Liliana Nechita trăiește de 15 ani în Italia și este un apărător activ al drepturilor românilor care muncesc în această țară. A devenit cunoscută după ce a publicat, în 2014, „Cireșe amare”, o carte în care vorbește despre badante, femeile care îngrijesc bătrâni în peninsula italiană.
PressHUB a discutat cu Liliana Nechita despre greutățile prin care trec românii din străinătate – și despre care mulți din țară nu știu, despre complicitatea statului italian cu cei care exploatează badantele, despre lipsa de interes a statului român, dar și despre comunism.
Liliana Nechita a publicat patru cărți până acum: Cireşe amare (2014), Împărăteasa (2017), ambele traduse în Italia, Păpușa din noroi (2020), iar recent Pâine cu ceva.
Principalele declarații ale Lilianei Nechita:
- L-am întrebat cum e viața în țară și mi-a răspuns așa: „Dacă ai un purceluș, dacă ai părinți la țară care să-ți mai dea câte ceva etc, mai reziști, altfel nu se poate.”
- Aș veni în țară, dar dacă cineva s-ar comporta urât cu mine în administrația publică sau în sistemul sanitar, aș pleca în Italia imediat.
- „Depozitul” este un loc unde cei care au nevoie de un om care să muncească trec dimineața cu mașina și anunță: „Caut un grădinar!”.
- Abuzurile „înfloresc” în fața prăzilor lipsite de apărare. E valabil și pentru România, unii bărbați cred că le e permis orice, inclusiv hărțuirea la locul de muncă.
- Politicienii nu luptă efectiv pentru drepturile oamenilor, iar noi am obosit să-i împingem de la spate. Au și pierdut legătura cu noi.
- Tinerii de azi habar nu au ce înseamnă dictatură și nu doresc ca ei să afle vreodată direct, dar pentru asta trebuie să recunoască semnele manipulării electorale, semnele dictatoriale ale partidelor și să fie atenți, vigilenți.
PressHUB: După 2000, în România continuau să se facă simțite efectele privatizării și ale restructurării fostei industrii socialiste, efecte care au însemnat șomaj în masă și un nivel de salarizare insuficient pentru a acoperi cheltuielile unei familii de la o lună la alta. În acest context, foarte mulți români părăseau țara, asumându-și, până la intrarea României în UE, riscul muncii la negru în locurile în care ajungeau. Atunci se pleca din cauza dificultății de a găsi un loc de muncă. De ce credeți că se pleacă acum, la 20 de ani distanță, când în România există un deficit al forței de muncă?
Liliana Nechita: Se pleacă din mai multe motive. Un motiv ar fi sărăcia extremă. În marile orașe sunt oferte de muncă, e adevărat, dar salariile muncitorilor, ale vânzătoarelor etc. sunt în jur de 500 euro, sau chiar mai puțin, deși prețurile la alimente sunt exact ca în Italia.
În localitățile mici, situate prin Moldova, Muntenia, Dobrogea etc., nu sunt importante unități de producție, vorba unui om de prin Dobrogea, zidar în Italia acum, pe care l-am întrebat cum e viața în țară și care mi-a răspuns așa: „Dacă ai un purceluș, dacă ai părinți la țară care să-ți mai dea câte ceva etc, mai reziști, altfel nu se poate”. Eh, acești oameni, foarte mulți, ar putea pleca spre București, Brașov, Cluj, orașe unde ar reuși să trăiască doar dacă ar sta în chirie, dar chiriile sunt la fel de scumpe ca în Italia, așa că pleacă în afara țării.
Se pleacă și pentru că există prea multă bădărănie, violență verbală, acoolism. Multe femei pleacă efectiv pentru a scăpa de soți violenți.
Mulți pleacă pentru că au rude în afara țării, e suficient să plece o singură dată în vizită, să vadă cu ochiii lor că se poate trăi și frumos. Apoi hotărăsc să nu mai înfrunte nămolul străzilor neasfaltate de la țară sau sărăcia din micile orașe de provincie.
