„Stalin și poporul rus, nouă pacea ne-au adus”. De ce n-ar mai trebui să credem azi minciunile și propaganda rusă

Pe rețele sociale dar și în stradă, publicul nostru e împărțit în tabere aparent ireconciliabile. Cu un război la graniță și toate canalele media și social-media pline de informări și dezinformări, românii ca mai toți locuitorii Planetei supuși presiunii sunt și ei vulnerabili, memoria colectivă, rapelul la istoria trăită, joacă și ea un rol important. De ce ar putea fi românii mai mult sau mai puțin vulnerabili, mai creduli în fața propagandei ruse?

Într-o lucrare având ca temă de cercetare frica și folosirea ei de către propaganda comunist-sovietică, istoricul Dinu Gherman consideră că sentimentul fricii „a fost inoculat ȋn mentalul colectiv ȋn durata lungă a istoriei printr-o contagiune inter-generaţională, reuşind să creeze grile mentale de semnificare a realităţii care alterează notabil şi ȋn prezent atât comportamentele umane cât şi funcţionarea ȋn genere a societăţii, chiar dacă ameninţarea regimului comunist nu mai există ȋn mod real”.

De asemenea, mai spune istoricul, propaganda a reuşit să inculce „un reflex de condiţionare la patternuri originate ȋn sentimentul fricii, făcându-l adeseori pe individ incapabil să disjungă ȋntre informaţii ca atare (ştirile, de exemplu) şi propagandă, ori dezvoltând chiar o necesitate constantă de a i se “servi” şi de a “consuma” aceste patternuri informaţionale, cu efecte vizibile ȋn comportamentul social sau politic actual”.

Cum ne amintim de sovietici 

 „Soldaţii sovietici au intrat în oraş, cu nişte căruţe cu coviltir, cum văzusem înainte la ţigani. Majoritatea lor aveau feţe asiatice. În fruntea lor călare pe cai, un general şi o femeie, fără grade pe epoleţi”. Femeia de lângă generalul rus, despre care relata istoricul Şlomo Leibovici la intrarea armatei sovietice în Botoșani, era Ana Pauker””, consemna Cornel Simirgean într-o lucrare de cercetare istorică. 

Este știut faptul că după 1944, România a fost sub ocupație militară sovietică, efectivele militare aflate pe teritoriul României având în primii ani aproximativ 145.000 de soldați sovietici. Ei au supravegheat, exploatat și controlat militar, economic și politic instaurarea comunismului în România.

Și deși oficial Armata Rusă a părăsit țara în 1958 în realitate aici au lăsat  muniţii, carburanţi, şi alte feluri de obiecte de rezervă, cu depozitarea cărora România cheltuia anual sume însemnate. Totodată, în capitala României şi-au desfăşurat activitatea până la desfiinţarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia consilieri militari sovietici, care au primit în scop propagandistic, din 1957, denumirea de „specialişti militari”.

Violență, teamă, umilință 

Populația și-o amintește ca  pe o armată de ocupație, brutală, barbară, fără limite umane și nu ca pe una „eliberatoare” cum probabil că și-ar fi dorit. La fel reiese și din documente: „Un raport din martie 1945 al Inspectoratului General al Jandarmeriei precizează că în decurs de patru luni au fost înregistrate 189 de agresiuni ale Armatei Roșii doar împotriva  militarilor români.

Majoritatea dintre aceste incidente s-au soldat cu morți și răniți după ce s-a deschis focul. Totodată, în septembrie și octombrie 1944 au avut loc 828 de devastări ale sediilor de stat, fiind jefuite 1.121 de depozite și 22.103 locuințe ale cetățenilor români. Și acestea sunt cifre menționate în rapoarte. Situația la nivelul general al țării era infinit mai gravă”, rezumă o publicație de specialitate situația de atunci.

Armata Română se pare că era și ea la capătul răbdării, pentru că un ordin din 30 septembrie 1944, al generalului Gheorghe Mihail, spunea următoarele:

Satele în fața armatelor ruse. Oamenii

„Toate casele de pe lângă drum au fost „vizitate” de ruși și au fost deposedate  de bunurile mai de preț. Casa și grădina „diacului bătrân” au fost „ocupate” de trupelor rusești pentru a-și instala aici bucătăria. Rușii au luat caii „diacului”, însă în cele din urmă caii au fost recuperați. Potrivit mărturiei Ioanii Diacului se întâmpla în toamna anului 1944”, consemnează Tia Sîrca într-un volum de mărturii „Fizeș-itinerarii afective”.  

