Mircea Cărtărescu: Nu vreau să ajung popular în lume și să vând milioane de exemplare. Dac-aș fi dorit-o, aș fi plecat de mult

Data:

Mircea Cărtărescu a obținut, la capătul unui an complicat, mai multe reușite: a inaugurat la Malaga, alături de scriitorul Mario Vargas Llosa, Festivalul de Literatura pentru Europa și America Latină ”Escribidores”. A conversat pe scenă cu marele scriitor peruan, o întâlnire pe care Cărtărescu a perceput-o cu „un straniu sentiment de realitate distorsionată: așa ceva nu putea să se întâmple”.

Tot în 2022, a primit cel mai important premiu internațional pentru Literatură în Limbi Romanice (FIL) la Guadalajara. Și a publicat romanul „Theodoros”, la editura Humanitas, un volum care deja a fost bine primit de critică.

Mai mult, traduceri ale cărților sale au apărut în opt limbi.

O discuție cu Mircea Cărtărescu este întotdeauna un eveniment din perspectiva unui jurnalist. Scriitorul transmite atât de multe lucruri, încât din fiecare frază aproape ai putea scoate un titlu. Rar se întâmplă ca un interviu să își ofere atât de multe vorbe demne de această încununare a oricărui articol, titlul.

Interviul acordat PRESShub este, din nou, consistent. O lectură perfectă pentru început de an, căci oferă și optimism, și o viziune rațională asupra lumii și literaturii, dar și multe detalii din „culisele” scriiturii lui Mircea Cărtărescu.

Cele mai importante declarații ale lui Mircea Cărtărescu:

  • Când mă întorc în țară mă simt bine: sunt iarăși acasă.
  • Lecția ucrainenilor (orice se va mai întâmpla de-acum încolo) este că trebuie să faci față răului, oricât de disproporționat ar fi el. Și cu cât el pare mai brutal și mai inuman, cu atât rezistența trebuie să devină mai mare.
  • Am cititori, i-am văzut la lecturi și discuții pe scenă, am fost oprit de ei pe stradă în Ciudad de Mexico, în Viena și în Stockholm deopotrivă. Am un club de carte pe internet, al cititorilor mei de limbă spaniolă. Am grupuri de entuziaști inspirați de cărțile mele. Am trupe muzicale și colecții de cărți denumite după romanele mele. E un sentiment minunat să exiști cu adevărat pentru atâția oameni. Le sunt recunoscător tuturor.
  • Vargas Llosa a fost unul dintre marii eroi ai tinereții mele și n-am visat niciodată să-l întâlnesc mai mult decât în cărțile lui. Când m-am văzut față-n față cu el, am avut un straniu sentiment de realitate distorsionată: așa ceva nu putea să se întâmple.
  • Am încredere că mintea mea, deși nu știe cum să scrie o carte, poate s-o scrie.
  • Nu știu, și nici nu mă preocupă în vreun fel, cât de vizibilă e literatura română în străinătate. Eu nu împart literatura pe națiuni.
  • E o legendă că „tinerii nu mai citesc”. Foarte mulți citesc cu aceeași pasiune ca și noi. O fac din aceeași plăcere vicioasă și minunată. Tinerii citesc și scriu literatură mai departe, rețelele de socializare sunt pline de poezii (prea multe chiar, după gustul meu).
  • Literatura, cum se predă azi ca să treci bacul, e moartea pasiunii, mai bine ar dispărea cu totul ca materie. E rețeta sigură dacă vrei să faci tinerii să nu mai pună în veci mâna pe o carte.

PRESShub: În 2004, făceați o vizită în Polonia, pentru ca ulterior, să scrieți un articol în presă atrăgând atenția asupra diferențelor foarte mari, din punct de vedere al dezvoltării socio-economice, dintre Polonia și România. România, o țară ex-comunistă asemeni Poloniei, era la acea dată mult în urmă. Care sunt, la aproape 20 de ani distanță, observațiile de ordin comparativ în ceea ce privește România, când vă întoarceți azi din străinătate?

