Vă propun să facem un mic experiment mental: să ne imaginăm că momentul pe care îl trăim azi nu este doar un prezent efemer, ci este suprapunerea parțială a două planuri: un trecut recent care continuă să-și manifeste efectele și un viitor apropiat, ale cărui origini se află cu puțin în spatele nostru.
Ce anume din trecutul recent – să spunem din 2012 încoace – nu încetează să ne influențeze astăzi? Ce anume din ceea ce tocmai am făcut ieri sau facem astăzi va hotărî felul în care va arăta viitorul nostru – să spunem până în 2032?
Zece ani înainte, zece ani după.
Fix acum zece ani, ne reamintește Emilia Șercan în ultima ei carte, în halucinanta lună iunie, era dezvăluit de către revista Nature plagiatul lui Victor Ponta. A urmat un deceniu teribil pentru universitățile românești, în care o rețea foarte solidă de oameni puternici din această țară nu s-a dat în lături de la nimic pentru a-l salva pe plagiatorul Victor Ponta și, după el, pe foarte mulți alți plagiatori.
Am început să descoperim de atunci încoace, grație eforturilor unor jurnaliști foarte curajoși, că sistemul academic românesc este cangrenat de această boală a plagiatelor și că securitatea țării este „garantată” de niște oameni care au furat.
Rețeaua de oameni puternici din România „nu a precupețit niciun efort” pentru a face dintr-un furt grosolan un act onorabil la nivel național. Au fost destructurate și vulnerabilizate instituții (CCR, CNADTCU, Monitorul Oficial, Avocatul Poporului).
Au fost eliberate acte guvernamentale suprarealiste (prin care plagiatorii redevin oameni cinstiți dacă renunță la doctorat) sau au fost făcute propuneri nerușinate (precum Ecaterina Andronescu, cea care a propus nici mai mult nici mai puțin să se acorde un an de grație plagiatorilor, timp în care să-și revadă tezele, să elimine „părțile nepotrivite”, adică să șteargă urmele hoției, și să se transforme în doctori cinstiți).
A fost inventat un întreg discurs al post-adevărului de către miniștri, președinți de instituții și prelungirile lor în media, prin care se inventau adevăruri alternative: ba că la vremea scrierii doctoratului nu existau aceleași reguli de editare; ba că sunt domenii în care trebuie să spui lucrurile exact ca autorul ne-citat; ba că nu poți fi acuzat de plagiat dacă autorul lezat nu reclamă el însuși furtul; ba că nu poate fi considerat plagiat un text scris cu alte fonturi, la altă mărime.
De dragul salvării unui hoț, a fost reinventată însăși matematica de către un vremelnic, dar, vai, cât de dăunător ministru al Educației. În sfârșit, unul din cele mai importante personaje ale educației românești de atunci, dând dovadă de o ingeniozitate uluitoare, a mutat în spațiul calităților morale și al virtuților „curajul” de a renunța la titlul de doctor. Iată, ni se spunea, ce curaj extraordinar și ce profunzime de spirit are acest hoț dacă restituie ce a furat!
Citește și: Provocări morale și strategice ale Occidentului, în fața unui război lung
Pe scurt, s-a depus un efort politic uriaș pentru a lărgi granițele a ceea ce e drept, a ceea ce e corect, a ceea ce e adevărat. Altfel spus, din 2012 încoace, puterea de la București nu încetează să redefinească limita subțire care desparte legalitatea de ilegalitate, moralitatea de imoralitate, integritatea de corupție.
Și, de fiecare dată, o face legalizând bucăți tot mai mari din hoție sau din corupție, iar din mușamalizarea fărădelegilor acestor oameni cinici face un act de challenge guvernamental, ca și cum gestionarea plagiatului unui prim-ministru (și avem deja trei prim-miniștri dovediți sau suspecți de plagiat până acum, un trist record mondial) ar fi un act de virtute politică și de eficacitate managerială, ca și cum furtul intelectual ar trebui rezolvat în același fel ca și criza alimentară sau pandemică.
Prin acest efort, universitatea românească a fost târâtă în mlaștina fără fund a coruptei politici românești. Desigur, asta s-a întâmplat cu generoasa ei complicitate.
Aproape că nu există universitate românească azi care să nu fi fost prezentă în scandaluri de plagiat, de la sinistrele fabrici de diplome în domeniul securității naționale, trecând prin mediocrele universități de stat sau private, până la cele mai „prestigioase” universități românești.
În plus, acestea sunt în cea mai mare parte a lor prinse într-un clește politico-financiar sufocant: numeroși sunt rectorii oficiali (sau neoficiali, din umbră) care sunt membri ai celor două partide aflate la guvernare, iar subordonații lor, cu rare și merituoase excepții, preferă să-și securizeze carierele prin tăcere.
Consiliul Național al Rectorilor este, la rândul său, politizat și controlat cu mână de fier de aceiași câțiva oameni de zece ani încoace. Sindicatele universitare au fost infiltrate și, mai peste tot, făcute inofensive.
În sfârșit, acolo unde se mai aud câteva voci rebele (București, Cluj, Iași…) sunt împinse în izolare și, în cel mai bun caz, ignorate de mass media de partid. În acest răstimp, tot mai mulți absolvenți de liceu din România preferă să plece direct la studii în universități occidentale.
Un ultim cuvânt despre actorii acestui spectacol trist: dacă ne uităm la cei zece ani care au trecut, unele personaje care au contribuit la fragilizarea universităților au devenit mult mai puternice azi, iar controlul lor asupra lumii educației și universității este total.
Citește și: Libertatea noastră și aderarea la Zona Euro
Există însă și câteva personaje pozitive care au rezistat cu mult curaj campaniilor de linșaj și de denigrare publică realizate la comandă de aceleași televiziuni de partid. În primul rând lor le datorăm azi supraviețuirea demnității academice în România.
Și ca să încheiem experimentul mental: cum va arăta Universitatea românească peste zece ani? Asta depinde, nu foarte mult, dar depinde totuși de curajul și de solidaritatea noastră.
Puterea celor fără de putere pentru a opri dezastrul României educate constă în capacitatea și disponibilitatea de a fi mulți împreună, de a avea voci puternice și de a denunța abuzurile, plagiatele, fărădelegile.
Altfel, valurile succesive ale tsunami-ului provocat de plagiatul lui Ponta și de prietenii lui loiali aflați la guvernare nu vor înceta să măture ce a mai rămas din integritatea lumii universitare.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
„Dupa razboi multi viteji se arata” ne zice o veche zicala romaneasca .Plagiatul a devenit posibil urmare a ceea ce natiunea a devenit o data cu caderea comunismului in tarile aflate sub umbrela URSS. O perioada ,de mari framintari , de lipsa a legislatiei in foarte multe domenii de activitate , a facut posibila aparitia diferitelor situatii , asa cum a fost si cea cu Plagiatul ,acolo unde ambitia personala nejustificata s-a transformat in incalcare a moralei (legile vremurilor nu pedepseau explicit asta ).Acum ceea ce cindva era posibil de obtinut nu mai se poate face .Putem critica , putem arata derapajele dar , legal , nu le putem condamna .Plagiatele nu sunt parte doar a parcursului atasat dorintei de obtinere a unei „diplome ” doctorandului .Intreag parcursul are in componenta doze personale de responsabilitate a celor ce ofereau ca parte finala diplomele de tot felul .Ar trebui sa condamnam intreg sistemul incepind din clasa intii pina la diploma finala a tezei de doctorat.Legea aparuta de curind inlatura erorile trecutului si pedepsirea lor si bine face . .