Vera Grünvald a fost ucisă în 1944 la Auschwitz, când avea doar 8 ani. Alături de ea, au pierit sora de 14 ani, Anette Noémi, mama, Hajnal (n. Rozenfeld, 1900) și tatăl ei, Armin (n. 1896). De pe pereții albi ai unui subsol transformat în muzeu al istoriei evreilor – Muzeon, alte zeci de chipuri zâmbesc fericite. Un cuplu la căsătorie, o tânără la absolvire, o familie cu nepoți… nu știau încă ce apocalipsă va urma.
Cutiile cu 4.000 de chipuri imprimate pe sticlă au fost găsite la vânzare într-un târg de vechituri. Un cuplu de tineri pasionați de fotografia veche le-a cumpărat și le-a salvat. 1250 sunt portretele unor evrei clujeni fotografiați de Sárdi în atelierul din casa lui, de pe strada Ferdinand. Mulți dintre ei au fost uciși în lagărele naziste.
„Dau drumul la gură și la ură!”
Cornelia Țicoan are 89 de ani. A coborât singură strada Republicii, deși a avut un accident la șold, nevindecat cum trebuie, și merge greu. Dar și-a dorit să vadă dacă nu găsește cumva, în fotografiile lui Sárdi, vreun vecin sau prieten de-al ei.
Avea 11 ani când au început deportările evreilor din Cluj. Stăteau pe Traian la numărul 10. I-au luat bunicii materni, toată familia Stober Israel, cu copii cu tot, a fost dusă în lagăr. N-a supraviețuit nimeni dintre ei. Niciunul nu s-a mai întors de la Auschwitz.
Evreică după mamă, a scăpat pentru că tatăl său era român. „El a fost norocul meu și al mamei”, spune acum Cornelia, „pentru că așa am scăpat, cu ajutorul lui, că era creștin. Altfel și eu și ea am fi fost duse în lagăr și poate n-am mai fi vorbit acum. Nici poză la Sárdi nu aveam, nu se mai știa că am existat.”
Cornelia mânuiește telefonul mobil cu abilitate, vorbește cu prieteni din toată lumea. Studiază fotografiile și împărtășește impresiile cu cei de departe.
Încerc să aflu cum vede lumea de azi atmosfera din jur, în timp ce, pe fluxurile agențiilor, vin știri despre un cetățean care a depus o coroană la Monumentul Holocaustului, cu un text care nega Holocaustul.
Citește și: Banii pentru drumuri, împărțiți inechitabil de Romeo Dunca primarilor din Caraș-Severin
„Draga mea, antisemitismul a fost tot timpul, doar că nu-l arată”, îmi răspunde Cornelia. „A mocnit și mocnește încă în toată lumea, nu doar aici. E de necrezut, dar așa e! Eu am lucrat la New York, și acolo am simțit asta! Și în America există antisemitism, dar unul ascuns, tăcut. E ca și cu negrii, că nu au voie să le zică, dar tac și adună ura în ei. Dacă vine unul ca Trump sau mai rău, gata, dau drumul la gură și la ură.”
Cornelia îmi mărturisește că atunci când lucra la New York pentru medici stomatologi evrei, un american a întrebat-o o dată: „Și tu lucrezi la jidovi? De ce faci asta? I-am spus atunci – și eu sunt jidovcă! Și noi suntem oameni!”
„Am avut norocul sau ghinionul”, explică ea, „că numele nu mă trăda, deși Clujul e mic, unii nu știau că sunt evreică, ci, după nume, mă credeau româncă. Și atunci vorbeau cu mine de față despre evrei, le ziceau jidovi fără să se ferească. Am putut să-mi dau seama că oamenii sunt mizerabili! În mare parte, oamenii sunt mi-ze-ra-bili!”
De ce mai există antisemitism în lume? „Asta nu e din motive cum spun ei, de religie, nu, nimic!, e invidie umană! Vă spun ce cred eu acum, e doar invidia umană! Și care este enormă! De ce evreii se descurcă, de ce au, de ce pot. Lumea de azi are în cap doar atât: al meu, al meu și doar pentru mine! Fiecare să aibă el, nu și ceilalți. Asta e rău pentru toată lumea, nu doar pentru evrei.”