Se pleacă și pentru a avea oportunități de carieră profesională, fără a fi nevoit să dai șpagă sau să te înscrii în vreun partid victorios în alegeri, care să pună proptele… se pleacă din disperarea de a nu-ți irosi viața într-un cerc vicios.
Dumneavoastră ați plecat din România în Italia înainte de anul 2007. Așa cum mărturisiți în „Cireșe amare”, ați părăsit țara, gândindu-vă că veți munci câteva luni, veți aduna suficienți bani cât să vă rezolvați problemele financiare și vă veți întoarce. Cele câteva luni s-au tot prelungit. Sunteți în Italia de mai bine de 15 ani. De ce nu s-a mai concretizat întoarcerea dumneavoastră? Credeți că se va întâmpla vreodată?
Majoritatea au plecat „pentru șase luni”… Au trecut anii peste noi, e adevărat! Câtă vreme cei din țară, cei pe care-i ajutăm, nu reușesc să se descurce singuri, nu putem veni. Eu mi-am ajutat copiii și mama, ceea ce câștigam era mereu împărțit în trei sau patru… Acum copiii sunt mari, încă mai e nevoie de ajutor uneori, dar da,
visez să mă întorc și am început să-mi caut de lucru în țară, urmăresc anunțurile și trimit CV-uri, dar mă tem!
Liliana Nechita
Bunica mea a murit în spital din neglijența doctorilor, au pus-o la perfuzie și nu a mai trecut nimeni pe la ea toată ziua, a făcut blocaj renal după vreo 15 ore singură… Mama mea a murit în spital din vina lor. Într-o noapte au dus-o la baie cu căruciorul și au lăsat-o acolo până dimineață.
Ea nu a strigat, ca să nu deranjeze lumea care dormea. Pe la 6 a venit infirmiera să o ia și i-a spus cu țâfnă: „Dacă-mi dădeai zece lei nu te lăsam aici!”. Mama plângea și-mi povestea, îi dăduse doar 5 lei, nu știa că ar fi trebuit 10. Apoi, când s-a îmbolnăvit mai tare, nu a mai vrut cu niciun chip să meargă la spital. A ajuns până la urmă tot acolo și am auzit cu urechile mele cum țipau la ea… Nu vreau să fiu următoarea pe listă.
Aș veni în țară, dar dacă cineva s-ar comporta urât cu mine în administrația publică sau în sistemul sanitar, aș pleca în Italia imediat. M-am operat în Italia și am plâns de recunoștiință, nu pot spune cât de frumos s-au purtat, m-au pieptănat, m-au ajutat cu vorbe frumoase, pot face comparație. Așa că da, aș veni… ca să am de unde mă întoarce probabil, pentru că șpagă nu am dat niciodată și nu voi da.
Menționați, tot în „Cireșe amare”, faptul că fostul președinte Traian Băsescu le mulțumise românilor din străinătate, în 2010, pentru banii trimiși familiilor din țară, bani care susținuseră economia României. Totuși, este puțin probabil ca președintele să fi fost conștient de condițiile dure în care fuseseră câștigați acei bani.
Dumneavoastră relatați cum anterior lui 2007, români, unii cu o bună sau chiar foarte bună calificare profesională în țară, ajungeau în Italia fără drept de muncă. Dormeau prin parcuri, sub poduri sau în barăci improvizate. Rămâneau flămânzi sau mâncau de la tomberoanele supermarketurilor. Unii chiar se apucau de furat sau de cerșit.
Credeți că acum, clasa politică actuală cunoaște mai bine situația românilor care își sustin familiile din țară cu bani? Ați observat în timp un mai mare interes din partea autorităților române față de problemele pe care le au muncitorii români din străinătate?
Acum s-au mai schimbat datele problemei, ne ajutăm între noi pentru că suntem mulți, aproape că nu există cineva care să nu aibă prieteni, neamuri, cunoștiințe. Ambasadele au proiecte și programe de informare, există angajați pe probleme de muncă, dar noi suntem oricum apărați de sindicatele italiene.
Adică, știm acum mult mai multe lucruri decât în urmă cu 20 de ani. Știm ce drepturi avem, știm cine ne poate apăra.
Politicienii nu par a fi interesați decât în campania electorală, vin, își fac poze cu diasporenii și pleacă.
Liliana Nechita
Noi am vrea ca ei să rezolve problemele din țară, așa ne-am putea întoarce. Aici ne descurcăm singuri și, oricum, în niciun caz nu ne bazăm pe ajutorul lor.
În aceeași ordine de idei, ați putea explica pentru cei care nu cunosc dramele imigrației românești din Italia, ce erau „depozitele” de români și ce însemna să dormi „la părăseală”?
„Depozitul” este un loc de neidentificat pe o hartă, dar pe care îl știe cartierul respectiv. E un loc unde cei care au nevoie de un om care să muncească trec dimineața cu mașina și anunță: „Caut un grădinar!”, „Cine mă ajută să mă mut azi?” etc, iar cei care vor să muncească se așează la rând și așteaptă ca cineva să aibă nevoie de ei.
Se doarme „la părăseală”, adică oriunde, pe colinele Romei, în spatele vreunui magazin, pe toboganele din parcuri, pe cartoane la capătul orașelor… Oriunde se poate dormi. Acum, repet, sunt mai puține drame de acest fel pentru că suntem mulți, Biserica Ortodoxă Română e prezentă cu peste 400 biserici.
Sunt mai multe posibilități de a primi ajutor. Facebook ajută mult, aproape fiecare oraș are grupul său. M-a emoționat, de exemplu, un caz, acum vreo trei ani. Erau doi băieți care înghețau de frig în gara Victoria din Londra. S-a mobilizat lumea, unii au plecat să-i caute. Au fost găsiți, cazați, li s-au oferit și locuri de muncă. Ne ajutăm între noi, asta-i clar!
Povestind despre experiența imigrației, ați semnalat rolul anonimatului în adaptarea individului la noua condiție socială din țara gazdă. Oamenii calificați profesional acceptau să dea cu mătura, dat fiind că acolo oricum „nu îi știa nimeni”, pentru ca, întorcându-se acasă, să aibă loc o auto-valorizare: având bani, apăreau „împliniți” în ochii rudelor. În ce măsură traiul sub carapacea acestui anonimat duce la o erodare, la un conflict interior?
Oameni calificați profesional acceptă munci „umile” pentru că altceva nu e posibil să aibă în acel moment și, între timp, trebuie să-și achite o chirie, trebuie să se mențină și să mai trimită și bani acasă. Să nu uităm că diplomele din România nu sunt recunoscute pe loc, trebuie să se facă echivalarea studiilor. Sunt procese de durată, complexe, dacă nu ai bani sau spatele acoperit de rude, faci orice pentru a supraviețui.
În România e un cult exagerat al studiilor superioare și un fel de dispreț pentru țărani, pentru muncitori.
Liliana Nechita
Există și cultul pentru șmecheri, pentru trândăveală, se spune: „Ce, bă, ești prost să muncești acolo!?”, așa că mulți diasporeni nu povestesc cum anume au câștigat banii trimiși, cât de greu au muncit, cât s-au străduit și cât au suferit. Ar fi luați de proști.
Personal, toate încercările m-au făcut să devin mai puternică și cred că toți diasporenii sunt mai puternici decât cei rămași, chiar și pentru faptul că au fost nevoiți să se adapteze din mers. Nu o văd ca pe o erodare, dimpotrivă.