Bătrânul intervivat de Tia a murit de curând. El descria un sat cotropit, care privea înspăimântat cum tot avutul lor și așa puțin era confiscat de armata „eliberatoare”: „Rușii o mărs în ogradă și o căutat caii. O văzut că nu-s caii. I-o căutat pă teren. O venit acolo la noi și o luat: o iapă, una era știoapă un pic dă picior. Avem și un mânz mic. O dus caii la evrei, acolo erau o grămadă de ofițeri. Și aci la noi erau.

Aveau o bucată mare dă carne pă masă. Tăieu și mâncau. Aveau și șapte-opt animale pe care le tăieu și făceau mâncare. Pălincă aveu pă masă, erau morți dă beți. Făceau foc. Curetiul tăt ni l-o cules. La Petre Ioanii Pavelii s-o mai instalat, la secretaru, la toate casele de pe lângă drum.”  

Tot el își amintea cum rușii, amatori de acool, dacă nu au găsit tărie în casele oamenilor, au tras în căzile pline cu prune:

„Aici nu aveau de unde să beie pălincă. Erau căzile plini cu prune. Au pușcat prin cadă și țâneau gamela și beieu mustul”.

„Aveam o groapă săpată în curte, în spatele casei, era ca un buncăr, dar e prea mult spus, mai degrabă o ascunzătoare sub pământ și acolo stăteam, acolo dormeam”, își amintește Valeria Mureșan, 82 de ani, dintr-un sat transilvănean. Rușii le-au luat găinile, le-au scos vaca din șură și au adăpostit caii lor acolo. Vaca a fătat în frig și vițelul a murit.

„Goleau cămările și ogrăzile de tot ce se putea mânca. Pe fetele mai mărișoare le căutau, tot întrebau de „barișna, barișna”. Târziu am înțeles ce însemna și de ce fugeau și tot satul le ascundea pe Irina, pe Marioara sau pe Liuca Marie. Ele erau codane și pe ele le vânau rușii”.

Citește și: Zelenski a cerut trupelor ruse din Ucraina să se predea

„Când au trecut pe la noi n-au mai găsit mare lucru”, își amintește Maria, 83 de ani, din Oltenia. „Eram singuri, copii mulți și doar cu mama, n-au prea avut ce să ne ia, eram sleiți de război. Doar niște funii cu ceapă și cu usturoi mai aveam, pe alea le-au luat. Pe fetele mari le ascundeam prin beciuri sau în pădure. Pentru ele rușii erau periculoși, cum se zvonea că mai vin niște trupe cum fugeau. Și în veceul  din grădină se mai ascundeau, dacă nu aveau timp să ajungă în pădure.”

Tot Corina spune acum, când războiul i-a obligat pe ucraineni să-și părăsească țara, că în și cel de-al doilea război mondial bunica ei a găzduit o ucraineancă refugiată în România. Femeia era gravidă și a născut în casa bunicii ei, la Curtișoara.

„Îmi povestea că a spălat-o, i-a schimbat hainele, le-a călcat și auzea cum pocneau păduchii sub cusăturile hainelor. I-a dat să mănânce și a ținut-o la ea și după ce a născut. Până când li s-a dat voie să plece înapoi în Ucraina. S-au urcat în trenuri și au plecat, apoi au auzit că trenurile ar fi fost bombardate. Așa își explica bunica și de ce femeia aceea de care se legase nu a mai dat niciodată vreun semn de viață.”

Închisoare pentru bancuri. Tăcerea 

Potrivit documentelor, păstrate la Arhivele Naționale din județul Hunedoara unde se află mai multe dosare penale în care au fost anchetați opozanți ai regimului comunist de după 1945, citate de cotidianul Adevărul oamenii au ajuns în închisoare și pentru simplul fapt de a fi spus glume pe seama sovieticilor.

Sabin Nistor (41 de ani) un plugar din satul Brotuna, (comuna Vaţa de Jos), a ajuns în închisoare în martie 1948, după ce fusese denunţat de un localnic pentru că a spus o anecdotă despre Petru Groza şi Iosif Stalin.