Cornelia crede că adevăratul pericol poate veni de la un moment în care să se declanșeze ura acumulată: „Că e ură față de evrei, de negri, de romi, mai știu eu, dacă vine un țicnit și zice e voie, gata, se răstoarnă lumea!”
Rozsa Maria Veress este fiica celui mai bun prieten al lui Sardi. De la tatăl ei, doctorul Ferencz Veress, a învățat Sárdi să facă fotografie, în laboratorul improvizat din casa lor. Dacă tatăl Rozsei, medic dermatolog și profesor universitar, a făcut asta doar ca o pasiune, Sardi a devenit profesionist. A venit la expoziție din dragoste pentru amândoi, dar și ca să revadă „lumea noastră de altădată, de dinainte”. Cea de azi i se pare „tensionată, prea tensionată” ca s-o mai poată urmări: „nu mă mai uit”, spune ea, „nu mai vreau să aud nu vreau să mai știu ce se spune zilnic.”
Din bucătărie, din copilărie începe totul
Cristina, fostă Friedmann, a venit cu fotografiile de acasă. Tătăl său, mort la Auschwitz, e doar un chip pe documentele de război pe care le scoate și le arată la toată lumea. Șandor Friedmann n-a trecut pe la Sárdi, dar a fost unul dintre ei. Și tatăl și părinții lui au fost duși la Auschwitz. Norocul Cristinei a fost mama, care era pe jumătate nemțoaică și așa au scăpat cu viață.
Când era studentă în anul întâi, un dentist evreu, Rosenberg, a șocat-o când a ajuns la el la cabinet și a întrebat-o: „Tu cum de trăiești? Cum de ești în viață?”
„Toată copilăria mea, eu, mama și bunica, am așteptat. A fost o așteptare continuă. Aveam un prieten de joacă, un copil din vecini, Lorand. Tatăl lui fusese deportat în Rusia, al meu la Auschwitz. Când ne întâlneam, asta discutam: cum o să vină tații noștri.
Ne închipuiam că vin cu avionul, altă dată ziceam, cu trenul, dar de fiecare dată asta era joaca noastră: ne închipuiam venirea. Dar nici tatăl lui, nici tatăl meu n-au mai venit niciodată. La un moment dat, mama, sătulă de așteptare, s-a dus și i-a scos tatei un certificat de moarte.”
Pentru Cristina, fiica lui Șandor Friedmann, lumea de azi pare „prea zbuciumată, haotică”. Ar trebui, după părerea ei, să fie mai multă atenție la ce se întâmplă pentru că „sunt unii care din păcate au început să spună, neagă Holocaustul cu voce tare și cam așa încep treburile astea.”
Hotărâtoare, consideră Cristina, fostă Friedmann, ar fi educația de acasă. „Poate că nu se învață istoria așa cum trebuie la școală, asta depinde de multe lucruri, dar dacă sunt învățați din familie să înțeleagă, să respecte, se va vedea toată viața. Din familie, de acasă pornește totul.
Dacă în bucătăria părinților aude vorbe urâte despre semenii lor, un copil așa va considera că e bine, orice i se va mai spune după aceea, la școală sau pe stradă. Părinții pot face cea mai bună sau cea mai proastă treabă. Sigur, și presa poate să ajute spunând de fiecae dată: nu e bine așa! Dar educația din familie te ajută să asculți sau să nu asculți ce ți se va mai spune.”
