„Ne-am pierdut rușinea, și ne-am pierdut rușinea pentru că ne-am pierdut respectul – respectul pentru carte, pentru binele public, pentru o meserie, pentru oameni. Nu e de mirare că, fără măcar să ne dăm seama, ne-am pierdut respectul pentru noi înșine. Nu alții ne calcă în picioare, ca nu e nevoie. Ne călcăm singuri”, a explicat Alin Fumurescu, profesor de Științe politice la Universitatea Huston din SUA, în interviul acordat PRESShub, în care a arătat ce nu funcționează în sistemul doctoratelor din România și ce ar trebui schimbat.
Profesorul Alin Fumurescu a făcut parte, ca invitat ca expert extern, și din Comisia de Etică de la Universitatea Babeș-Bolyai care a analizat lucrarea de doctorat a ministrului Lucian Bode.
Peste 80.000 de titluri de doctor au fost acordate în perioada postcomunistă. Dacă în 1990 au fost 331 de titluri de doctor într-un an, „vârf de inflație” este 2012, când au fost acordate 6.259 de titluri. Explicațiile sunt mai multe, de la condiționările privind avansarea pe funcții în sistemul de stat, arderea unor etape în carieră, indemnizații la salariu până la împăunarea cu un titlu care te ridică în ochii colegilor de partid sau de pahar.
După 2012, legislația mai riguroasă (Legea 1 a Educației) și scandalul doctoratului lui Victor Ponta mai reduc din avântul doctoral, dar nu rezolvă toate problemele. Numeroase teze continuă să se dovedească plagiate, irelevante, inutile.
Cum și de ce? Ce anume nu funcționează bine în sistemul nostru de obținere a unui doctorat? Și ce ar trebui făcut?
PRESShub pornește analiza în mai multe episoade a fenomenului plagiatelor în România cu un interviu cu Alin Fumurescu, doctor al unei universități din SUA, Indiana University (Bloomington). Teza sa a fost publicată de Cambridge University Press.
I-am cerut să facă o comparație între sistemul din SUA și cel românesc. O primă referință la această diferență fiind că, în SUA, tocmai pentru a se preveni nepotismul, „unde îți iei doctoratul nu ai voie să rămâi, iar competiția e acerbă, și de 200 pe un loc”.
PRESShub: Domnule profesor, sunteți la curent cu tema doctoratelor din România. Ați fost și într-o comisie de analiză a unei teze suspectate de plagiat. Știm că nu e bine. Dar cum e în SUA? Dumneavoastră v-ați dat doctoratul acolo, vă rog să ne faceți o comparație cu sistemul american, care poate nu e ideal, dar s-o fi apropiind mai mult de ce ar trebui să fie.
Alin Fumurescu: Idealurile, cum știm, nu sunt de pe lumea aceasta. Dar nu e o întâmplare că țara cu cei mai performanți cercetători și cele mai performante universități, de la distanță, este SUA. Ca european, recunosc că mă rănește ușurel la orgoliu, dar asta nu mă împiedică să constat realitatea. Iar explicația se găsește în sistemul doctoral – care nu seamănă defel cu cel european, în general.
E un sistem extrem de competitiv, cam ca și admiterea la facultățile de medicină românești pe vremuri. Există o competiție inițială, la selecția dosarelor.
Numerele variază, de bună seamă, de la un program la altul, dar chiar și la un program de reputație medie, să zicem, nu sunt admiși în program mai mult de 25-30% dintre aplicanți. La universitățile cu reputație, procentul scade mult sub 10%.
Urmează cursurile obligatorii, vreme de trei ani, nu dintr-o specialitate, ci din două (major și minor). Așa ceva, în Europa, nu există.
În toată această perioadă, dacă nu obții medii foarte bune, ești zburat din program.
La sfârșit, dacă ai supraviețuit, dai două examene „atotcuprinzătoare” („comprehensive”), extrem de dure, din cele două specialități. Fiecare examen durează o zi întreagă (opt ore) sau mai mult dacă ai și scris și oral, timp în care trebuie să demonstrezi că stăpânești cam toată literatura de bază din domeniul respectiv. Dacă pici vreunul dintre examene de două ori, zbori din program.
Abia apoi propui un subiect pentru teza de doctorat, care și el trebuie aprobat de către o comisie. Din comisie unul dintre membri trebuie să fie de o altă universitate. Iar la sfârșit, după încă vreo trei ani sau mai multi, îți „susții” teza în fata comisiei.