Mircea Cărtăescu: Nu era nici un fel de paradox. Polonia fusese și în perioada comunistă, și după aceea, și e și astăzi o țară mai bine situată ca România din toate punctele de vedere. Nu toate țările-sateliți ai fostei Uniuni Sovietice erau egale ca nivel de trai.

România fusese sărăcită de dictatura ceaușistă mult mai grav decât suferiseră în regimul comunist Ungaria, Cehoslovacia, Polonia sau RDG.

În anii 90, mineriadele distruseseră creditul nostru moral și întârziaseră intrarea capitalului străin în țară. De la revoluție, sărăciserăm mai departe încă un deceniu.

Când am vizitat Polonia prima dată, ei erau deja proaspăt intrați în UE. Noi a trebuit să mai așteptăm trei ani. Intrarea în UE ne-a adus, cu încetul, și încă nu de tot, în rândul lumii.

Abia din 2007, în ciuda crizei economice care-a urmat și-a tuturor convulsiilor social-politice, nivelul nostru de trai a început să crească și economia s-a urnit. În ultimii 15 ani, România s-a schimbat mult, deși nu atât de radical cum am fi vrut.

Azi este o țară evident mai bună decât în anii 90 și începutul anilor 2000. Deși am trecut prin riscul unei dictaturi în timpul lui Dragnea, mișcările de stradă au evitat-o în ultima clipă.

Astăzi suntem, de bine, de rău, o democrație europeană și parteneri ai NATO (esențial în vremuri de război). Clasa politică este mai departe incompetentă și coruptă, educația, sănătatea, cultura și alte sectoare sunt slabe și subfinanțate, dar suntem totuși o țară civilizată, chiar dacă ultima din Europa și încă neintrată în spațiul Schengen.

Când mă întorc în țară mă simt bine: sunt iarăși acasă.

După o pandemie de covid care a pus o presiune psihologică uriașă asupra tuturor, la nivel global, timp de mai bine de 2 ani, a urmat invadarea Ucrainei, ducând la un război care produce o suferință colectivă continuă.

Dumneavoastră v-ați exprimat solidaritatea față de poporul ucrainean condamnând public invazia Rusiei, inclusiv în cadrul evenimentelor literare la care ați participat. Ați găzduit totodată două familii de refugiați ucraineni. Ca scriitor, v-ați fi putut ușor izola în arta scrisului, a interiorității, și rămâne acolo. De ce ați ales să vă implicați civic și să ajutați?

Toți oamenii din jurul meu au făcut aceste lucruri, după puterile lor. Nu cunosc pe nimeni care n-a condamnat războiul lui Putin și nu s-a străduit să ajute refugiații ucrainieni.

Aici nu e vorba nici de activism, nici de curaj, nici de generozitate: e vorba de normalitate pur și simplu.

Când vezi nedreptatea, violența, sfidarea tuturor regulilor lumii civilizate, trebuie să reacționezi, nu pentru că ești activist, ideolog, intelectual etc., ci pentru că ești om. A fi om este a doua meserie pe care-o avem cu toții, în afară de cea din care ne câștigăm existența.

Am putut scrie împotriva războiului, am avut unde s-o fac și am făcut-o. Am avut spațiu să găzduiesc familiile de ucrainieni, victime ale războiului și, împreună cu soția mea, am făcut-o. N-a fost nimic deosebit.

La nivel personal, dar și ca om al ideilor, cum vă afectează neprevăzutul vremurilor istorice pe care le trăim? Au răsturnat aceste vremuri niște certitudini personale?

Nu, dimpotrivă, mi-au întărit niște certitudini. Pe de-o parte certitudinea că nu învățăm nimic din istorie și că rămânem mai departe în lumea Leviathanului lui Hobbes, „homo homini lupus”, și pe de altă parte că există între noi eroi adevărați, oameni și popoare eroice care răscumpără „lemnul strâmb al omenirii, din care niciodată nu va ieși ceva bun”, cum scria cândva Immanuel Kant.

