Din nebăgare de seamă, părinții adolescenților cu probleme psihice mai sapă o groapă în cimitirul inocenților cu ștreangul de gât, scrie Deutsche Welle.
Biserica Ortodoxă precum și celelalte biserici și culte religioase recunoscute în România consideră sinuciderea ca fiind unul dintre cele mai mari păcate, deoarece „persoana care a făcut acest gest s-a lepădat de Dumnezeu“.
În cazul sinucigașilor, până la a se lepăda de Dumnezeu ei se leapădă de sine, de copii și familie, de prieteni și chiar de dușmani. Socoteala cu toate ale vieții e încheiată definitiv iar sinucigașii devin singurii care contează – e aici o formă de egoism bolnav care nu are limite, care nu mai relaționează cu victimele pe care le lasă în urmă.
Citește și: Ce trebuie să faci dacă ai poliță RCA la Euroins
În România, multe dintre sinucideri, și mai ales tentativele de suicid, sunt sustrase cu forcepsul din tragediile realității.
Dintre zecile de cazuri de sinucidere de la începutul anului în rândul minorilor, nu puține sunt ascunse de părinți, care se feresc de această „anatemă“ asupra familiei, spunând că a fost un accident.
Profesorii se înscriu și ei în acest complot al tăcerii, pentru a fi absolviți de orice bănuială că ar fi observat comportamentul neobișnuit al unui adolescent care mai curând sau mai târziu se va arunca de la etajul zece al blocului „fără nici un motiv“.
O cauză pentru care unele cazuri de suicid sunt trecute la rubrica accidente este și aceea că un adolescent care și-a pus ștreangul de gât nu poate să aibă parte – cât de cinic sună această formulare, care este un loc comun în ferparul mass-media – de slujba de înmormântare
Această stare de fapt este tributară regimului comunist, în care organele fostei Securități aveau directiva de a mușamaliza cazurile de suicid care nu dădeau bine imaginii propagandistice conform căreia toți românii erau sănătoși la cap, că uteciștii și studenții trăiau într-o dolce vita, că nu le lipsea nimic, că toți erau pionierii viitorului luminos al patriei.
Sinuciderea „fără motiv“, o răstălmăcire a inocenței
„Sunt prea mulți nasturi de încheiat și descheiat în fiecare zi“, asta mi-a spus un adolescent care iarna doarmea în canalele de termoficare și odată cu primăvara a ieșit la lumina zilei într-un parc din cartierul Rahova. A fugit ca din pușcă din orfelinat și a încercat să-și găsească de lucru.
Nu a fost primit să muncească nici măcar la Administrația Domeniului Public (ADP) din sector, să curețe frunzele moarte din spațiile blocurilor, sau ca gunoier. Am mers de câteva ori în cartier pentru un reportaj la care lucrez.
Într-una din seri nu l-am mai găsit pe Romică T. pe banca lui, de care nu se atingea nimeni. Un om al străzii, locatar și el al parcului din Rahova, mi-a spus că Romică a dispărut după ce și-a tăiat venele de la încheietura mâinii, că el l-a legat strâns cu o sfoară și au venit niște oameni și l-au luat.
„O fi murit, că voia să moară“, mi-a spus acel homless, „zicea mereu că vrea să aibă liniște, liniștea desăvârșită“, așa mi-a spus.
Marota cotidianului autohton în ceea ce-i privește pe adolescenții care își pun capăt zilelor este că „era un băiat bun (sau o fată), la locul lui, învăța bine, nu ieșea din cuvântul părinților, era vesel, avea o prietenă. Cum a putut să facă asta, când nu avea nici un motiv?“.
Răspunsul teribil e că, în multe cazuri, părinții nu își cunosc copiii, nu realizează că traumele suferite în copilărie le ispășesc în taină, departe de ochii lumii, că o depresie neluată în seamă și netratată în stadiul incipient se acutizează, trage după ea alte și alte traume, ca alunecarea unui bulgăre de zăpadă.
Continuarea, în Deutsche Welle!
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Fpto: descriptiv Poliția Română