Asupra femeilor care pleacă în străinătate, în țări ca Italia, ca să lucreze ca îngrijitoare de bătrâni, „badante”, percepția socială nu este întotdeauna pozitivă. Multe dintre aceste femei sunt învinuite că își lasă copiii în grija străinilor „ca să se ocupe de bătrânii altora”. Ce răspuns aveți pentru cei care lansează asemenea judecăți?
Fiecare caz e diferit, dar vă asigur că o mamă vrea să asigure copiilor săi măcar mâncarea și hainele. Dacă în țara sa nu are posibilitatea să o facă, va pleca. E o tragedie asta! Desigur, vor suferi toți, dar vor trăi! Am cunoscut aici femei tinere care lucrează și trimit acasă pachete cu încălțăminte pentru copii de șase ani, deși au acasă copilași de doi ani, „Să fie acolo, că dacă mă întorc nu mai pot lua !”.
Trimit caiete, culori, haine de mărimi mai mari, se sacrifică. Ar trebui să ne întrebăm de ce s-a ajuns aici, de ce o mamă trebuie să plece departe de copiii ei pentru a-i crește.
Semnalați în “Cireșe amare” că anterior aderării României la UE, multe dintre femeile care ajungeau în Italia ca să lucreze ca badante cădeau victime abuzurilor sexuale. Gradul lor de vulnerabilitate în fața agresiunilor era foarte mare. Aceste femei nu vorbeau limba, nu aveau familia aproape, nu aveau drept de muncă, erau angajate la negru, iar dacă își denunțau agresorul, în casa căruia locuiau, riscau sa fie expulzate.
Referitor la acest aspect, scriați că pentru unii angajatori italieni existau două categorii de femei, „soțiile”, pe care le respectau întocmai, și „străinele”, pe care, dat fiind contextul permisiv, le abuzau sexual.
Din ceea ce cunoașteți, cât de frecvente sunt astăzi în Italia cazurile de agresiuni sexuale la adresa badantelor din partea angajatorilor în familiile cărora lucrează?
Abuzurile „înfloresc” în fața prăzilor lipsite de apărare. E valabil și pentru România, unii bărbați cred că le e permis orice, inclusiv hărțuirea la locul de muncă. Multe femei nu depun plângere nici acasă, de rușine, de teama de a nu fi considerate ele cele care „au făcut cu ochiul”.
În Italia, înainte de intrarea în Uniunea Europeană, o femeie fără documente era ușor de amenințat, dar nu vreau să generalizăm. Erau cazuri de abuz sexual, da, și femeile nu denunțau pentru că nu aveau documente și s-ar fi dat singure de gol la poliție.
Acum e diferit, suntem mult mai bine informate și suntem apărate de legile Italiei, de legile europene. Nu mai există acea teamă „dacă mă prinde poliția…”. În general, internetul a ajutat foarte mult, oricine e la nevoie, găsește sfaturi, prieteni. Nu te mai simți singur nicăieri.
Sectorul domestic italian este reglementat printr-un contract național de muncă. Instrucțiunile sunt clare în ceea privește tipul de servicii și numărul maxim de ore admise. O badantă care lucrează 54 de ore saptamânal trebuie să aibă maxim 10 ore pe zi, cu pauze, cu obligația de a avea 11 ore consecutive de odihnă. Munca de noapte este reglementată de un contract specific, cu un spor de 20% din salariu. Ceea ce înseamnă că o badantă „la fix”, care doarme în casa familiei pentru care lucrează, trebuie înlocuită peste noapte. Atribuțiile ce țin de menaj și gospodari, nu intră în sarcina badantei. În ce masura aceste contracte se respectă?
Nu se respectă mai nimic! Femeile care îngrijesc bătrânii la domiciliul lor stau 24 de ore cu ei, închise. Au liber doar duminica și nici pe aceea toată, pentru că seara trebuie să ajungă „acasă” pe la 18:00, înainte de cină, iar dimineața pleacă după micul dejun.
