarea cel puţin a unor camere de audiere accesibile la nivelul fiecărui judeţ. Și trei: elaborarea unei metodologii simple şi clare privind instrumentarea acestor cauze, în care modul de gestionare a relaţiei cu copilul victimă să fie detaliat, iar audierea acestuia să se desfăşoare cu metodă de persoane cu adevărat calificate. Toate n-ar presupune prea mari eforturi financiare sau de resurse umane, ci o minimă voinţă, în special din partea Ministerului Public.


Citește și: Trei asociaţii ale magistraţilor arată că ministrul Predoiu desconsideră dreptul procurorilor şi judecătorilor la asociere


„Suntem chiori în țara orbilor”

Evocați deficitul de procurori specializați în domeniu. La ce nivel concret suntem în acest moment?

Pornim de la exemplul țărilor nordice, gen Norvegia, Islanda, Suedia, Germania, care au dus la alt nivel modul de abordare al acestor cauze. Se pregătesc peste 400 de ore pe an formare inițială, plus cea continuă, ulterior. La noi pur și simplu nu există această formare pe nișa abuzurilor sexuale și a audierii minorilor.

Noi, doi-trei procurori cât de cât specializați la București, am fost dispuși să împărtășim expertiza, fără să ne oblige nimeni. Dar dacă vorbim de specializare adevărată, după standarde bine definite, nu avem așa ceva în România. Suntem chiori în țara orbilor în acest domeniu. Vă mai dau un exemplu!

Vă rog

În 2018, a fost creată prin ordinul fostului procuror general o așa-zisă rețea de procurori specializați la nivelul Parchetelor de pe lângă Tribunale, dar nu s-a știut niciodată câte cauze instrumentează, cum. S-a întâmplat totul doar la suprafață. Imaginați-vă că, în regulamentul de ordine interioară al Parchetelor din România, nu există cuvântul ”victimă”. Nici măcar o dată!

Nu există măcar un birou sau un compartiment care să se ocupe în general de problematica victimelor. Nu mai vorbim de victimele violenței, care nu reprezintă o prioritate. În schimb, se pare că sunt priorități proprietatea intelectuală sau apărarea drepturilor marilor producători de adidași sau de parfumuri, pentru care s-a putut crea o secție în Parchetul General.

„Organele judiciare sunt ignorante”

Cifrele pe care le-ați invocat și tabloul descris arată ca și cum Parchetul General subestimează acest fenomen al abuzurilor sexuale, considerându-l o temă colaterală, nesubstanțială. E corectă percepția?

E un fenomen subestimat pentru că organele judiciare, inclusiv Poliția, sunt foarte ignorante în privința asta. Atâta vreme cât considerăm că sunt abuzuri sexuale doar acele cauze trimise în judecată vom avea impresia că fenomenul e redus. Dar nu suntem capabili să vedem că printre cauzele soluțiilor de casare, câteva mii de dosare, se află tocmai nepriceperea noastră. Ne raportăm la niște date pe care nu le înțelegem. Sper că doar asta e cauza! De aici și sentimentul că fenomenul e redus și nu merită prioritizat. E însă o mare eroare!

Avem până acum descrierea unui sistem judiciar șubred în domeniu, cu victimele minore expuse în mod special unui tratament neadecvat pe întregul circuit al unei anchete. Haideți să încheiem însă cu un caz de tipul ”se poate și altfel”! Ce speță ne-ați propune?

În București, o fetiță de 16 ani sesizează prin mama ei că, de la vârsta de 13 ani, tatăl biologic, cu care nu conviețuia, părinții fiind despărțiți, o abuzează sexual. Adică raporturi sexuale frecvente în toată perioada. Ne-au fost transmise probe, corespondență. La o săptămână de la deschiderea dosarului, copilul a fost audiat la camera specială prin protocolul NICHD, totul a decurs perfect și am reușit să documentăm multe raporturi.

Am încadrat fapta la viol, iar expertiza psihologică a confirmat trauma și credibilitatea copilului, de care aveam nevoie în instanță. Au urmat percheziții informatice, tatăl, surprinzător, a recunoscut faptele, dar, oricum, tot acolo ajungeam datorită probelor puternice.

Ancheta de trei luni și eroarea judiciară neimputabilă

Cât a durat ancheta?

Foarte rapid, doar trei luni de la sesizare! Agresorul a primit o condamnare de șapte ani, beneficiind și de acordul de recunoaștere, iar copilul a fost introdus într-un program de consiliere cu DGASPC, pe termen nelimitat, cât îi va fi necesar. Interesant e și că judecătorul s-a bazat strict pe audierea NICHD și n-a mai procedat la un demers similar. A existat însă și o cheie sensibilă în dosar.

O detaliați?

– Părinții s-au separat imediat după nașterea fetei. Pe când copilul avea patru ani, mama i-a permis tatălui să reia relațiile cu fiica, dar a sesizat suspiciuni de abuz sexual. S-a deschis un dosar penal, care a fost însă clasat după doi-trei ani de anchete. Lucrurile erau destul de clare și prin 2009, dar a fost o eroare judiciară, neimputabilă însă, pentru că posibilitățile probatorii de atunci erau reduse. Prin urmare, mama a considerat că nu s-a întâmplat nimic, i-a dat voie tatălui să interacționeze mai departe cu fata și s-a ajuns la ce s-a ajuns.


Articolul a fost publicat și pe Impact.ro, în cadrul proiectului ReAct – Reformă și acțiune pentru apărarea drepturilor copiilor, victime ale traficului uman, în sistemul de justiție.


Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului ReAct – Reformă și acțiune pentru apărarea drepturilor copiilor, victime ale traficului uman, în sistemul de justiție, susținut prin programul Active Citizens Fund România, finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021.

Conținutul acestei acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org. Informații despre Active Citizens Fund România sunt disponibile la www.activecitizensfund.ro.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul: