În ultima lui carte, apărută la Editura Humanitas, Francis Fukuyama ne vorbește despre identitatea de azi ca fiind prinsă între nevoia de demnitate și politica resentimentului.
Mai spune autorul american că după primii ani din secolul nostru, după ce pasiunea pentru libertate și democrație a cunoscut câteva piedici și dezamăgiri, a fost înlocuită treptat cu pasiunile identitare.
În aceste noi pasiuni, motorul acțiunii publice și politice este partea emoțională din noi, mai exact acea parte pe care o extrage dintr-un dialog al lui Platon în care Socrate face referire la thymos, centrul mândriei și mâniei din sufletul nostru.
„Oamenii nu doresc doar lucruri din exteriorul lor – cum ar fi mâncare, băutură, un Lamborghini sau haine la modă. Mai tânjesc și după judecăți pozitive despre valoarea sau demnitatea lor.
Acele judecăți pot proveni dinlăuntrul fiecăruia… dar de cele mai multe ori sunt făcute de alți membri ai societății, care le recunosc valoarea.
Dacă primesc acea apreciere pozitivă, simt mândrie, iar dacă nu o primesc simt ori mânie (când cred că sunt subevaluați), ori rușine (când își dau seama că nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor celorlalți)” (Identitatea, p. 35).
„Schengen” este doar ultimul episod dintr-o lungă serie de episoade românești în care sufletul nostru național, în căutarea lui nesfârșită de identitate, balansează între mândrie și mânie, între demnitate și resentiment, între cererea de respect și sentimentul umilinței.
În multe privințe, procesul modernizării unei societăți este procesul în care acest balans este controlat pe cale rațională, iar politica este un mijloc prin care se încearcă asigurarea unui echilibru între strategiile raționale și afectele oamenilor, astfel încât nu doar conviețuirea între semeni să fie posibilă, ci și dialogul cu ceilalți, vecini, străini, parteneri etc.
Această modernizare a fost mereu deficitară în România și, acolo unde politicienii au eșuat, a urmat nu o asumare a răspunderii pentru eșec, ci o deplasare a atenției înspre tyhmos-ul public.
Desigur, nu am inventat nimic în această privință, multă lume din jurul nostru construiește azi politici identitare, atât de „oportune” în vremuri de criză, când guvernele – mai ales când sunt formate din oameni incompetenți și neintegri moral – nu reușesc să răspundă nevoilor și aspirațiilor oamenilor.
Pandemia și războiul au amplificat această dimensiune emoțională a relațiilor dintre noi, frica a contribuit și ea la instabilitatea emoțională colectivă, astfel că „Schengen” a fost doar scânteia care a aprins un butoi cu pulbere care nu înceta să se umple.
Nu mai e un secret pentru nimeni că actorii politici români responsabili cu dosarul intrării în spațiul Schengen au eșuat major. Oricine poate recunoaște azi lentoarea președintelui, incompetența prim-ministrului și habarnismul total al ministrului de Interne printre cauzele care au dus la acest deznodământ.
Aflăm în fiecare zi din ultima perioadă că s-a lucrat dezastruos din punct de vedere tehnic, politic și diplomatic și că există vinovății precise în ce privește partea română pentru acest eșec.
Citește și: Eșecul Schengen: Între superioritatea austriecilor și moliciunea lui Iohannis
Dar pentru că imputabilitatea – acea calitate necesară a unei democrații sănătoase pe care americanii o numesc accountability, a da socoteală pentru consecințele actelor tale – nu face parte dintre calitățile omului politic român, soluția cea mai la îndemână și cea mai periculoasă pentru a scăpa de responsabilitate a fi excitarea thymos-ului național.
Cu o perspicacitate îndoielnică, populiștii de serviciu din jurul puterii au mutat episodul în zona umilinței și mâniei, a lipsei de respect și de recunoaștere.