Taxele plătite sunt mici și aceste femei trebuie să lucreze, practic, doi ani pentru a li se recunoaște un an de vechime valabilă pentru pensie. Există Convenția de la Geneva, semnată de majoritatea țărilor europene. Se recomandă ca personalul domestic să aibă aceleași drepturi ca și muncitorii necalificați. Nu le au și nimănui nu-i pasă!
Credeți că niște controale mai stricte din partea statului italian precum și plata îngrijitoarelor direct de către stat, și nu de către familii, ar putea preveni reducerea contractelor neconforme cu munca prestată precum și a muncii la negru?
Am vrut să spun exact aceleași lucruri la o prezentare a „Cireșelor amare”. CGIL, cel mai mare sindicat italian, era organizatorul evenimentului. Exact ei mi-au spus să tac. Practic, sindicatele italiene au semnat contractul colectiv de muncă al îngrijitoarelor și ideea e ca buzunarul pensionaților care beneficiază de ajutor să nu fie afectat prea mult.
Pensionarii sunt cei care cotizează în număr mare la sindicate, de aceea, nu se dorește schimbarea situației prezente. Metode ar fi: controale, un număr verde pentru abuzuri etc. Foarte multe îngrijitoare lucrează la negru în continuare.
Statul nu intervine pentru că nu vrea, nu pentru că nu ar fi posibil!
Liliana Nechita
Din cauza muncii complexe pe care o desfășoară, solicitantă atât din punct de vedere fizic cât și psihic, dar și pentru că nu au o pregătire de specialitate în oferirea serviciilor de îngrijire pentru bolnavii suferinzi de boli severe, ca Alzheimer sau demență senilă, aceste femei dezvoltă la rândul depresie, anxietate, atacuri de panică etc.
În aceste cazuri, îngrijitoarea este lăsată să își gestioneze singură problemele ce țin de sănătatea ei mintală, statul italian nefiind obligat să ofere servicii psihologice gratuite. Cât de importante ar fi cursurile de formare profesională precum și serviciile psihologice gratuite, oferite de stat, în vederea protejării acestei categorii profesionale ?
Cursuri de formare profesională există, dar costă în jur de 3000 euro, iar lumea vine să câștige bani rapid. Acasă trebuie să trimitem bani și iar bani. Cunosc femei care da, s-au îmbolnăvit psihic lucrând cu persoane bolnave de Alzheimer sau demență senilă.
E foarte greu să reziști! Eu lucrez acum la ore. Acum vreo doi ani mergeam cinci ore la o bătrânică, când ieșeam de la ea trebuia să stau jumătate de oră în fața blocului ca să-mi revin. Dorea să plece „acasă la ea”, la sora ei, care era, de fapt, moartă de 40 de ani. Trebuia să o liniștesc într-un fel sau altul. O duceam cu vorba. Era un consum nervos teribil!
Ar trebui să fie, da, cabinete psihologice care să ofere gratuit consultații, dar cel mai indicat este să reușim să identificăm momentul în care cedăm psihic și să schimbăm locul de muncă în cazul în care familia bolnavului nu ajută cu tratamente adecvate.
Așa cum s-a menționat anterior, controale mai stricte din partea statului italian în vederea prevenirii muncii neconforme contractului și a muncii la negru, plata îngrijitoarelor direct de către stat, cursuri gratuite de formare profesională pentru oferirea serviciilor de îngrijire, servicii psihologice și juridice gratuite, o mai bună organizare sindicală, ar fi doar câteva dintre măsurile care ar putea fi implementate pentru a preveni exploatarea la locul de muncă.
În ce măsură statul român s-ar putea implica mai mult în susținerea acestor măsuri pe teritoriul italian? Cunoașteți demersuri făcute deja de autoritățile române în acest sens?
Statul român nu se implică nici în rezolvarea problemelor din interior, darămite în cele din exterior!