În engleza se cheamă că ți-o „aperi” (defense) – și nu e o metaforă: câteva ore, ești tocat mărunt de către toți membrii comisiei, trebuie să te aperi la propriu, și nu întotdeauna întreaga comisie e de acord că ai trecut.
Nici vorbă să inviți la „susținere” mătuși și bunici sau să servești fursecuri și șampanie, cum am auzit că se întâmplă prin Europa, unde este doar o (altă) formalitate.
V-am plictisit? Foarte bine! Se cheamă că începeți să înțelegeți de ce unul care trece prin acest program intens și supraviețuiește, nu e chiar de colea. Dar stați! Competiția de-abia de-acum începe.
Cum nu ai voie să fii angajat la universitatea la care ți-ai obținut doctoratul, pentru a evita nepotismul, trebuie să-ți dovedești valoarea „pe piață”.
În funcție de specializare și de an, concurența variază, dar, când am aplicat eu, bunăoară, eram 182 de candidați de filosofie politică aplicând pe cam aceleași 12-14 poziții valabile în toată America.
Urmează confirmarea pe post – în șase ani. Dacă nu publici suficient, ești dat afară. Iar publicarea în SUA este o altă concurență. Abia după, obții dreptul de a conduce, la rândul tău, lucrări de doctorat. Iar „conduce” înseamnă să te implicit în efortul de câțiva ani al doctorandului de la început la sfârșit, să-l pui să-și refacă fiecare capitol de câteva ori, până ești sigur că nu te va face de rușine, ba dimpotrivă, ș.a.m.d.
De aceea, nimeni nu are mai mult de doi sau trei doctoranzi concomitent. N-ai cum, că n-ai timp. În Europa, am auzit că unii profesori au doctoranzi cu zecile! De neimaginat în SUA! Te-ar râde și curcile de Thanksgiving!
Citește și ce spune profesorul Alex Doboli, de la The State University of New York, despre doctoratul în SUA: Când ești în noroi, nu reinventezi roata, ci îți construiești șenile. Despre plagiat
Privind spre noi, avem o legislație bună și o fentăm, nu avem reflexe morale, nu sunt bani pentru cercetare și atunci învârtim aceleași texte multiplicându-le, care sunt problemele?
Mai întâi de toate, ne lipsește rușinea. Dacă n-ai nimic original de adăugat la ceea ce s-a scris deja, nu te face de rușine!
L-am auzit recent pe Lucian Bode văitându-se că, din cauza plagiatului, nimeni nu-i mai discută conținutul tezei de doctorat. Să se bucure! Ca unul care a făcut parte din Comisie care i-a analizat teza știu prea bine: conținutul e doar o compilație de citate. Nimic original, totul rușinos de la la un capăt la celălalt.
Mai apoi, ne lipsește – sau am pierdut – cultura competiției. Nu toată lumea trebuie să termine liceul, nu toată lumea trebuie să termine o facultate, să aibă un masterat și, cu atât mai puțin, un doctorat.
În România avem o inflație de titluri și de forme fără fond. Pe vremea când încă îmi făceam doctoratul, mama mă tot întreba: „Da’ ce-ți ia așa de mult? Că pe-aici mai toată lumea are un doctorat!” Și nu glumea.
Nu banii sunt problema în majoritatea domeniilor „liberale”, cele care nu depind de aparatură, ci accesul liber la informația la zi. Nu poți veni cu o idee nouă, atât timp cât nu le cunoști pe cele „vechi” și nu ești capabil să identifici o problemă de cercetare, un mister care se cere rezolvat.
A propos de asta, orice lucrare de doctorat ar trebui să aibă un capitol de „literature review” – ce s-a scris până la tine despre subiect, care sunt nelămuririle, ce aduci tu nou. A, B, C.
Inflația de doctorate, după părerea dumneavoastră, e dată și de recompensa materială la salariu? În America se dă bonus la salariu dacă ai doctoratul, mă refer la sectoare neuniversitare?
Cu siguranță, bonusul la salariu e unul dintre factori. În America nu s-a pomenit așa ceva! Nimeni nu te plătește în plus doar pentru că ai doctorat.
În România, înțeleg ca ești plătit în plus și dacă te uiți la computer, că e periculos, și dacă ești membru al Uniunii Scriitorilor, și dacă ești stresat la locul de muncă, ș.a.m.d.. Azi-mâine, românii vor cere și vor primi până și spor de tras aer în piept. Glumesc, însă foarte puțin.
Ne-am pierdut rușinea, și ne-am pierdut rușinea pentru că ne-am pierdut respectul – respectul pentru carte, pentru binele public, pentru o meserie, pentru oameni.