„Recunosc că în vara sau în toamna anului 1947 am spus la mine în casă, la soţia mea, fiind prezenţi şi alţi locuitori, între care Cristian Partenie, o poveste auzită şi de mine acum vreo doi ani în tren de la un ţăran necunoscut şi anume că o femeie a născut trei copii, doi băieţi şi o fată, şi le-a pus numele Stalin, Petru şi Ţara. Într-o zi s-a dus cineva la femeia aceasta şi a întrebat-o ce îi fac copiii, iar ea a răspuns: Petru doarme, Stalin suge şi Țara plânge”, a mărturisit săteanul din Brotuna.

Procurorii l-au trimis în închisoare, pentru ofensă adusă naţiunii. Plugarul Cristian Partenie, cumnat al lui Sabin Nistor, a fost denunţătorul, mărturia lui fiind și ea consemnată la dosar. 

În aceleași documente, autorul articolului din ziarul Adevărul găsește cazul preotului ortodox Nicu Solomon (46 de ani), din satul Voia, care a ajuns şi el în puşcărie în primăvara anului 1948, pentru că ar fi afirmat că „agenţii staliniştilor înşală oamenii cu raiul bolşevic, iar dacă oamenii votează soarele vor trebui la vară să facă 10 mătănii ca să poată mânca o prună din propriul lor pom, îndemnându-i să se ducă la vot sau să îşi anuleze votul, că nu va trece mult până ce anglo-americanii vor începe războiul care ne va scăpa de clica lui Stalin”. 

Dar și Maria Herţa, Ioan Dobrean şi Viorica Cotârlea, trei tineri din Orăştie, au fost denunţaţi şi arestaţi apoi, pentru că ar fi spus „bancuri de prost gust” la adresa regimului comunist. Martorii afirmau că aceştia au declarat, în spitalul din localitate, că oricine va pleca din ţară nu va mai avea chef să revină dacă se uită la fotografia Anei Pauker.

Grigore Munteanu din comuna Bărbătești, Gorj, a spus și el o glumă la prăvălia din sat, cum că are acasă niște rațe care fac Makarenko-Makarenko, niște porumbei care cântă Truman-Truman și niște pisici care miaună: mi-e foame, mi-e foame.

Inofensiv, dar destul ca să-l denunțe prietenul lui care ascultase bancul și să fie arestat.

„L-au dus la securitate”, povestește fiul lui, medicul Cornel Munteanu „și acolo era șef unul care-l cunoștea pe tata. I-a dat drumul noaptea la trei, undeva lângă calea ferată, destul de departe de casă. Tata spunea că făcea câțiva pași și se uita în spate să vadă dacă nu cumva îl împușcă, dacă nu trag după el. Îi era teamă, pentru că ei ar fi putut să spună că a fugit din arest.” 

Istoricul Dinu Gherman în lucrarea sa „Frica în memoria colectivă În România comunistă (1948-1965)” explică modul în care aparatul ideologic şi de propagandă al regimului comunist a constituit un mijloc represiv ȋn sine, arătând că „adevărata esenţă a ideologiei comuniste a fost violenţa și că propaganda comunistă a utilizat ȋn mod larg tehnici propagandistice care au folosit forţa destructivă a sentimentului fricii”. 

Ȋn acelaşi timp, „pentru elitele comuniste – cei care aveau ca meserie fabricarea fricii, propaganda a servit drept suport motivaţional, complementar legislaţiei comuniste care a oferit suportul unei reprezentări a justiţiei şi un cadru legal de desfăşurare a activităţilor represive ȋn conformitate cu convenţiile ideologice ale vremii. Aidoma şi alături de organele de partid şi securitate, aparatul propagandistic a avut misiunea de a reifica frica şi de a o transforma ȋntr-o marfă livrată de regim supuşilor săi”.

Teroare și exploatare 

Într-un raport CIA din 1954, citat ca sursă de ziarul Adevărul este prezentat controlul sovietic în România în perioada (1944-1958). „În general, se poate spune că în toate fazele vieţii şi producţiei din România, controlul sovietic este atât de strict, încât practic a transformat întreaga ţară într-o uzină imensă pentru folosinţa sovieticilor”, concluziona raportul CIA.