Liliana Nechita
Sunt întâlniri de orice fel la nivel înalt, dar după 15 ani în Italia, vă pot spune că, de fapt, nimic nu se schimbă, cei amărâți rămân amărâți și fără drepturi. Politicienii vin și pleacă, lăsând în urma lor vorbe și promisiuni.
Vă pot spune de o inițiativă: i-am transmis domnlui Cristian Ghinea toate informațiile referitoare la Convenția de la Geneva. Am explicat ceea ce spuneam mai sus, că o femeie trebuie să lucreze doi ani pentru unu recunoscut ca vechime etc. Am transmis inclusiv legile italiene care consfințeau asta, i-am dat tot materialul. A făcut o expunere în Parlamentul European și toată lumea a aplaudat. Atât!
Politicienii nu luptă efectiv pentru drepturile oamenilor, iar noi am obosit să-i împingem de la spate. Au și pierdut legătura cu noi. Trăiesc în lumea lor, coboară uneori de pe piedestal și mai fac vreo vizită care se termină cu cină și fotografii de grup. Atât!
Pentru a face față greutăților de natură emoțională pe care le-ați întâmpinat în Italia, dar și „pentru a da o voce celor a căror voce nu era auzită”, ați început să scrieți.
Cărtile dumneavostră au fost traduse în limba italiană, ați dat numeroase interviuri în țară și în Italia. Recent, a apărut la editura Humanitas ultima dumneavoastră carte, „Pâine cu ceva”. Prin ce diferă și prin ce se aseamănă această carte cu restul cărților scrise până acum ?
Nu am început să scriu pentru a rezista psihic greutăților. Asta circulă în presă, da, dar nu știu de unde a apărut ideea!
Am început să scriu în momentul în care mi-am dat seama că cei din țară nu știu mai nimic despre cum te simți când ești „străin”, nu sunt pregătiți, nimeni nu le spune ce greutăți vor întâmpina.
Liliana Nechita
Am început să scriu în momentul în care mi-am dat seama că prin aceleași greutăți și doruri trec toți românii plecați. Am vrut să avertizez într-un fel, să știe măcar ce îi așteaptă dacă vor să plece și ei.
În „Pâine cu ceva – amintiri ca să se știe cum era comunismul oamenilor simpli”, am povestit despre cum era comunismul trăit de mine, într-un mic oraș de provincie. Am scris-o după ce mi-am dat seama că tinerii de azi habar nu au ce înseamnă dictatură și nu doresc ca ei să afle vreodată direct, dar pentru asta trebuie să recunoască semnele manipulării electorale, semnele dictatoriale ale partidelor și să fie atenți, vigilenți.
Am vrut ca ei, mai ales tinerii, să știe că libertatea nu e un dar, ci că s-a luptat și s-a suferit pentru ea. Am scris această carte speriată de apariția și de creșterea în sondaje a partidelor extremiste și naționaliste.
[…] Articolul complet, pe PressHub. […]
[…] Interviul integral îl puteți citi pe PressHUB. […]
Buna ziua,
Mă numesc Valeriu și am altă poveste trăită în ROMANIA :
N-am plecat din țară, decît ca turist,aveam părinți în vîrstă aveam și o bunică aveau nevoie de mine și eu de ei și, aveam o mică afacere fără să lucrez cu bani de la buget (comerț, servicii, transport marfă…) dar începînd cu 03.10.2000 am început să fiu furat am făcut o rețea de calculatoare cu programe tot ce era necesar pentru lucru și nu am văzut nici un ban nu l-am mai gasit pe patron nici să-i dau factura l-am intîlnit doar la negociere și la instalare apoi au urmat și alte furturi dar în 2009 un alt client pentru care făceam transport de marfă și nefiind plătit de cîtevea curse lungi Romania- Italia- Anglia n-am mai plecat în cursă nu mai aveam bani n-am mai putut pleca (nu mă plătea și nu aveam bani) atunci omul a intrat în curtea privată în care ținem camionul a agresat paznicul a spart lacătul și mi-a furat echipamentul am făcut plîngere la Procuratură și a apărut o d-nă Procuror care m-a întrbat ”ce căutai d-le în curtea aia” i-am spus că sunt păgubașul și nu hoțul și mi-a răspuns lasă că știu cine ești și motivarea a fost că vreau să mă răzbun pe hoț pentru că mi-a furat și banii.
