Timișoara, o poveste despre rinoceri, cultură și salvare. Arta nu este un mit

Doar doi rinoceri albi nordici au mai rămas în viață după ce braconajul a exterminat populația. Iar cei doi supraviețuitori sunt ambii femele: Najin, de 33 de ani, și fiica sa Fatu, de 22. Cu cele două femele, desigur, reproducerea e, practic, imposibilă.

Dar când toată lumea credea că aici se va sfârși specia rinocerului alb nordic, o echipă de cercetători din Berlin a zis „Nu, noi vom încerca imposibilul”. Și au început să lucreze.

Au luat celule din pielea unui rinocer mort ca să creeze ovule și spermatozoizi și din ele ulterior, un embrion. Embrionul va fi implantat unui rinocer alb femelă care-l va purta până la naștere. Toată această poveste extraordinară, despre cum știința salvează, este știrea prezentului, se întâmplă acum.  

În 1515, Albrecht Dürer realiza o gravură care reprezenta un rinocer. Fără să fi văzut vreodată un asemenea animal, el s-a inspirat din poveștile unor călători care văzuseră un rinocer muribund la Lisabona. Animalul, la fel ca elefanții, ar fi trebuit să fie un cadou pentru Papă, dacă n-ar fi murit pe drum.

Dürer îl salvează însă, și animalul reprodus de el devine nemuritor: gravura din lemn este foarte aproape de realitate. Cu mici deosebiri, rinocerul închipuit de Dürer este chiar un rinocer.

Mult mai târziu, un dramaturg, Eugen Ionesco, născut la Slatina și cel mai probabil că nici el nu văzuse un rinocer în viața lui, scrie o piesă de teatru. „Rinocerii” este o metaforă, Ionesco se întreba atunci ce ne întrebăm și noi astăzi: ce se întâmplă cu noi, în ce ne transformăm? Ce ne poate salva? Cine?

Cum refaci o comunitate

N-am luat-o pe ocolite degeaba, ci ca să vă pot introduce într-un experiment real. Se petrece la Timișoara, de câțiva ani încoace. Dar anul acesta este, într-un fel, punctul culminant al acestui experiment. E momentul în care cultura pune maximum de presiune pe realitate și o forțează să se schimbe.

În primul rând, să schimbe modul în care oamenii înțeleg puterea lor, puterea minții lor și capacitatea de a  schimba realitatea. Este despre cum o elită dorește să inoculeze dorința de schimbare în mințile oamenilor. 

Dar după 30 de ani, Timișoara alege un tânăr german să-i fie primar. Izolat politic, Dominic Fritz pricepe destul de repede că trebuie să joace altă carte decât a târguielilor politice balcanice și să mizeze pe forța care i-a împins pe timișoreni să schimbe lucrurile în vremuri mult mai grele, în 1989.

Timișoara Capitală Culturală Europeană asta ar putea fi. Un imbold care să le redea puterea de a reconstrui. Care să refacă în primul rând încrederea în forța comunității și apoi, mult mai ușor, zidurile cetății.

Ce reușește astăzi Timișoara Capitală Culturală și Bienala Art Encountres este să-i scoată din casele lor, monumente ruinate, și să-i aducă împreună în stradă, în sălile de expoziții, în muzee și teatre, la concerte și dezbateri.

Să vadă, să spună, să vorbească. Să se recunoască. Să construiască relații, schimburi cu restul Europei, să refacă spiritul viu al Timișoarei revoluționare. Pentru tot anul  2023 agenda culturală e plină.

În plus, Bienala de artă, care este la a cincea ediție, cu titlul „My Rhino is not a Myth – Rinocerul meu nu este un mit” a adus peste 60 de artiști români și străini, care expun în 26 de spații. Am putea spune că Timișoara a pariat pe artă. Haideți să vedem dacă ambiția ei este un mit sau nu. Nici în răsturnarea regimului Ceausescu nu credeam și, totuși, de la Timișoara a pornit Revoluția.

Citește și: Mircea Cantor expune în Munții Apuseni: „Eu nu cred că suntem buricul pământului, generația noastră”

Scârț

Amețit de parfumul salcâmilor și de libertatea de afară, când intri la Scârț se strânge pielea pe tine. Cobori pe scări la subsol și te întorci în comunism, te prăbușești în lumea din care ai ieșit, ca într-o burtă a mamei.