Exemplul poporului ucrainean și al președintelui Zelenski au apărut când nimeni nu părea să mai creadă în eroism și sunt edificatoare, dătătoare de speranță pentru oamenii de pretutindeni.

Lecția lor (orice se va mai întâmpla de-acum încolo) este că trebuie să faci față răului, oricât de disproporționat ar fi el. Și cu cât el pare mai brutal și mai inuman, cu atât rezistența trebuie să devină mai mare.

Cred că umanitatea a înțeles această lecție și că, în ciuda intereselor și comodităților, a perceput pericolul extrem pe care Rusia putinistă îl reprezintă pentru civilizație. NATO și-a găsit sensul după lungi ezitări, America și Europa și-au amintit că sunt, în definitiv, aceeași lume.

Referitor la România, străinii obișnuiesc să îi amintească pe Hagi și pe Nadia Comăneci. Totuși, în ultimii ani începe să se știe tot mai mult și despre Mircea Cărtărescu. Cum credeți că se explică, nu doar popularitatea dumneavoastră ca scriitor în rândul publicului străin, ci și cunoașterea literaturii dumneavoastră de către acest public?

Există o dimensiune aparte a acestei literaturi care rezonează  în mod deosebit cu publicul străin, cum ar fi cel latino-american, spre exemplu? Vă întreb acest lucru având în minte cazul receptării foarte  diferite  în China a doi scriitori latino-americani, Gabriel Garcia Marquez și Mario Vargas Llosa.  Deși ambii sunt laureați ai premiului Nobel, Mario Vargas Llosa nu are popularitatea lui Gabriel Garcia Marquez acolo, acesta din urmă fiind unul dintre cel mai bine vânduți scriitori străini în China.

Explicația pentru succesul lui Garcia Marquez este parțial datorată realismului magic al prozei sale, realism magic care se regăsește și în literatura chineză, dar care nu apare în proza lui Vargas Llosa. 

Mi se pare irelevant dacă chinezii îl citesc mai mult pe Vargas Llosa sau pe Marquez. Citească pe cine vor, în definitiv. Realismul magic n-are nici o legătură aici. Iar comparația dintre mine și Hagi sau Nadia Comăneci nu poate fi decât o glumă. Nu mă compar nici cu ei, nici cu tradiționalii oameni de cultură români cunoscuți afară, Brâncuși, Enescu, Ionesco, Eliade sau Cioran. Nu am această anvergură și nici nu mi-o doresc.

Nu vreau să ajung popular în lume și să vând milioane de exemplare din scrierile mele. Nici nu pot, nici nu-mi doresc asta.

Dac-aș fi dorit-o, aș fi plecat de mult, definitiv, din țară. De fapt, dacă mă gândesc la ce vreau cu adevărat, e să fiu lăsat să-mi scriu liniștit cărțile. Nu am altă ambiție decât ca ele să iasă cum vreau eu.

Cărțile mele nu sunt facile, ci mai curând sunt scrieri de nișă, făcute inițial pentru cei câțiva oameni care gândesc ca mine. Faptul că în ultima vreme sunt prezente peste tot în lume mă miră ca un fel de mic miracol.

Îl datorez editorilor și traducătorilor mei. Practic tot ce am scris este prezent în Europa și-n America Latină, în mai toate țările și, de curând, mai ales cu „Solenoid”, am pătruns și în Statele Unite. Ceea ce mă bucură e că, pretutindeni, nu sunt doar publicat (mulți au traduceri azi în alte limbi), ci sunt și citit, chiar la nivelul oamenilor de pe stradă.

Am cititori, i-am văzut la lecturi și discuții pe scenă, am fost oprit de ei pe stradă în Ciudad de Mexico, în Viena și în Stockholm deopotrivă. Am un club de carte pe internet, al cititorilor mei de limbă spaniolă. Am grupuri de entuziaști inspirați de cărțile mele. Am trupe muzicale și colecții de cărți denumite după romanele mele. E un sentiment minunat să exiști cu adevărat pentru atâția oameni. Le sunt recunoscător tuturor.  

