Nu este vorba, în cele de mai jos, despre vreo teorie economică, despre doctrine oferite în vreun tratat teoretic. Textul avut în vedere este simplu, fără pretenții speculative.
Autorul este cronicar al evenimentelor importante: pare-se că Marx scrie despre Rusia în contextul războiului Crimeei, desfășurat între 1853 și 1856. Textul a fost publicat, sub pseudonim, în numărul din 11 iulie 1854 al jurnalului „Tribune” din New York. Și totuși pare a descrie ce se întâmplă acum în Ucraina.
Pentru că engleza este „lingua franca” a vremurilor noastre, dar și pentru că textul este atrăgător chiar prin patina sa, articolul va fi reprodus, cu îngăduința dumneavoastră, și în această limbă. Apoi, și traducerea sa în română.
Desigur, chestiunile sunt datate într-o corespondență. Astăzi, Rusia nu mai este imperiu, nu mai are țar: este federație, are președinte. Și hărțile sunt altfel desenate: Prutul din textul lui Marx, râu care despărțea imperii în 1854, ar putea fi orice punct de pe granița de astăzi care desparte Ucraina de Rusia (de pe râul Donețk, de exemplu).
Silistra, Oltenița, Cetate, Caracal, locuri în care se dăduseră lupte menționate de Marx în text, ar putea sugera locuri ale confruntărilor curente (Hostomel, Chornobaivka, Harkiv, Kreminna pot candida ca substitut).
Kiseleff, ministrul Rusiei la Paris (în misiune de 28 de ani în capitala Franței, scrie Marx), devine prototip pentru orice aparatchik din Ministerul de Externe al Rusiei (ministrul Lavrov, reprezentant permanent al Rusiei la ONU timp de 11 ani și ministru de Externe al Rusiei vreme de 19 ani, pare să indice aceeași statornicie în funcții de reprezentare).
Turcia de atunci (dar și zonele în care își exercita autoritatea: Balcanii, Principatele) poate fi asimilată Ucrainei de astăzi. Doar Rusia este aceeași.
Evident, unele cauze, indicate de Marx, ale eșecului rusesc sunt discutabile în cazul războiului curent. Numele generalilor de atunci (Paschevici, Luders, Gorceacov) ar putea sugera, în unele privințe, nume folosite curent (Evcurov, Gherasimov, Șoigu), însă este greu de crezut că virtuțile celor dintâi, afirmate de Marx, ar putea fi aflate în cazul celor din urmă.
Alte cifre din text sunt datate: evident, textul nu este profetic. Soluția militară imaginată de Marx pentru armata rusă pare a fi fost neglijată și în războiul curent: în locul unei străpungeri viguroase, în adâncime, s-a preferat – cauzele nu mai contează – mai degrabă o operațiune în zonele de graniță.
Citește și: De ce serviciile secrete rusești joacă un rol major în politica externă a Kremlinului
Și totuși, are Marx dreptate? Și dacă da, ce ar putea însemna aceasta?
Textul orginal, din 1854
„A certain class of writers have been wont to attribute to the Emperor of Russia the possession of extraordinary powers of mind, and especially of that far-reaching, comprehensive judgement which marks the really great statesman.
It is difficult to see how such illusions could be derived from any truthful view of his character, or from any part of his history; but the most obstinate of his admirers must, we think, now question the justice of their conclusions.
Russia is now in a difficult and most humiliating position. Her armies are defeated in Turkey, and, after immense losses of men and means, are retreating within her own frontiers; her possessions in Asia, the fruit of many years’ effort and vast expenditure, are partly lost and wholly imperilled; her foreign commerce is destroyed, and her home industry injured by turning the national attention and the people’s energies to a useless and disastrous war; her navy is imprisoned, and her fortresses menaced; and she must even regard as an advantage an intervention which, whatever its other benefits, interposes an effectual barrier to the realisation of her ambitious dreams, and renders impossible a renewal of her attack on Turkey, because that would involve a direct collision with Germany, as well as with the Western powers.
And all this is the work of this great statesman and wise ruler Nicholas I. Praise of this headstrong imperial blunderer’s mental gifts must hereafter be considerably qualified, if indulged in at all.