Cel mai mare depozit de petrol pe care Armata Sovietică îl avea în România era la Brăila, iar pe calea ferată dintre Râmnicu Vâlcea şi Sibiu, în vecinătatea localităţii Daeşti, se afla în construcţie un depozit subteran de combustibil.

„Hangare de avioane sunt construite acum la aerodromul de la Băicoi, lângă Câmpina, şi hangare subterane la Ianca, în regiunea Dunării, lângă frontiera cu Bulgaria. Vechiul aeroport civil de la Turnişor, lângă Sibiu, a fost mărit şi transformat într-un aerodrom militar.

Un centru de observaţie a fost amplasat pe Muntele Omu, în regiunea Sinaia, pentru a fi folosit de aviaţia sovietică. În apropiere se află o platformă pe care pot ateriza elicoptere.

Centrul este echipat cu aparate radio. Deşi în trecut locul era unul favorit pentru excursionişti, muntele a devenit un teritoriu interzis. O şcoală de piloţi funcţionează lângă Târguşor, în regiunea Prahovei”, se arăta în raportul CIA din 1954, preluat de sursa citată.

Citește și: Propaganda comunistă din filme. Efecte la zi. Cum o diminuăm

Tot acolo este publicată o notă informativă CIA din 1952 care se referă la uzinele Sadu. În ea se spune cum se purtau și ce făceau specialiştii sovietici la Uzina construită la începutul anilor ’40, în munţi, la ieşirea din Defileul Jiului (Gorj).

Ea producea în anii ’50 modele sovietice de pistoale, cu calibrul 7,62 mm, dar şi grenade şi diverse mecanisme explozibile. „Dau ture zilnic prin fabrică, pentru a supraveghea muncitorii, dar când le dau aşa-zisele indicaţii, întotdeauna zbiară la ei.

Programul lor zilnic începe dimineaţa la cantina uzinei, unde sfătuitorii sovietici se îmbată. Apoi inspectează diferite sectoare ale fabricii, după care se întorc la cantină pentru a continua să bea”. Fabrica avea circa 1.000 de angajaţi și era păzită de 120 de soldaţi înarmaţi, iar Securitatea din Târgu Jiu asigura protecţia acesteia. 

Avatarurile memoriei

Ștei, 1952, într-o zi de toamnă. Oamenii au fost anunțați să-și strângă varza de pe câmp, pentru că vin rușii să pună blocuri acolo. La început n-au crezut, era greu să crezi o asemenea grozăvie. Apoi s-au dus să-și strângă varza, pentru că în gară începuseră să sosească trenurile cu scânduri. Nu era o glumă.

Urmând planurile de la Moscova, rușii au ridicat pe pământurile satului Ștei, din 1952 până în 1956 un oraș întreg cunoscut ca Doctor Petru Groza. 

„Peste 300 de mii de tone de uraniu au încărcat și dus rușii de la mina de aici. Până în 58 când Dej le-a spus să plece, rușii luaseră deja cel mai bun și mai ușor de exploatat zăcământ de uraniu de suprafață, care era și de cea mai bună calitate”, povestește Iulian Balaj, fost inginer la mina de uraniu, acum primar al orașului redenumit Ștei.

Dar toată povestea acestui loc marcat de ocupația rusească, în reportajul „Mulți le duc dorul rușilor. Aici, la noi, n-a fost rău!”, realizat în această iarnă, înainte de izbucnirea războiului din Ucraina, în fostul oraș sovietic din Munții Bihorului. Memoria locului, afectată de crizele repetate, de decăderea orașului după revoluție și de închiderea minelor, a suferit mutații alarmante care arată că desprinderea de trecut nu se poate face decât printr-o schimbare în bine.

Proiectul abordează răspândirea populismului și radicalizarea cetățenilor slab informați, precum și influența analfabetismului mass-media asupra înțelegerii politicii și a interesului cetățenilor în probleme din sfera politicului. Activitatea editorială se concentrează cu precădere pe Republica Moldova, dată fiind poziția ei la confluența debitelor informaționale venind dinspre Est și Vest.

Proiectul face uz de un hub jurnalistic, capabil să ofere reacții rapide în încercarea de a demitiza procesul de dezinformare prin verificarea informațiilor vehiculate cu ajutorul următorilor parteneri: PressHub, Report.md la nivel local și regional, HotNews la nivel național și Euractiv pentru atingerea audienței la nivel european.