În martie 2022, ați fost invitat la Malaga ca să inaugurati, alături de scriitorul Mario Vargas Llosa, Festivalul de Literatura pentru Europa și America Latină, Escribidores”,   Cu acest prilej, în discuția purtată cu Mario Vargas Llosa, acesta v-a întrebat care care este modul dumneavoastră de lucru. Mai precis, a dorit să știe dacă scrieți mai multe versiuni ale istoriilor pe care le relatați, dacă știți dinainte finalul romanelor pe care le scrieți și cât de mult obișnuiți să corectați.

Dumneavoastră i-ați răspuns că niciodată nu scrieți cu un plan prealabil. Scrisul dumneavoastră este o operă de inspirație permanentă. Nu editați ceea ce scrieți și abia dacă ștergeți un cuvânt la două-trei pagini.

Scrieți doar dimineața, iar pentru a continua ceea ce ați început, recitiți ultima pagină. Și încheiați răspunsul dat lui Vargas Llosa precizând că sunteți un poet, nu un prozator.

Este tehnica dumneavoastră de lucru una strict cărtăresciană? Ce înseamnă să fii poet în proză și nu prozator?

Întâlnirea pe scenă, la Malaga, în deschiserea festivalului ”Escribidores”, cu Mario Vargas Llosa (poate cel mai mare scriitor în viață) va fi întotdeauna un eveniment memorabil al vieții mele.

Vargas Llosa a fost unul dintre marii eroi ai tinereții mele și n-am visat niciodată să-l întâlnesc mai mult decât în cărțile lui. Când m-am văzut față-n față cu el, am avut un straniu sentiment de realitate distorsionată: așa ceva nu putea să se întâmple.

Și după încheierea evenimentului am continuat discuția. Mi s-a părut un om cald, empatic, extrem de inteligent, încă perfect cunoscător al realității imediate. A fost, printre altele, interesat de cărțile mele și de felul meu de-a scrie, destul de neobișnuit în literatură.

Într-un fel, este adevărat, cărțile mele se nasc, nu se scriu. Mama care are un copil în pântec nu știe cum se face un copil și nu îl proiectează pe planșetă. Copilul se face singur, orice ar face mama sa în tot timpul sarcinii.

O mamă este făcută în așa fel încât să poată avea un copil. La fel este și mintea mea făcută să poată scrie cărți.

Cât scriu o carte, nu mă gândesc la ea, nu mă preocupă ce voi scrie pe pagina următoare: o scriu, pur și simplu.

Am încredere că mintea mea, deși nu știe cum să scrie o carte, poate s-o scrie.

Poiein, în greacă, nu însemna a scrie, ci a face. Poetul este cel care face poezia, este pentru el un act organic și nu unul tehnologic. În acest sens, pot spune că scrierile mele sunt poeme, chiar dacă au aspectul, uneori, al unor romane elaborate. Eu scriu dintr-o singură mișcare, și așa mi-am scris și cărțile cele mai ample: fără editare, fără pagini rupte, fără cuvinte șterse.

Textul curge neîntrerupt de la prima la ultima pagină (dovadă sunt manuscrisele mele, caiete în care-am scris de mână). Ideal, pentru mine, ar fi să nu ridic niciodată, în timp ce scriu o carte, vârful pixului sau al peniței de pe hârtie, așa cum focul de pe vechile altare nu trebuia să se stingă nici o clipă.

Citește și: Mircea Cărtărescu, premiat la cel mai important târg de carte de limbă spaniolă din lume

În noiembrie, anul acesta, ați fost ales, din 80 de nominalizări, din 18 țări și trei continente, câștigătorul premiului FIL pentru Literatură în Limbi Romanice, al Târgului Internațional de Carte de la Guadalajara, Mexic.

Este un premiu mare, nu doar ca valoare financiară, ci și datorită scriitorilor care l-au obținut în trecut, dumneavoastră fiind al doilea român care l-a primit, după Norman Manea.