The defeat at Silistria is not enough to destroy the reputation of the Tsar, or of his army, any more than the defeat at Oltenitza, Tchetalea or Karakul, for a defeat is something that the wisest foresight and the most complete preparations cannot always prevent.
But apart from this there is a fact which stands out with greater prominence than any other in the whole course of the late remarkable siege and the Russian retreat which followed it. It is this – that the Russian army, with its enormous numbers and its whole swarms of officers, cannot afford leaders to take the place of Paskevitch, Gortschakoff, being each over seventy, and Luders, the youngest, being over sixty – and likely as they were to die a natural death any day; such is the narrowness and imbecility of the system on which the Tsar has managed his vast military establishment that we can affirm it as a positive and undeniable fact, that there is hardly a single officer who could step into the vacated place of either of these generals, and carry with him confidence of the army and the nation.
For years the Emperor, with an unaccountable blindness which seemed, indeed, to fall little short of stupidity, has directed his efforts to the real injury and depression of the service for whose improvement and perfection he fancied he was doing the utmost.
Thus he has limited promotion to mere parade martinets, whose principal merit consists in stolid obedience and ready servility, added to accuracy of eyesight in detecting a fault in the buttons and button-holes of the uniform – constantly preferring such sticks to men of real military ability and intellectual superiority.
Years of the dullest service, such as garrison duty and daily parade, and not youth, activity and the study and acquirement of military science, have been the exclusive titles to the Tsar’s favour and to advancement.
Thus the army is commanded on the average by old valetudinarians, or by ignorant corporals, who might manage a platoon, but have not brains and knowledge enough to direct the extensive and complicated movements of a campaign.
Citește și: PRESShub în 2022. Ce am făcut și cu ce bani
The same narrow-mindedness and presumption appear throughout the Tsar’s whole management of this Eastern Question. Everyone can now see that he began the war in an unwise and inadequate manner. Indeed, his very first military demonstration was totally absurd and unequal to the purpose in hand.
He ought to have known that Europe would not allow the destruction of Turkey, and should, therefore, either have kept quiet, biding his time, or have crossed the Pruth, not with between forty and fifty thousand men, as he did last year, when during the whole winter he had only one army corps in the Principalities, but should have pounced at once with his most powerful masses upon Turkey, reaching across the Balkans before the Turks could have gathered together their scattered forces, and before the Western powers could have combined in their opposition and sent fleets of troops.
To strike by surprise and terror ought to have been his aim, instead of engaging in such an imbecile manner his nation in a gigantic struggle. But Nicholas is growing old, and has all the faults of decrepit age.
One of the reasons which prevented him from putting all his resources into action at once was that he feared the cost of such an effort. Now he will lose a hundred times as much money, and without results. Penny-wisdom in such an affair is no wisdom at all.
When the Russian forces first crossed the Pruth, the Tsar had no doubt – as we happened to know and took occasion to state at the time – that he could bully all Europe, and reap laurels at small expense. His diplomatic agents, too, encouraged him in this foolish opinion.
The most mischievous of these accessories to the Great Russian blunder has proved to be the Russian Minister at Paris, Kisseleff, whose dispatches were full of the most satisfactory accounts concerning the friendly and pacific intentions of Louis Napoleon.
Kisseleff having resided for more than twenty-eight years in the French capital, very naturally dreaded the idea of being recalled from the position where he led an epicurean life.
The Tsar, accordingly, who delights to read adulatory and flattering reports from his agents, caught at the first bait, and any dispatch smelling of a disagreeable truth from any quarter was discredited, treated with contempt, and did nothing but injury with the Autocrat to the faithful and able diplomatist sending it.
Citește și: VIDEO Konstantin Doroșenko: „Dacă am putea, ne-am proteja cu un gard de Rusia”
Thus nearly all the Russian diplomatic reports were full of encomiums on the Imperial sagacity, to which Europe bowed, as they assured his Majesty, with respect and admiration. In one word we are able to affirm that, since 1851, Nicholas has never had laid before him a truthful account of the state of Europe, and of the feelings of the other governments towards him and Russia; and if his numerous agents misled him in such a manner, the reason was that this was the most, nay the only, palatable dish for his political appetite. He craved universal adulation; now he tastes its bitter and poisonous fruits.