Nu aveam avocat nu aveam nici bani ce era să fac ajungînd la 50 ani am încercat să mă angajez fără succes primeam același răspuns “noi promovăm o colegă/coleg “.
Au apărut Fondurile Europene am făcut un proiect pe măsura 141 a fost aprobat au început să vină și banii m-am apucat de treabă era ceva nou dar dacă vrei faci mai citești o carte găsești pe cineva cu experiență și am ajuns după 5 ani de monitorizare să am 67 familii de albine cu certificat ECOLOGIC simțeam că încep să respir din nou dar bucuria a fost scurtă a apărut o altă d-nă de la DGFP Iași d-na Chirilov Florența care a găsit de cuviință că la venituri zero trebuie să plătești contribuții chiar dinainte de a te înființa deci înainte de a mă înființa ca PFA(ian 2009 respectiv septembrie 2009), fiind ani anteriori au apărut penalități și dobînzi ( 0,9 %/zi) toți mă luau în rîs (directori angajați ..) vă dați seama că eram mai rău ca la început dar ce să fac m-am înprumutat m-am umilit am făcut foamete în propria țară și am plătit au rămas dobînzile și penalitățile dar măcar acestea nu mai creșteau.
În anul 2019 Guvernul Romaniei condus de d-na Veorica Dăncilă a emis OUG nr 6 de amnistie fiscală care mi se potrivea și mie perfect scăpam așa am crezut dar aceeași d-nă Chirilov Florența trece peste hotărîrea șefului (Guvenul Romaniei) și îmi face executare silită ,
(”-Ministerul Finanțelor Publice a comunicat pe 8 mai 2019 faptul că Guvernul României a aprobat amnistia fiscală pentru dobânzi, penalități și alte accesorii datorate de firmele care vor achita principalul restanțelor până la data de 15 decembrie 2020 iar ei emit Decizia de instituire a popririi in data 25 iunie 2019 de ce atâta grabă cu ce am greșit?.”)
eram student la Fac. de Chimie și aveam bursă mi-au găsit acest card de student și l-au golit n-au ținut cont de nimic OUG card student nimic am mers în Instanță unde am cerut documente dar nu s-au prezentat cu nimic Instanța mi-a confirmat că a cerut documentele cerute de mine dar nu vor să dea și nu au ce face, și de atunci fac plînger la SGG și am ajuns să număr 11 șefi de servicii care se opun ca eu să beneficiez de un drept legal ei semnează documentul emis de d-na Stroescu Mihaela și Damacianu Carmen colegele d-nei Chirilov Florența și nu verifică nimic și totuși sunt parte în proces Intimata cum o sămi facă mie dreptate? Nu am cerut decît o INSTANȚĂ DE JUDECATĂ care să fie ascultată și căreia să i se dea ceea ce cere dacă nu avem nimic de ascuns. Dacă nu v-am plictisit vă mai întreb ceva: “ Este munca alături de incendii și inundații un pericol pentru om ?că doar am vrut să muncesc cinstit”.