În presa culturală românească se afirmă că nicicând literatura română nu a avut mai  multă vizibilitate la nivel internațional decât are astăzi. Credeți că prin această recunoaștere crescândă a valorii literaturii române în lume începe să se depășească acel complex al scriitorilor români că scriu într-o limbă de mică circulație internațională, cum este limba română?

Premiile literare nu se dau pentru națiuni, răsplătesc un efort individual. Poate că mai târziu prestigiul lor se răsfrânge și asupra națiunii autorului, dar nu acesta e sensul unui premiu.

Nu știu, și nici nu mă preocupă în vreun fel, cât de vizibilă e literatura română în străinătate. Eu nu împart literatura pe națiuni.

Abia dacă-mi aduc aminte că Vargas Llosa, fiindcă am vorbit despre el, e peruan. Nu cred că el, fiind atât de cunoscut și de premiat, a făcut literatura peruană mai vizibilă în lume. Spuneți-mi încă un nume de autor peruan de azi.

În lumea literară internațională nu se defilează cu literaturi, ci cu scriitori. Nici limba măcar nu este suficientă ca să-i deosebească, fiindcă la premii sau la festivaluri se confruntă nu cărți în limba originală, ci, în general, traduceri.

Eu scriu în românește și sunt foarte fericit cu asta, de asemenea sunt foarte mulțumit că sunt român și n-aș vrea să fiu altceva.

Dacă prin scrierile mele și ecoul lor în lume stima de sine a compatrioților mei crește poate un pic, asta e foarte bine. Dar acesta e un efect colateral, la care nu mă gândesc niciodată.

În cărțile dumneavoastră, unele având un profund caracter autobiografic, apare frecvent amănuntul că în adolescență,  dar și mai târziu, obișnuiați să citiți câte 8 ore pe zi. Citeați uneori până la epuizare. Ce au însemnat lectura  și scrisul pentru dumneavoastră, dar și pentru generația căreia îi aparțineți, în contextul condițiilor precare din comunism?

Nici cu asta nu mă laud. Mi s-a părut întotdeauna natural să citesc mult, pentru că îmi place să citesc. Dacă nu mi-ar fi plăcut, în copilărie, cititul, aș fi jucat fotbal (am făcut și asta, dar fără nici un talent, de obicei îmi făceam veacul în poartă).

Da, în copilărie și-n adolescență citeam mult, excesiv, uneori nu mă ridicam din pat toată ziua. Noaptea stăteam mult cu cartea în mână, încât a doua zi, în clasă, cam picoteam.

Dar nu citeam în vreun scop nobil, ca să știu mai multe, sau ca să devin mai bun. Citeam de plăcere, era o plăcere oarecum vicioasă, ca orice exces.

Nu alegeam cărțile, citeam orice. Nu mă pasionau cărțile și poveștile din ele, ci pur și simplu cititul. Citeam cititul, ca să zic așa. Nu puteam mânca fără o carte în față, spre disperarea mamei. Nu mergeam la toaletă fără o carte. Aveam cu cărțile relația bolnăvicioasă pe care-o au acum adolescenții cu telefonul mobil. Doar că lectura te izolează și nu te conectează cu alții.

Era și o epocă în care se citea mult mai mult decât azi. S-a vorbit mult despre acest paradox al lumilor sărace și aflate sub dictaturi. Cărțile erau relativ ieftine în anii comunismului românesc, alte distracții erau rare, încât, ca să zic așa, citea tot poporul muncitor.

Și nu citeau trash, ca azi, ci literatură înaltă, fiindcă numai asta se publica. Lumea râdea cu Don Quijote și plângea cu Anna Karenina. Se erotiza cu pagini din „Ion” și „Răscoala”. Mama, care a făcut doar patru clase la școala ei de la țară, îmi citea din „Bel-Ami” de Maupassant.