Și l-au mutat cu atâta ferocitate, încât, pentru a-și recupera demnitatea pierdută, oamenii de rând au început să propună măsuri extreme: Austria ne-a declarat război, trebuie să-i declarăm și noi război, trebuie să expulzăm toți diplomații austrieci din România, să naționalizăm firmele cu capital austriac, să distrugem proprietățile austriece, să rechemăm în țară zecile de mii de oameni care lucrează în Austria ș.a.m.d.
Dacă sunteți atenți, veți descoperi în fiecare intervenție a reprezentanților puterii cuvinte precum „respect”, „merit”, „demnitate”, „umilință” etc., cuvinte care au stabilit astfel perimetrul în care trebuie să se poarte această discuție.
Simțind ocazia, posturile de radio și televiziune s-au urcat la rându-le pe valul de emoție și l-au intensificat, dând cuvântul în direct miilor de români care, „ca și români”, se simt jigniți, batjocoriți de către Austria și cer, în consecință, măsuri reparatorii.
În acest concert, partitura cea mai falsă a fost fără îndoială interpretată (nu întâmplător) de, poate, cel mai incompetent personaj din spectacolul „Schengen”, Lucian Bode, care a compus – el sau subordonații lui, ca în cazul doctoratului – o scrisorică supărată către omologul său austriac, în care domină până la saturație exact acest joc amețitor între mândrie și mânie, mizând obsesiv pe ideea că refuzând României „dreptul” de a intra în Schengen, demnitatea, mândria țării și a fiecăruia este afectată, iar așa ceva e greu de suportat și greu de reparat.
Cu alte cuvinte, am putea spune că Lucian Bode practică un veritabil șantaj emoțional la adresa colegului său, cu atât mai mult cu cât îl expune public pe acesta, reproșându-i abuzul emoțional pe care l-ar fi comis asupra fiecărui suflet care simte cu adevărat românește.
Iar atunci când auzim spunându-se că românii sunt liberi să se manifeste cum vor, că sunt liberi să boicoteze, să protesteze, să se înfurie sau să se simtă jigniți, desigur, nu este ceva ce putem contesta.
Trebuie doar să știm că răcorirea aceasta, răzbunarea individuală și colectivă fac parte din același joc fixat bine în piuneze între mândrie și mânie, adică în spațiul unei abordări predominant emoționale a unei probleme care – asemeni altor mari probleme generate de incompetență și de corupție în România – are nevoie de soluții tehnice, propuse și implementate de oameni pricepuți și cinstiți.
Ceea ce spun eu aici nu este nicidecum o pledoarie pentru Austria, a cărei decizie rămâne una profund arbitrară și nedreaptă.
După cum nu este nici o pledoarie împotriva boicotului. Este doar un mic semn de întrebare cu privire la potențialul creativ sau distructiv pe care îl poartă instrumentalizarea emoțională a unui dosar de politică europeană (ca a oricărui dosar de politici publice).
Căci în aceeași notă emoțională este tratată și chestiunea drepturilor femeii, a educației sexuale, a egalității de gen sau de șanse, a locului religiei în societate și în școală, a relației cu toate minoritățile și multe altele.
Și pentru că toate aceste dosare sunt tratate într-o notă excesiv emoțională, ele nu avansează deloc și nu produc dreptate socială: de oricâte ori ne vom întoarce la egalitatea dintre femei și bărbați, la drepturile țiganilor sau la locul maghiarilor în societate, la paradele gay, ne vom întoarce mereu și mereu la aceleași emoții elementare care ne încătușează în cușca formată de mândrie și mânie, demnitate și resentiment, superioritate și inferioritate.
Pentru că în această cușcă nu e nevoie să raționăm, nu e nevoie să ne gândim la un viitor mai bun pentru noi toți, e de ajuns să simțim intens. Iar intensitatea trăirii noastre e dovada cea mai puternică a adevărului nostru. Și numai al nostru.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