We do not put any faith in the rumour of his abdication, a thing totally impossible and unwarranted; but, on the other hand, only a miracle can extricate him from the difficulties now heaped on him and Russia by his pride, shallowness and imbecility.”
Articolul lui Marx, în traducere românească
„O anumită clasă de scriitori s-a obișnuit să-i atribuie împăratului Rusiei posesiunea unor puteri extraordinare ale minții și mai ales a acelei judecăți de anvergură și cuprinzătoare care îl reprezintă pe marele om de stat.
Este greu de înțeles cum ar putea fi derivate astfel de iluzii din orice viziune veridică asupra caracterului său sau din orice parte a istoriei sale; dar cei mai îndrăzneți dintre admiratorii săi trebuie, credem, să pună acum la îndoială justiția concluziilor lor.
Rusia se află într-o poziție dificilă și cea mai umilitoare. Armatele ei sunt învinse în Turcia și, după pierderi imense de oameni și mijloace, se retrag în propriile frontiere; posesiunile sale din Asia, rodul efortului multor ani și al cheltuielilor uriașe, sunt parțial pierdute și complet în pericol; comerțul său extern este distrus, iar industria sa afectată prin îndreptarea atenției naționale și a energiilor oamenilor către un război inutil și dezastruos; marina sa este capturată, iar cetățile sale amenințate; și trebuie să considere chiar ca un avantaj o intervenție care, oricare ar fi celelalte beneficii ale sale, ar interpune o barieră eficientă în realizarea viselor sale ambițioase și ar face imposibilă un nou atac asupra Turciei, deoarece acesta ar implica o coliziune directă atât cu Germania, cât şi cu puterile occidentale.
Și toate acestea sunt opera acestui mare om de stat și conducător înțelept Nicolae I. Laudele pentru darurile mentale ale acestui gafeur imperial încăpățânat trebuie de acum să fie considerabil restrânse, dacă vor mai exista vreodată.
Înfrângerea de la Silistra nu este suficientă pentru a distruge reputația țarului sau a armatei sale, la fel înfrângerile de la Oltenița, Cetatea sau Caracal, căci o înfrângere nu poate fi împiedicată nici de cea mai înțeleaptă prevedere și cele mai complete pregătiri.
Dar, în afară de aceasta, există un fapt care iese în evidență cu o proeminență mai mare decât oricare altul în întregul curs al ultimului asediu remarcabil și al retragerii rusești care a urmat. Acela că armata rusă, cu numărul său enorm de soldați și întregul roi de ofițeri, nu își poate permite lideri care să ia locul lui Paschevici, Gorceacov, fiecare de peste șaptezeci de ani, și Luders, cel mai tânăr, în vârstă de peste șaizeci de ani – și va fi nevoie, pentru că până la urmă pot muri de moarte naturală în orice zi.
Atâta este îngustimea și imbecilitatea sistemului prin care țarul și-a administrat vastele sale structuri militare, încât putem afirma că este un fapt pozitiv și de netăgăduit că aproape că nu există un singur ofițer care să poată păși în locul eliberat de oricare dintre acești generali și să poarte cu el încrederea armatei și a națiunii.
Timp de ani de zile, împăratul, cu o orbire inexplicabilă, care părea, într-adevăr, să fie aproape de prostie, și-a îndreptat eforturile spre o reală vătămare și stagnare a serviciului pentru a cărui îmbunătățire și perfecțiune credea că face tot posibilul.
Astfel, s-a limitat la promovarea doar a unei discipline de paradă, al cărui principal merit consta în supunere apatică și servilism de-a gata, adăugat la acuratețea în detectarea unor nasturi și butoniere aiureala uniforme – preferând în mod constant astfel de personaje rigide în locul bărbaților cu adevărată capacitate militară și superioritate intelectuală.