Nașa mea, o țesătoare foarte simplă, citea într-o vreme „Tono-Bungay” de H. G. Wells. Într-un fel, fără voia lor, oamenii erau condamnați la capodopere, pentru că „Biblioteca pentru toți”, cea mai ieftină colecție, asta publica. Nu vreau să spun că „pe-atunci era mai bine”: era doar o distorsiune grotescă a unei lumi anormale.

Vedeți o legătură directă între interesul scăzut al tinerilor pentru lectură și dezvoltarea industriei de divertisment, inerente bunăstării materiale, din post-comunism?

Ar trebui să fii orb ca să nu vezi asta. Firește că tehnologia din spatele ecranelor a ruinat lumea cărții. Pentru cei născuți cu mobilul în mână, cartea e la fel de obsolescentă ca telefonul cu fise de pe stradă. Dar, spre deznădejdea lor, școala merge mai departe cu cărți, pentru că… nu se poate altfel.

Ecranele te distrează, fiindcă o imagine face cât o mie de cuvinte, dar nu te instruiesc și nu te învață. Mai departe, dacă vrei să înveți ceva, în orice domeniu, o faci din cărți, din manuale, din scrieri de specialitate. Și din literatură.

E motivul pentru care cartea, deși un obiect retardat tehnologic (așa le pare celor mai tineri) nu poate fi, pur și simplu, abandonată.

Nu mă refer aici la suporturi, e total indiferent dacă se citește pe cartea de hârtie sau pe readere, tablete etc. Software-ul, textul cărții, este cartea în sine, iar cartea în sine a construit civilizația și-o va face mai departe.

Altfel, e o legendă că „tinerii nu mai citesc”. Foarte mulți citesc cu aceeași pasiune ca și noi. O fac din aceeași plăcere vicioasă și minunată. Tinerii citesc și scriu literatură mai departe, rețelele de socializare sunt pline de poezii (prea multe chiar, după gustul meu).

Sunt nenumărate cercuri și cluburi de lectură. Am avut de curând discuții foarte plăcute cu studenți care știu despre literatură la fel de multe lucruri ca mine, doar referințele noastre diferă: ei știu autori mai noi, cum e și firesc. Dar îi știu și pe cei vechi. Nu-mi fac probleme, viața și lumea merg mai departe, și nu neapărat prin mutanți de neînțeles.

Cum credeți că ar trebui predată Literatura în școala românească astăzi pentru a surescita o cât mai mare  pasiune pentru lectură, în așa fel încât elevii să citească nu până la epuizare, dar măcar o oră- două pe zi?

Azi, în școli, nu se face practic literatură. Cei responsabili cu programele nu înțeleg ei înșiși literatura. Li se prezintă elevilor un șir de vestigii și ruine din secolele trecute, greșit înțelese până și ele. Autorii vii de azi nu li se prezintă, de parcă nici n-ar exista.

Literatura, cum se predă azi ca să treci bacul, e moartea pasiunii, mai bine ar dispărea cu totul ca materie. E rețeta sigură dacă vrei să faci tinerii să nu mai pună în veci mâna pe o carte.

Toată lumea spune asta de decenii întregi, și totuși nu se mișcă nimic, defilăm mai departe cu o concepție inexistentă sau înșelătoare despre ce e literatura, cu autori prăfuiți, cu texte alese parcă pentru nulitatea lor. Nu sunt polemic aici de dragul polemicii: asta e realitatea. E exasperant, e o crimă culturală ce se petrece sub ochii noștri.

Citește și: VIDEO Mircea Cărtărescu, lectură în avanpremieră din cel mai nou roman al său „Theodoros“

Despre Theodoros, eroul ultimei cărți, recent publicată la Humanitas, afirmați că este un alter ego al dumneavoastră, așa cum Madame Bovari era un alter ego al lui Flaubert. Theodoros vede corăbiile despre care aude din gura mamei lui, Sofiana, la fel cum dumneavoastră, la vârsta de trei ani, știați exact cum arătau corăbiile despre care vă povestea mama, fără să le fi văzut vreodată în viața reală.