Pentru că tu ești cel care recunoaște fiecare obiect de acolo. Recunoști lampa cu gaz, bicicleta tatălui, radioul cu pânză, peștele de sticlă, mileurile de macrame la care lucra mama, fierul de călcat și discurile pe care ți l-ai cumpărat cu banii strânși de ziua ta, la 15 ani.

Recunoști aragazul mamei pe care-l spălai și rugina lui din care poate, sub unghii, o mai ai. Recunoști cărțile cu coperți cafenii, ca de hârtie igenică. Recunoști borcanele de mazăre și bibelourile rudelor de la oraș.

Recunoști întunericul, mirosul de Carpați. Pachetul de vată. O, cât mai era de căutată! Ai vrea să rămâi o clipă singur la subsol, în Muzeul Consumatorului Comunist de la Scârț, din centrul Timișoarei, să plângi un pic.

Să plângi pentru că suferința ta nu a trecut încă, cicatricile nu s-au întărit. Pielea lor subțire se rupe ușor. În jurul tău se aud întrebările colegilor jurnaliști din străinătate. Sunt curioși să afle cum a fost. Dar simți că ei se transformă, brusc, în niște musafiri de departe. Iar tu ești acasă, în sufrageria părinților, și sigur n-ai ce să le pui pe masă.

Urci repede, la etaj, în cafenea, să respiri și lacrimile să ți se retragă. Ar fi cumva aiurea să le vadă.  Pe terasa cafenelei, „musafirii” tăi sunt serviți cu ce poftesc ei. Aici, sus, sunt de toate. La lumina soarelui, facem mișto de comunism, râdem, parodiem, glumim. Putem.

Pe Bianca o găsesc întinsă pe un puf negru în curtea fostei Cazarme, acum spațiu de expoziție pentru lucrări de sulptură modernă. Alături de ea, pe perna-fotoliu stau și prietenii ei, colegi la Universitatea din Tubingen.

Au venit să viziteze Timișoara, pentru că este Capitală Culturală Europeană și să vadă expozițiile de la Art Encoutres. Bianca Morgalla este fiica unei românce, Corina, care a plecat din Bistrița, după revoluție, acum treizeci de ani.

Trăiește cu familia ei în Germania, iar pe Bianca a învățat-o limba română de mică. E limba ei maternă. Bunicii sunt încă în Prundul Bârgăului. Bianca a făcut deja un tur pe la expoziții, dar recunoaște, cu un zâmbet amar, că cel mai mult a impresionat-o vizita la Scârț.

A citit și a întrebat despre comunism, ar vrea să afle mai multe, „pentru că e despre viața mamei mele, cumva și a mea”.  

La Scârț s-a emoționat – „nu mai era doar o poveste, ci ceva real, autentic”. Bianca studiază Științele Sociale la Universitatea Tübingen și împreună cu colegii ei și-au promis să revină și să ia România „la pas”.

Diferite grade de libertate

La Kunsthalle Bega, lucrările artiștilor explorează modul în care un individ se poate desprinde de norme, de constrângerile unui sistem. Fie el social sau material. Chiar și de constrângerile corpului uman. Un impact puternic au mesajele transpuse în graffiti de artistul Ciprian Mureșan, fragmente din romanul „Orbirea” a lui Elias Canetti.

Este un perete care prinde viață și-ți vorbește strigând din toate părțile. De pe o poartă, un coș de gunoi, un zid, un pod, o fereastră. Mergi  printr-o carte ca printr-un oraș în care și pereții vorbesc cu tine.

Prin Holy Flowers a lui Mircea Cantor poți privi la nesfârșit, precum într-un caleidoscop, armele devenite flori simetrice si estetice, iar video-ul „Am I Really Free?”, pune răsucește cuțitul într-o rană extrem de sensibila a umanitatii intregi – iluzia libertății versus condiționarile insidios inserate în viața de zi cu zi.

Ei spun povestea artei contaminate de război și a umanității amenințate de consumerism și  tehnologie.

Este sâmbătă când îl întâlnesc pe Marin Olariu. Poartă kippa și vine de la Or Hadaș (Casa Luminii – cum spun evreii, sinagogă – cum zicem noi), de la rugăciunea de Sabat. Are 74 de ani și face parte din cei 700 de evrei care mai trăiesc în Timișoara.

Coboară de pe bicicletă și, ca și cum nimic n-ar fi mai firesc, vorbim despre om, despre artă: „Din punctul meu de vedere, cultural înseamnă că societatea a înțeles ceva. Dar nu a înțeles nimic! Dovadă că acum nu se trăiește normal, uman. Toți stau cu telefonul la ureche, vorbesc, citesc, mai știu eu ce fac, dar parcă nu mai sunt oameni. Om ar fi, după mine, să creadă în ceva, să muncească și să mai și gândească.