Anii de serviciu plictisitor, cum ar fi serviciul de garnizoană și marșurile zilnice, și nu tinerețea, activitatea și studiul și dobândirea științei militare, au fost titlurile exclusive pentru a intra în grațiile țarului și pentru a obține promovări.
Astfel, armata este comandată în medie de bătrâni ipohondri, sau de caporali ignoranți, care ar putea conduce un pluton, dar nu au creier și cunoștințe suficiente pentru a dirija mișcările ample și complicate ale unei campanii.
Aceeași îngustare la minte și infatuare apar pe parcursul întregii gestionări de către țar a Chestiunii Orientale. Toată lumea poate vedea acum că a început războiul într-un mod neînțelept și inadecvat. Într-adevăr, prima sa demonstrație militară a fost total absurdă și inegală cu scopul propus.
Ar fi trebuit să știe că Europa nu va permite distrugerea Turciei și, prin urmare, ar fi trebuit fie să tacă, așteptând un moment potrivit, fie să fi trecut Prutul, nu cu între patruzeci și cincizeci de mii de oameni, așa cum a făcut anul trecut, când toată iarna a avut un singur corp de armată în Principate, ci ar fi trebuit să se năpustească deodată cu armatele sale cele mai puternice asupra Turciei, ajungând peste Balcani înainte ca turcii să-și fi putut aduna forțele împrăștiate și înainte ca puterile occidentale să se unească și să trimită flotele lor cu trupe.
Să fi lovit prin surprindere și teroare ar fi trebuit să fie scopul lui, în loc să angajeze într-o manieră atât de imbecilă națiunea într-o luptă gigantică. Dar Nicolae îmbătrânește și are toate defectele vârstei decrepite.
Unul dintre motivele care l-au împiedicat să-și pună toate resursele în acțiune deodată a fost că se temea de costul unui asemenea efort. Acum va pierde de o sută de ori mai mulți bani și fără rezultate. Când te zgârcești la tărâțe într-o astfel de afacere nu este deloc înțelepciune.
Când forțele ruse au trecut pentru prima dată Prutul, țarul nu a avut nicio îndoială – așa cum știam și am avut ocazia să și arătăm la acea vreme – că ar putea hărțui toată Europa și să culeagă lauri cu cheltuială mică. Agenții săi diplomatici l-au încurajat și ei în această părere prostească.
Cel mai răutăcios dintre aceste accesorii la Marea gafă rusească s-a dovedit a fi ministrul rus la Paris, Kisseleff, ale cărui depeșe au fost pline de relatările cele mai satisfăcătoare cu privire la intențiile prietenești și pacifiste ale lui Louis Napoleon.
Kisseleff locuiește de mai bine de douăzeci și opt de ani în capitala Franței, se temea foarte natural de ideea de a fi rechemat din poziția în care ducea o viață epicureană.
În consecință, țarul, care se bucură să citească rapoarte adulatorii și măgulitoare de la agenții săi, a mușcat de la prima momeală și orice telegramă mirosind a adevăr neplăcut din orice parte a fost discreditată, tratată cu dispreț și nu a făcut altceva decât că diplomatul credincios şi abil care o trimite pierdea încrederea autocratului.
Prin urmare, aproape toate rapoartele diplomatice au fost erau pline de elogii la adresa înțelepciunea imperială, față de care Europa s-a închinat, așa cum o asigurau pe Majestatea Sa, cu respect și admirație. Într-un cuvânt putem afirma că, din 1851, Nicolae nu a văzut nicio relatare veridică despre starea Europei și despre sentimentele celorlalte guverne față de el și Rusia; și dacă numeroșii săi agenți l-au indus în eroare în acest fel, motivul a fost că acesta era cel mai, ba chiar singurul, fel de mâncare gustos pentru apetitul său politic. Tânjea la adularea universală; acum îi gustă fructele amare și otrăvitoare.
Nu punem nicio încredere în zvonul abdicării lui, lucru total imposibil și nejustificat; dar, pe de altă parte, doar un miracol îl poate scăpa de dificultățile care acum se îngrămădesc asupra lui și Rusiei prin mândria, superficialitatea și imbecilitatea lui.”
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