Foto: Dan Bodea
Am zăbovit mult în fața fiecărei imagini și mi-a fost greu să nu lăcrimez în timp ce citeam, sub cele mai multe dintre portrete: ,,a fost deportat și ucis”… La intrarea în muzeu scrie: ,,Muzeon – povestea vecinului tău evreu”. Evreii lui Sárdi nu sunt ai lui, ci sunt evreii noștri, ai Clujului, sunt vecinii celor care au trăit aici în perioada aceea cumplită
Adela Duca, după ce a văzut expoziția
„Evreii lui Sárdi” e despre viață
La sfârșitul anilor 1930 – începutul anilor 1940, Sárdi Elemér (1908 – 1981) era cel mai apreciat și căutat fotograf din Cluj, chemat să imortalizeze evenimente mondene și un excelent portretist. Cunoscut ca fotograful celebrităților în Cluj și chiar la Budapesta, adesea se prezenta ca „fotograful femeilor frumoase”. O bună parte a populației Clujului din perioada 1935 – 1950 a trecut pragul atelierului „Foto Sárdi” – maghiari, români, evrei și germani, mărturie a unui Cluj divers și multietnic, într-o perioadă marcată de schimbări politice și sociale.
În multe cazuri, clișeele din arhiva „Foto Sárdi” – portrete individuale, grupuri de prieteni, portrete de familie sau portrete de cununie – sunt singura mărturie vizuală rămasă în urma deportărilor. Dar „Evreii lui Sárdi” nu este numai despre Holocaust, ci despre viața unei comunități și despre transformările prin care aceasta a trecut timp de aproape un deceniu – cel mai dificil deceniu din existența ei. Și despre cum munca de zi cu zi a unui fotograf s-a transformat, neintenționat, într-un surprinzător purtător de memorie colectivă.
Expunerea unui prim set de fotografii recuperate de la atelierul lui Sardi fotografii document, salvate și digitalizate de Asociația Renascendis, s-a petrecut în seara Zilei de Comemorare a Holocaustului. „Unul dintre scopurile noastre, la Muzeon”, au spus gazdele evenimentului, „este să luptăm împotriva antisemitismului și a discriminării. De aceea, în memoria victimelor Holocaustului, am decis să deschidem expoziția temporară „Evreii lui Sárdi”.
La expoziție se pot vedea portrete însoțite de texte scurte despre viața oamenilor fotografiați. Credem că, prin cunoașterea culturii evreiești și, mai ales, prin descoperirea poveștilor personale ale evreilor, oricine poate vedea că lucrurile pe care le avem cu toții în comun sunt mai multe decât diferențele care ne despart. Relațiile din familie și de prietenie, iubirea, pasiunea pentru o profesie sau bucuriile vieții de zi cu zi sunt lucruri care ne apropie unii de alții”.
Muzeon a fost fondat în 2020 de un cuplu de tineri clujeni, Dan și Flavia Craioveanu. Povestea a început când, într-un dulap uitat din casa părinților săi, Dan a descoperit arhiva personală a strămoșilor săi evrei. Iar Flavia o studiază cu grijă, punând cap la cap o istorie de familie, cu ajutorul a sute de scrisori, documente, memorii și fotografii.
Muzeon a fost înființat cu intenția de a păstra povești personale din trecut și de a lupta împotriva antisemitismului și a prejudecăților.
[…] „Antisemitismul a mocnit și mocnește încă. E de necrezut, dar așa e!”. Vera Grünvald a fost ucisă în 1944 la Auschwitz, când avea doar 8 ani. Alături de ea, au pierit sora de 14 ani, Anette Noémi, mama, Hajnal (n. Rozenfeld, 1900) și tatăl ei, Armin (n. 1896). De pe pereții albi ai unui subsol transformat în muzeu al istoriei evreilor – Muzeon, alte zeci de chipuri zâmbesc fericite. Un cuplu la căsătorie, o tânără la absolvire, o familie cu nepoți… nu știau încă ce apocalipsă va urma.Cutiile cu 4.000 de chipuri imprimate pe sticlă au fost găsite la vânzare într-un târg de vechituri. Un cuplu de tineri pasionați de fotografia veche le-a cumpărat și le-a salvat. 1250 sunt portretele unor evrei clujeni fotografiați de Sárdi în atelierul din casa lui, de pe strada Ferdinand. Mulți dintre ei au fost uciși în lagărele naziste, scrie PressHub. […]