TEATRU Azilul de noapte de Maxim Gorki – „Adâncimi inferioare”

Data:

Cam la vârsta la care Gorki scria piesa, regizorul Vlad Cristache a montat-o la Bulandra, sala Toma Caragiu. Poate că aici o fi fost cheia reușitei.

Îndrăzneț, să oferi, unui public deja intrat în rutina a maxim două ore de spectacol, peste trei ore de dramă, cu creaturi fără speranțe, și, pe deasupra, semnată și de Gorki. Provocare în toate planurile. Și ca s-o citești îți trebuie pauze de refacere.

„Na dne” (în partea de jos)- Fundătura, În adâncuri, Din adâncuri, Adâncimi inferioare sînt variante de traducere titlu. Piesa se bazează pe fapte reale. A fost scrisă în 1902, în stilul realist a lui Bernard Shaw, cu acel gust bitter-sweet pe care americanii tot încearcă să-l reinventeze și, înspre timpurile noastre, au și reușit. Natura umană între defecte, calități, renaștere sau decădere.

„Azilul de noapte”, ca alegere de titlu pentru edițiile românești, a venit odată cu prima traducere a lui Ioan Nădejde și așa s-a și consacrat. Acum, e o altă traducere, Bogdan Budeș, poate, uneori, ușor forțată.Traducerea actuală aduce și un anumit ritm, foarte important, deoarece nu este o piesă clasică cu acțiune, mișcare, tablouri. E o introspecție în subsolul (scena este un subsol) umanității, construită din cuvinte și mimă.

„Vaska, hoțul! Vaska, pui de hoț!… Și hoț m-am făcut!”

Alegoric, subsolul desfășurării acțiunii este Peștera lui Platon, nu neapărat actualizată, cât crescută în putere și valoare prin complexitatea „Omului”. Și, din acest punct de vedere, dintotdeauna mi s-au părut mai sugestive ca mesaj, variantele În adâncuri sau Din adâncuri. -Azil-, cel puțin în percepția populară actuală, și-a cam pierdut semnificația de adăpost, e perceput, mai ales, ca spital. 

„Focul”, a fost înlocuit de cuvinte… „Vaska, hoțul! Vaska, pui de hoț!… Și hoț m-am făcut!” De altfel, acesta e omniprezent prin pâlpâirea intermitentă a unor becuri, a lampadarului și focul din soba mare. Iar conexiunea cu exteriorul, cu realitatea, va fi Luca.

Este un spectacol ca un concert coral, acompaniat cu muzică de Bach, Suita de violoncel nr. 4, normal, în care fiecare are povestea sa, vocea sa, nu există personaj principal, secundar… iar per total, asamblarea și punctarea acestora definesc măiestria regizorală. Și de acestă măiestrie a dat dovadă din belșug Vlad Cristache.

Alături de scenarist, Andu Dumitrescu, și designerul de costume (n-am găsit numele) reușesc să seteze acea non definire temporală, astfel că, poate fi vorba de 1902 sau de 2022. Poate că exagerez, în 1902 nu aveau rușii treninguri cu fermoar sau blugi sau blouzere neon. Dar, aici, își avea semnificația per personaj.

Un concert al contradicțiilor și contrastelor

Hoțul care se descurcă și are de toate, inclusiv, geacă de piele, prostituata trebuie să fie vizibilă, să atragă privirile-neon-, uniforma să dea măsura reducției mintale, o haină de costum care să evoce rădăcinile nobile ale personajului, cămașa în dungi care să facă legătura cu fostul loc de reședință – pușcăria, etc. Dar, odată trecuți prin drumul „iluminării”, aceștia rămân ei înșiși (la bustul gol).

Jocul actorilor este flatant. Sînt 17 actori care trebuie să intre, să iasă, să își spună replicile, să stea, să respire, să tușească, să se miște…. E o capcană aici. Atenția ți se poate difuza, te pierzi pe drum, sau te concentrezi prea mult pe personaje și nu mai vezi întregul. Dar, nu, Cristache a avut grijă să nu se întâmple nici una, nici alta.

Dând un anumit ritm, introducând pasaje muzicale, tăceri, întuneric, lumină, zgomote, acolo unde trebuie să-ți iei aer, șoapte, acolo unde trebuie să-ți relaxezi timpanul. Iar la final, ai acel sentiment plăcut că, vrei să mai revezi (de altfel, am și auzit în public replica asta). Un concert al contradicțiilor și contrastelor. Compasiune-cruzime, minciună-adevăr, șiretenie-nevinovăție, suferință – speranță, iubire-gelozie…

Pe scurt, câte ceva despre distribuție, e foarte mult, punctez doar, descoperirea proprie fiind încă un motiv care să deschidă apetitul. Cornel Scripcaru, ”dominantul” azilului, pentru cine l-a văzut în neuitatul Macduff din „Macbeth”-ul Michal Dočekal (și nu numai), dă aceeași greutate Shakespeariano – greco tragediană personajului său Satin (pușcăriașul).

Maria Veronica Vârlan este Natașa

Acest prea măreț Marian Râlea, Luca, este bătrânul călător, acel „Godot” așteptat de fiecare, acea caritate creștină, optimismul lui Vladimir din montarea lui Purcărete de la Sibiu, „Așteptându-l pe Godot” de Beckett. Ceilalți sînt, într-un fel, „Estragonii” cu care dezbate, pe care încearcă să-i „deschidă”.

Rodica Lazăr, Vasilisa cea necredincioasă, un rol superb făcut, și pentru că, maturitatea sa artistică îi permite deja să atingă culmile perfecțiunii. Maria Veronica Vârlan este Natașa. Pentru mine, probabil, cel mai dificil rol, realizat impecabil, dar, nici n-ar mira pe nimeni din cei care au văzut-o în „Incendii”, în Nawal, rol de premiul Tony, fără nicio exagerare. Sînt uimită că nu e ”exploatată” la maxim.

 4 ½ stele din 5.

Detalii și bilete: https://www.bulandra.ro/azilul-de-noapte/

spot_img
Dana Cristescu
Dana Cristescu
Dana Cristescu este specialist în Management. și Marketing, cu o experiență de peste 25 de ani în media, publishing și în industria tipăriturilor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul

Știri de astăzi

Mai multe articole similare
Related

CJ Bistrița-Năsăud face cetățean de onoare un afacerist inculpat pentru corupție

Consiliul Județean Bistrița-Năsăud a anunțat că va acorda 10...

Un general IGSU s-a pensionat fix înainte să fie inculpat. Va primi 12.000 de lei pe lună

Președintele Klaus Iohannis a semnat luni decretul de trecere...

Niculae Bădălău, arestat preventiv pentru 30 de zile

Curtea de Apel Bucureşti a decis luni ca Niculae...

Un milion de luminițe pe străzile Brașovului. Când se deschide Târgul de Crăciun

Miercuri se aprind luminițele în Bradul de Crăciun din...