Ori acum au timp de astea?”

Îl întreb dacă arta ar ajuta la înțelegerea asta de care vorbește. „Ar ajuta”, spune el, „dar să știe cum s-o spună!”

Cazarma din miezul orașului

Lăsată în paragină după Revoluție, cazarma a fost cumpărată de cineva care a descoperit că, pentru consolidarea și renovarea ei, ar trebui prea mulți bani. Așa că a abandonat-o și ani de zile acolo s-au aruncat gunoaie și în încăperi au crescut copaci.

Când oraganizatorii Art Encounters au solicitat-o pentru expoziții, nimeni n-a zis nu. Dar curățarea și pregătirea pentru a fi transformată în spațiu de expoziție a fost o muncă titanică. Luni de zile au cărat cu camioanele gunoiul și molozul din cazarmă.

În fine, când „a fost gata” arăta ea însăși ca o operă de artă. Fără uși și fără ferestre, cazarma pare o instalație care respiră și vorbește despre libertate. Acum, în anul cultural 2023, este destinată sculpturii.

Încăperile ei oarbe adăpostesc lucrări de artă ale unora dintre cei mai scumpi artiști ai lumii: Mircea Cantor, Ciprian Mureșan, Paul Neagu, Andrei Cădere, Peter Jecza…

„Monumental și efemer. Memorie sculptată” e una din teme. Și are ca punct central coloana -arhetipul sculpturii românești.

Îl văd că se opește în fața Cazărmii și parcă ar intra și n-ar intra. Îl îndemn să o facă și pornim împreună prin sălile pustii la ora înserării. Îl cheamă Ionel și are 54 de ani. A vrut de multă vreme să treacă dincolo de ziduri și să vadă cum e înăuntru.

Privește tăcut lucrările unui artist din Zimbabwe, figuri distorsionate, supradimensionate care îți atrag atenția asupra spiritului ludic și al emoțiilor umane.

Omul privește atent, trece din încăpere în încăpere, de la expoziție la alta, și-apoi îmi spune: „Au făcut treabă bună aici. Unele lucruri le înțeleg, pe altele nu, dar mă gândesc că nu trebuie să le înțeleg pe toate. Clădirea arată bine așa cum au curățat-o și-mi place. Ar fi bine să se păstreze așa, să o îngrijească artiștii că, pentru ce fac ei, e foarte potrivită”.

Crede că arta și cultura ajută mult orașul și speră că, anul acesta când Timișoara e Capitală Culturală să dea „un imbold orașului” astfel încât „70-80% din clădiri să fie reparate”. În fine, ne despărțim și-mi spune ceva la care pare să se fi gândit de când a intrat în Cazarmă: „Arta modernă este interesantă pentru că trezește curiozitatea”.

Gabriela vinde bilete la loterie. A auzit că vor fi și cu câștig în bilete de intrare la evenimentele culturale. Încă nu a primit, dar e încântată. Crede că astfel vor intra în Loteria ei și tinerii, pentru că acum are clienți majoritatea peste 60 de ani. „Am clienți permanenți, unii vin regulat și de 30-40 de ani. Este un bătrân de 97 de ani care continuă să vină și de două ori pe săptămână. Dacă vor fi lozuri cu bilete la muzee sau spectacole își vor permite și pensionarii așa ceva. Dar poate vin și tinerii să-și încerce norocul, să vadă cum e când speri”.

Citește și: Ami Barak, critic de artă și curator internațional: „Trebuie să ai ceva de spus. Să se vadă că-ți pasă”

La Muzeul de Artă, unde Brauner și Cultura Cucuteni par că rivalizează, se plimbă profesorul Jean-Pierre Sauvage, laureat Nobel pentru chimie în 2016. Va fi făcut Doctor Honoris Causa la Universitatea de Vest din Timișoara.

Aproape de Muzeu, educatoarea Sânziana și o mână de copii desenează pe asfalt. Sânzianei îi place că odată cu artiștii, orașul s-a mai animat.

În  dreptunghiul trasat de educatoare, copiii îmi arată fulgere, o pisicuță zburătoare, un pom… Sunt în grupa mică la „grădi”, prea mici ca să-i ducă la expoziții, dar ea a căutat pe internet programul și va merge să vadă „festivalul” de artă. I s-a spus că anul acesta e ceva ieșit din comun.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!