Theodoros, ultimul roman al lui Mircea Cărtărescu
Theodoros, ultimul roman al lui Mircea Cărtărescu

Gabriel Garcia Marquez  clădea în „Veacul de singurătate” geneza lumii din Macondo, în jurul colonelului Aureliano Buendia. Dumneavoastră clădiți în Theodoros geneza lumii de la conacul Ghiculeștilor din Ghergani, în jurul slugii Theodoros, care ajunge mai apoi împăratul Etiopiei. Va putea oare bogăția spațiului valah al regimurilor fanariote să cucerească publicul cititor de pretutindeni, tot așa cum Macondo a devenit cunoscut lumii întregi?

Cărțile se impun nu prin lumile descrise, ci prin calitatea lor. Aceeași lume pe care Marquez a numit-o Macondo apare la numeroși alți scriitori din America Latină, dar fără succesul „Veacului de singurătate”. Eu nu mi-am propus cu „Theodoros” să scriu un fel de „Veac de singurătate” românesc, ci să scriu „Theodoros”, pur și simplu.

Har Domnului că am putut să-l scriu, oricât de vizibil sau de obscur va fi el în lume! În acest moment nu pot prevedea, și nici nu mă obosesc să încerc, ce se va întâmpla cu acest roman mai departe.

Drepturile pentru el se vând în acest moment editurilor interesate, deci el se va publica, probabil, în multe limbi.

O mare problemă va fi traducerea sa, pentru că limba în care l-am scris este complexă și neobișnuită, foarte greu de redat în afara contextului lingvistic și cultural românesc.

Traducătorii mei sunt însă cu adevărat foarte buni, așa că sper că vor găsi soluții la multele probleme care le vor apărea. Dacă acest aspect extrem de important se va rezolva cu bine, cartea e destul de vastă și de generoasă ca imaginar ca să poată deveni, cu puțin noroc, o scriere interesantă pentru oricine, de oriunde. Dar, vorba lui Eminescu, nu sper și nu am teamă. Vom vedea ce va fi și cu „Theodoros”.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!

Foto: Inquam Photos / George Călin

Ionela Dobos
Ionela Dobos
Ionela Dobos a lucrat cinci ani ca profesoară de liceu în Beijing, predând științe sociale. În prezent locuiește în Italia, unde preda istorie si teoria cunoașterii.A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității București și masteratul european în democrație și drepturile omului în cadrul Universităților Bologna și Sarajevo (2009).A publicat in Evenimentul zilei, AEPADO, Central European Journal of International and Security Studies și în Monitor Strategic.

8 COMENTARII

  1. Spre rușinea mea nu am citit nimic din opera domnului Cărtărescu, acest interviu m-a cucerit și îmi voi achiziționa și citi cărțile domniei sale. Mărturisesc aceeași relație vicioasă cu cititul în adolescență și tinerețe păstrată în mare parte și azi. Subscriu 100% la părerea domnului Cărtărescu despre modul în care se predă literatura în liceu pentru examenul de bacalaureat.

  2. Și totuși, acest domn Cărtărescu poartă pe umeri o povară foarte grea: s-a asociat cu un alt ,,ilustru”, Horia Roman Patapievici, și l-a ,,închis”, nici mai mult nici mai puțin pe Eminescu într-o ,,debara” cu vechituri. Urmăriți, vă rog, spusele acestora din vremea respectivă, adică în jur de 15 ani.

  3. […] Cum spunea scriitorul Mircea Cărtărescu „azi, în școli, nu se face practic literatură”, iar „cei responsabili cu programele nu înțeleg ei înșiși literatura”, așa că se predă doar pentru ca elevii „să treacă bacul”: „e moartea pasiunii, mai bine ar dispărea cu totul ca materie. E rețeta sigură dacă vrei să faci tinerii să nu mai pună în veci mâna pe o carte”. Cărtărescu vorbește despre „autorii prăfuiți” și despre „texte alese parcă pentru nulitatea lor” pentru a fi puse în manuale. […]

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul

spot_img

Știri de astăzi

Mai multe articole similare
Related