vă mulțumesc că ați citit
cu respect ,
Valeriu
(putereaacincea)”am citit articolul complet si din tot acest articol si un comentariu, reise ca mult-laudata ajutorare diasporo-romaneasca ar fi „on”, insa nu cred ca este asa, daca chiar asa ar fi, atunci cum de nu se intelelege ca tot raul vine si provine din tara -mama (cum spune comentariul de pe presshub), si atunci alianta diasporei ar trebui sa se concentreze pe INTORSUL ACASA(unii, aranjati, chiar vor sa ramana in strainatate, este total ok), si daca numai 50% din diasporeni (din toata lumea) vor sa se intoarca acasa, atunci -ORGANIZATI- nimic nu le mai poate sta impotriva, cel putin 2 milioane de adulti(intorsi acasa) si familiile lor (plus rude de aproape), realmente pot transforma Romania, de la un cap la altul.Plus , ca fiecare din acesti 2 milioane de adulti pot veni cu un minim minimorum de o mie euro,ceace reprezinta(minim 2 Miliarde euro) un alt mijloc de a avea un leveraj puternic , in politica romneasca…Deci, solutia consta in organizare, pe localitati , regiuni si tari(din diaspora), ridicare la nivel de leaderi a celor mai buni( care nu au fost afiliati nomenclaturii si securitatii comuniste SI NICI care fac jocurile puterilor postdecembriste), adica persoane cu ceva vechime in strainatate si care au reusit prin munca sa se impuna macar in breasla si care au o viziune corecta si puternic sustinuta de realitate, despre evolutia Romaaniei…Altfel, Romania (statul, adica banditii ihan, dincu, ciuca, catztu, etc.) nu poate face mai nimic (chiar daca ar vrea) , pentru diaspora (mai ales pentru cei ilegali), , insa tot diaspora este si aici vinovata, isi face poze cu trimisii sau liderii locali ai partidelor romanesti, adica ii place sa fie dusa cu zaharelul, disi intorisi in Romania- bine ORGANIZATI- pot matura si desfiinta intreaga clasa politica actuala( si trecuta), si reseta Romania pe principii economice sanatoase, adica stat mic, functional, armata redusa cu peste 90%, 10 judete, max. o suta parlamentari, ministere confluate, etc., cat si crearea de oportunitati economice pentru orice doritor(adica imprumuturi de stat cu dobanzi minime, plus alte facilitati)…Sa nu uitam ” ca-n voi e si numar si putere”, si ” unde-s multi, puterea creste”, numai cu ADEVARAT UNITI, clasa mafiotica politica din Romania, mai poate fi stopata( si distrusa) in a distruge complet, tara, iar-daca nu- atunci va fi prea tarziu, nici nu va mai exista loc de „intors acasa”…
„…Din perspectiva tinerilor absolvenți de liceu care doresc azi să plece la studii în străinătate, dacă au posibilitatea să o facă, iar mâine aleg să părăsească definitiv România,…”___–___bine punctat, as indrazni sa dau procente, probabil ca nici 5% NU ” Democrația sub pachetul de legi al României educate.
România educată este un proiect de țară inexistent,…”(Raluca Alexandrescu) „…Din perspectiva tinerilor absolvenți de liceu care doresc azi să plece la studii în străinătate, dacă au posibilitatea să o facă, iar mâine aleg să părăsească definitiv România,…”___–___bine punctat, as indrazni sa dau procente, probabil ca nici 5% NU au posibilitatea sa o faca”, insa peste 50%(as zice „la sigur”) se gandesc permanent sa plece din Romania, si cred ca cel putin 20% chiar pleaca,cea ce -din start – este o greseala, Romania are in esenta ei multe oportunitati(fizice=materiale si umane) sa existe ca o tara model, insa -chiar si acesti tineri- se lasa dusi de nas , exact de ce are mai pervers Romania, politicienii si de ieri si de azi, si-probabil- si de maine…”Lupta se da acolo, acasa”, odata plecati, apetitul pentru o tara mai buna scade, se rezuma la trimis ceva bani celor ramasi acasa, bani-de multe ori- castigati cu mult prea multa truda, nejustificata…Inca odata, „LUPTA SE DA ACASA”, doborati clasa politica , armata si popimea si NUMAI ASTFEL, veti fi liberi si etalon de prosperitate…