Nu e de mirare că, fără măcar să ne dăm seama, ne-am pierdut respectul pentru noi înșine. Nu alții ne calcă în picioare, că nu e nevoie. Ne călcăm singuri. Mi se rupe inima.
Cine este Alin Fumurescu
Alin Fumurescu a absolvit Facultatea de Filozofie a Universității Babeș-Bolyai şi are două masterate în științe politice, la Institut Européen des Hautes Études Internationales (Nisa) și la Univesity of Missouri. Și-a susținut teza de doctorat, „Compromise and Representation: A Split History of Early Modernity“, la Indiana University (Bloomington).
În prezent este assistant professor la University of Houston. Prima ediție a cărții „Compromisul. O istorie politică și filozofică” a apărut la Cambridge University Press, în 2013.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
[…] https://presshub.ro/alin-fumurescu-profesor-in-sua-membru-in-comisia-care-a-decis-ca-bode-a-plagiat-… […]
[…] Profesorul Alin Fumurescu a făcut parte, ca invitat ca expert extern, și din Comisia de Etică de la Universitatea Babeș-Bolyai care a analizat lucrarea de doctorat a ministrului Lucian Bode, potrivit PressHub […]
[…] Profesorul Alin Fumurescu a făcut parte, ca invitat ca expert extern, și din Comisia de Etică de la Universitatea Babeș-Bolyai care a analizat lucrarea de doctorat a ministrului Lucian Bode, potrivit PressHub. […]
Interviul cu dl Fumurescu este pe deplin edificator. Desigur, nu pentru „doctorii” Bode, Ciucă, Tîlvăr ejusdem farinae, care n-au educația intelectuală și morală corespunzătoare. De altfel, sînt convins că ei nu au copiat, că li s-a încropit și predat așa-zisa „teză” și rezumatul („dom’ general/ministru, v-am adus doctoratu’, unde să-l pun?”), iar ei doar au citit-de-pe-foaie la „susținere”. Specific decăderii universităților române este co-autoratul membrilor comisiei de doctorat la asemenea malversațiuni. A propos de rățoiala dlui Bode că nu-i mai poate lumea studia „capodopera” din cauza dezvăluirii plagiatului (cum ar veni „ce-o să zică colegii mei, academicienii?” – Elena Ceaușescu), ar fi amuzant dacă n-ar fi sfidător din partea flăcăului. De aceea trebuie să li se dea replica pînă le vine acru! Eu n-am tras sașe ani de mi-au sărit capacele, fără concediu, fără weekend, lucrînd și noaptea, că ziua lucram cu normă întreagă, cu mulțumirea că rezultatul sîrguinței mele se află în mari biblioteci din Europa și S.U.A., ca să-mi poată ajunge într-un mod fraudulos un Bode să-mi spună „colega”! Nu, el este coleg cu Ciucă, Tîlvăr și cei asemenea lor!
Domnul are partial dreptate dar scapa din vedere un aspect esential.
In State, titlul de doctor este eminente stiintific, este exclusiv destinat cercetatorilor si ne este o cerinta pentru nimic, nu ca si cum ai nevoie de el, este vorba de prestigiu.
In Romania, nunpoti fi nici lector universitar fara doctorat. Iar acest lucru a transformat scoala doctorala intr-o industrie.
Titlul de doctor in Romania este echivalentul uniia de master din State, nimic mai mult.
Problema nu este la doctoranzi ci a sistemului in sine care te obliga.
Aveti dreptate,in Romania pe de o parte esti obligat la doctorat daca vrei sa ai o cariera universitara(am avut un asistent la facultate care pur si simplu nu a vrut sa-si compuna un doctorat,desi era toba de carte si a ajuns doar sef de lucrari la pensie in timp ca colegi ai mei au ajuns profesori plini cu doctorat)!In aceste conditii sigur ca ,in afara de genii,sunt putini care chiar sunt in stare sa descopere noi roti ,invorice domeniu,iar doctoratele ,chiar si in State sunt in putine cazuri vreo lumina de Nobel!In Romania ,mai nou isi iau doctorate de-a gata si politicieni sau chiar “becalisti” caci si iau pe bani si PCR,ca si titlurile de baronet in UK sau campion mondial la baut bere!Chestia interesanta este ca lui Bode sau chiar Ciuca ,plagiatul le poate distruge cariera ,iar titlurile de doctor nu le-a folosit la nimic caci niciunul nu a avansat din cauza de doctora ci pe activitatea profesionala (Ciuca) sau politica (Bode) ,adica au ajuns ca pozitie ca si Ciolacu sau Zdrula!E chiar de ras!